___$$$$

 Vecinul meu de palier pe care nu l-am salutat niciodată în zece ani tocmai mi-a salvat viața.

Blocul meu din Drumul Taberei, București. Vineri seara, ora 21:00. Mă întorc de la serviciu obosită și nervoasă după o săptămână infernală.

În lift, ca de obicei, stă vecinul meu de la apartamentul 42. Un bărbat în jur de 50 de ani, mereu tăcut, mereu singur, mereu îmbrăcat în aceleași haine vechi.

În zece ani de când stau în bloc, nu am schimbat niciodată mai mult de două cuvinte cu el. "Bună ziua" când ne întâlneam, și atât. Uneori nici măcar atât.

Astăzi sunt prea obosită să mai fac efortul unui salut. Intru în lift și apăs pe butonul etajului opt fără să-l privesc.

Ajung acasă, deschid ușa și intru în apartament. Miros de gaz. Puternic, înțepător, sufocant.

Realizez brusc că am uitat aragazul deschis dimineață când am plecat în grabă la serviciu.

Încerc să aprind lumina din reflex.

Apoi totul se întâmplă în fracțiuni de secundă.

Simt o mână puternică pe umăr care mă trage violent înapoi pe hol. Cad pe spate, lovind podeaua cu spatele.

Deasupra mea stă vecinul de la 42, respirând greu.

— Nu aprindeți lumina! Gazul explodează la cea mai mică scânteie!

Abia atunci înțeleg ce era să fac. Să aprind lumina într-un apartament plin de gaz. Să provoc o explozie care m-ar fi ucis pe loc.

Vecinul intră în apartamentul meu acoperindu-și nasul cu mâneca. Deschide toate ferestrele larg, închide aragazul și iese înapoi pe hol.

— Stați aici cel puțin treizeci de minute până se aerisește complet. Nu intrați înăuntru și nu aprindeți nimic.

Tremur în fața ușii, incapabilă să vorbesc.

— Cum... cum ați știut ce se întâmplă? întreb în cele din urmă.

— Am simțit mirosul de gaz din lift când ați deschis ușa apartamentului. Am înțeles imediat ce urma să se întâmple când ați întins mâna spre întrerupător.

— Și ați reacționat atât de repede?

— Am fost pompier treizeci de ani. Reflexele rămân chiar și după pensionare.

Îl privesc pentru prima dată cu adevărat pe acest om pe care l-am ignorat un deceniu întreg. Față obosită dar blândă, ochi inteligenți, mâini puternice și sigure.

— Vă mulțumesc. Mi-ați salvat viața pur și simplu.

— Nu e nevoie să-mi mulțumiți. Oricine ar fi făcut la fel în locul meu.

— Nu e adevărat. Mulți ar fi ezitat sau nu ar fi reacționat suficient de repede.

Se întoarce să plece spre apartamentul lui.

— Stați! Vă rog să nu plecați încă.

Se oprește și mă privește întrebător.

— Pot să vă ofer o cafea? Sau un ceai? E cel mai puțin lucru pe care pot să-l fac.

— Nu vreau să vă deranjez. Ați avut o seară destul de complicată oricum.

— Nu mă deranjați deloc. De fapt, aș vrea să nu stau singură acum. Încă tremur.

Acceptă în cele din urmă. Coborâm la apartamentul lui de la etajul șapte pentru că al meu încă miroase a gaz.

Apartamentul lui e mic și simplu, dar surprinzător de curat și ordonat. Pe pereți, fotografii vechi cu el în uniformă de pompier. În bibliotecă, zeci de cărți despre incendii, salvare și medicină de urgență.

Îmi face ceai și ne așezăm în bucătăria lui mică.

— Cum vă numiți? întreb realizând că nu i-am știut niciodată numele.

— Ion. Ion Preda.

— Eu sunt Maria. Maria Dobre.

— Știu. Am văzut numele pe cutia poștală de când v-ați mutat aici.

— Dumneavoastră de când stați în bloc?

— De douăzeci și cinci de ani. M-am mutat aici cu soția mea când ne-am căsătorit.

— Nu am văzut-o niciodată pe soția dumneavoastră în toți acești ani.

— A murit acum cincisprezece ani. Cancer. De atunci stau singur.

— Îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră.

— Mulțumesc. A trecut mult timp. M-am obișnuit cu singurătatea, deși nu cred că te obișnuiești vreodată cu adevărat.

Stăm în tăcere câteva momente. Apoi întreb:

— De ce nu ați încercat niciodată să vorbiți cu vecinii? Să ieșiți din izolare?

— Am încercat la început, după ce a murit Mirela. Dar oamenii din bloc erau mereu grăbiți, mereu ocupați, mereu cu ochii în telefoane. După un timp am renunțat să mai încerc. Am acceptat că sunt doar vecinul invizibil pe care nimeni nu-l bagă în seamă.

Simt cum mă copleșește rușinea.

— Eu nu v-am salutat niciodată cum trebuie în zece ani. Nici măcar nu v-am privit în ochi.

— Nu vă învinovățiți. Toată lumea e la fel. Nu e ceva personal.

— Ba e personal. Pentru că azi mi-ați salvat viața, iar eu nici măcar nu vă știam numele până acum cinci minute.

— Salvarea vieților era meseria mea. Am făcut-o de mii de ori în treizeci de ani de carieră.

— Dar acum sunteți pensionar și tot ați sărit să mă salvați fără să stați pe gânduri.

— Reflexul nu dispare niciodată. Și oricum, ar fi fost păcat să moară cineva în blocul meu din cauza unei neatenții.

Vorbim până la miezul nopții. Îmi povestește despre cariera lui de pompier, despre misiunile periculoase, despre colegii pierduți în incendii, despre salvările care l-au marcat pentru totdeauna.

Eu îi povestesc despre viața mea la corporație, despre stresul constant, despre singurătatea din spatele apartamentului plin de lucruri dar gol de oameni.

— Maria, pot să vă dau un sfat? mă întreabă la un moment dat.

— Desigur, spuneți.

— Încetiniți. Viața trece prea repede ca să o petreceți alergând de la serviciu acasă fără să vedeți oamenii din jurul vostru. Astăzi a fost gazul uitat. Mâine poate fi altceva. Dar dacă nu vă opriți din când în când să respirați și să priviți în jur, veți rata tot ce contează cu adevărat.

Plec acasă cu ochii plini de lacrimi.

A doua zi bat la ușa lui Ion cu o prăjitură făcută de mine.

— Ce e asta? întreabă surprins.

— E mulțumire. Și e început de prietenie, dacă acceptați.

Zâmbește pentru prima dată de când îl cunosc.

— Accept cu plăcere.

De atunci ne vedem în fiecare săptămână. Eu îi duc mâncare gătită, el îmi repară lucruri prin casă. Eu îi povestesc despre serviciu, el îmi dă sfaturi de viață din experiența lui de șapte decenii.

Luna trecută l-am invitat la masa de Crăciun. A fost primul Crăciun în cincisprezece ani când nu a mâncat singur.

— Mulțumesc pentru tot, Maria, mi-a spus cu lacrimi în ochi. Nu doar pentru mâncare, ci pentru că m-ai văzut. După atâția ani de invizibilitate, cineva m-a văzut în sfârșit.

— Și dumneavoastră m-ați văzut pe mine în seara aceea. Ați văzut pericolul când eu eram oarbă.

— Asta facem oamenii care se văd unii pe alții: ne salvăm reciproc, în feluri mari și mici, în fiecare zi.

Pentru că uneori salvarea vine de la cei pe care îi ignorăm zilnic. De la vecinul tăcut din lift, de la bătrânul invizibil de pe palier, de la omul pe care nu l-am salutat niciodată în zece ani. Tot ce trebuie să facem e să începem să-i vedem înainte de a avea nevoie să ne salveze viața.