$$$

 Lia Manoliu – simbol al excelenței, perseverenței și demnității sportive

Astăzi ne aplecăm cu respect asupra vieții și carierei Liei Manoliu, una dintre cele mai mari figuri ale sportului românesc și mondial, o campioană care a demonstrat că adevărata măreție se construiește în timp, prin disciplină, muncă neobosită și o voință care nu cedează niciodată.

Născută la 25 aprilie 1932, Lia Manoliu a intrat în istoria atletismului printr-o performanță aproape irepetabilă: participarea la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice, între 1952 și 1972, un record de longevitate sportivă care vorbește de la sine despre forța ei fizică, dar mai ales despre tăria caracterului. Apogeul carierei sale a venit în 1968, la Jocurile Olimpice de la Ciudad de México, unde a cucerit medalia de aur la aruncarea discului, încununând decenii de sacrificii și antrenamente duse până la limită.

Palmaresul său olimpic este impresionant: o medalie de aur și două de bronz, la care se adaugă titluri naționale și balcanice, dar și respectul unanim al adversarelor și specialiștilor. Dincolo de cifre, Lia Manoliu a fost o prezență constantă, solidă, care a demonstrat că performanța nu este un accident, ci rezultatul unei vieți trăite sub semnul rigorii.

După retragerea din competiții, Lia Manoliu nu s-a desprins de sport. Absolventă a Facultății de Electrotehnică, a continuat să slujească idealurile olimpice din poziții de conducere, devenind vicepreședinte și apoi președinte al Comitetului Olimpic Român. În aceste roluri, a rămas aceeași figură echilibrată, fermă și discretă, preocupată de viitorul sportivilor și de păstrarea valorilor autentice ale competiției.

Moștenirea sa nu este doar una sportivă, ci și morală. Stadionul Național din București care îi poartă numele nu este doar un edificiu, ci un simbol al unei vieți dedicate excelenței. Lia Manoliu a arătat că un campion adevărat nu se definește doar prin medalii, ci prin felul în care își poartă victoria, înfrângerea și responsabilitatea față de ceilalți.

Astăzi, numele ei rămâne legat de ideea de perseverență dusă până la capăt, de eleganță în efort și de demnitate în succes. Eroii nu dispar, ei continuă să trăiască prin exemplul pe care îl lasă în urmă.

#LiaManoliu #LegendaSportului #Excelență #Perseverență #ValoriOlimpice #IstorieSportivă #România

Ce înseamnă, pentru noi astăzi, să fim demni de exemplul unor campioni care au pus caracterul mai presus de glorie?

$$$

 Amintindu-l pe Wolfgang Amadeus Mozart

(27 ianuarie 1756 – 5 decembrie 1791)

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut la 27 ianuarie 1756, în Salzburg, pe atunci parte a Sfântului Imperiu Roman. Încă din primii ani de viață, a demonstrat o sensibilitate și o inteligență muzicală ieșite din comun. Nu era doar un copil talentat, ci un adevărat fenomen al naturii, un geniu care părea menit să dea sunet perfecțiunii.

Primele semne ale darului său au apărut foarte devreme. Se spune că la doar trei ani cânta la clavecin, iar la cinci ani compunea deja primele piese. Tatăl său, Leopold Mozart, a înțeles rapid că fiul său nu „învăța” muzica în sens obișnuit, ci o înțelegea instinctiv, ca pe o limbă nativă. Fiecare notă părea să-i fie înscrisă în suflet.

Un rol esențial în formarea lui l-a avut familia, care l-a purtat prin Germania, Franța, Anglia, Italia și Austria. Aceste turnee timpurii l-au pus în contact cu diverse tradiții muzicale europene, care aveau să-i modeleze stilul matur, echilibrat și profund expresiv. În acei ani, micul Mozart cânta la claviatură și vioară cu o ușurință uimitoare și performa în fața curților regale ale Europei.

Mozart avea auz absolut, o capacitate extrem de rară, care îi permitea să recunoască instantaneu orice sunet muzical. Nu avea nevoie de instrument pentru a compune: își imagina lucrările în minte, le „auzea” perfect și le nota apoi cu o precizie aproape supranaturală. Pentru el, muzica era la fel de firească precum vorbirea.

În adolescență, compusese deja simfonii, sonate și opere. 

A petrecut o perioadă la Salzburg ca muzician de curte, însă constrângerile acestui rol l-au determinat, în 1781, să se mute la Viena, oraș care avea să devină centrul vieții și creației sale. Aici, geniul său a atins deplina maturitate.

La Viena, Mozart a creat capodopere în aproape toate formele muzicale ale epocii: simfonii, concerte pentru pian, muzică de cameră, opere și lucrări sacre. Printre cele mai celebre se numără Flautul fermecat, Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Simfonia „Jupiter” și Recviemul, rămas neterminat la moartea sa. Muzica lui se remarcă prin claritate, profunzime emoțională, echilibru și o bogăție melodică ce a definit epoca clasică și continuă să influențeze muzicieni de secole.

Ceea ce pentru alții ar fi fost muncă istovitoare, pentru Mozart era inspirație pură. Scria adesea dintr-o singură încercare, fără corecturi, notele curgând cu o naturalețe uluitoare, ca și cum lucrările ar fi existat deja, așteptând doar să fie așternute pe hârtie.

În ciuda faimei și talentului său, ultimii ani ai vieții au fost marcați de dificultăți financiare. Mozart a murit la 5 decembrie 1791, la Viena, la doar 35 de ani. Cauza exactă a morții rămâne incertă, iar înmormântarea sa într-un mormânt comun a fost, de fapt, o practică obișnuită pentru statutul său social de atunci.

Deși viața i-a fost scurtă, moștenirea lui Wolfgang Amadeus Mozart este fără egal în muzica occidentală. Fiecare lucrare respiră echilibru, emoție și o perfecțiune aproape matematică. Muzica sa rămâne dovada că geniul adevărat nu are vârstă și că, din când în când, lumea primește un dar pe care timpul nu îl poate șterge.

#WolfgangAmadeusMozart #GeniuNemuritor #MuzicaClasica #CopilMinune #AuzAbsolut #MostenireCulturala #IstoriaMuzicii #ArtaEterna #SpiritNemuritor

Cum ne schimbă viața și felul în care simțim lumea muzica unui geniu precum Wolfgang Amadeus Mozart, chiar și la peste două secole de la dispariția sa?

$$$

 Copiii uitați ai politicii unui singur copil

În anul 1979, China a introdus politica copilului unic, o măsură radicală menită să controleze creșterea populației, dar care, în combinație cu preferința culturală profund înrădăcinată pentru moștenitori de sex masculin, a produs una dintre cele mai tulburătoare tragedii umane ale secolului XX. Pentru milioane de familii, nașterea unei fete a devenit sinonimă cu o condamnare tăcută, iar speranța de a avea un fiu i-a împins pe mulți părinți să-și abandoneze fiicele la porțile orfelinatelor sau pe marginea drumurilor, în ideea crudă de a putea „încerca din nou”. Se estimează că aproximativ 15 milioane de fete au dispărut din statisticile demografice ale Chinei în perioada aplicării acestei politici.

În anul 1995, lumea a fost confruntată direct cu realitatea din spatele acestor cifre prin documentarul „The Dying Rooms”, realizat de cineaștii britanici Kate Blewett și Brian Woods. Folosind camere ascunse și pretinzând că sunt reprezentanți ai unor organizații caritabile americane, ei au pătruns în unsprezece orfelinate de stat din China. Imaginile surprinse au dezvăluit condiții de neimaginat: sugari legați în pătuțuri, copii mici imobilizați ore întregi pe olițe, prunci lăsați singuri în încăperi reci, întunecate și murdare, fără hrană, apă sau îngrijire medicală, până la moarte.

În centrul documentarului se află povestea unei fetițe numite Mei-ming, un nume care înseamnă „fără nume”. Ea a fost găsită înfășurată într-o pungă de plastic plină cu urină și fecale, extrem de subnutrită și evident neglijată timp de zile întregi. Personalul orfelinatului a plasat-o într-o așa-numită „cameră a morții”, un spațiu destinat copiilor considerați fără șanse. Mei-ming a murit la patru zile după ce a fost filmată. Când realizatorii au încercat ulterior să obțină informații despre ea, orfelinatul a negat că fetița ar fi existat vreodată.

Într-unul dintre orfelinate, angajații au recunoscut că până la 90% dintre cele 50–60 de fetițe care ajungeau lunar mureau acolo. Copiii erau ținuți în condiții insalubre, în frig și întuneric, cu hrană minimă și fără îngrijiri medicale, chiar și atunci când medicamentele existau. Un alt orfelinat a raportat că unul din cinci nou-născuți nu supraviețuia. Documentarul a arătat copii cu afecțiuni tratabile, precum gangrena, lăsați să moară fără intervenție, nu din lipsă de resurse, ci din indiferență sistemică.

Această realitate scoate la iveală nu doar cruzimea unei politici de stat, ci și eșecul moral al unui sistem care a transformat vieți fragile în statistici și a permis ca moartea să devină procedură. Dincolo de ideologie, rămâne întrebarea dureroasă despre cât valorează viața unui copil atunci când statul și societatea aleg să privească în altă parte.

#China #PoliticaCopiluluiUnic #TheDyingRooms #CopiiAbandonați #DrepturileCopilului #IstorieContemporană #MemorieȘiAdevăr

Poate o societate să-și vindece rănile morale dacă nu își asumă pe deplin suferința copiilor sacrificați în numele unor politici considerate „necesare”?

$$$

 Ecaterina Teodoroiu – legenda „Eroinei de la Jiu” și adevărul despre sacrificiul ei suprem

Există în istorie destine care nu pot fi explicate doar prin date și fapte, pentru că ele se construiesc dintr-o forță lăuntrică rară, dintr-o credință neclintită și dintr-o iubire de țară care depășește instinctul de conservare. Viața Ecaterinei Teodoroiu rămâne, la peste un secol de la jertfa ei, una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale curajului dus până la capăt.

Născută la 14 ianuarie 1894, în Vădeni, astăzi parte a municipiului Târgu Jiu, sub numele de Cătălina Vasile Toderoiu, a crescut într-o familie numeroasă, modestă, dar profund atașată valorilor muncii, credinței și demnității. Drumul ei educațional, de la școala primară din Gorj la pregătirea pentru cariera de învățătoare și apoi la școala de infirmiere, părea să o așeze într-un destin liniștit, dedicat formării altora. Războiul avea însă să schimbe totul.

Contactul cu mișcarea cercetășească i-a întărit disciplina și spiritul de sacrificiu, iar pierderile suferite în familie, frați căzuți pe front, tată prizonier, au transformat durerea în hotărâre. În toamna anului 1916, Ecaterina a ales conștient drumul cel mai greu: nu doar să îngrijească răniți, ci să lupte cu arma în mână. În Regimentul 18 Gorj, a intrat direct în focul bătăliilor de la Jiu, devenind rapid un exemplu pentru soldați prin calm, determinare și curaj.

Capturată de inamic și evadată printr-un gest de o îndrăzneală rară, rănită de mai multe ori și întoarsă mereu pe front, ea a câștigat respectul comandanților și admirația Reginei Maria, care a decorat-o personal. Revenită în linia întâi în 1917, ca sublocotenent, a căzut la datorie pe Dealul Secului, în seara de 22 august, în timp ce își îndemna plutonul înainte, cu o seninătate care a devenit legendă.

Moartea ei nu a fost un simplu episod de război, ci un simbol. Înmormântată ulterior la Târgu Jiu, sub un mausoleu sobru, Ecaterina Teodoroiu a rămas în conștiința națională ca imaginea limpede a jertfei fără orgoliu, a curajului care nu cere recompense și a unei iubiri de țară trăite până la capăt. De-a lungul timpului, memoria ei a fost când ignorată, când instrumentalizată, dar niciodată ștearsă.

Astăzi, numele ei continuă să vorbească despre responsabilitate, demnitate și despre prețul real al libertății, amintindu-ne că istoria nu este făcută doar de armate și strategii, ci și de oameni care aleg să nu se retragă atunci când le este cel mai greu.

#EcaterinaTeodoroiu #EroinaDeLaJiu #IstoriaRomaniei #PrimulRazboiMondial #EroiAiNeamului #MemorieNationala #Sacrificiu #Demnitate

Ce mai înseamnă astăzi eroismul și datoria față de țară într-o lume în care sacrificiul suprem pare tot mai greu de înțeles?

$$$

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1557: La această dată, apărea, la Braşov, „Octoihul” în limba slavonă, prima carte tipărită de diaconul Coresi, cel care va desfăşura, până în anul 1583, o foarte bogată activitate de tipărire de cărţi în limba română (nouă cărţi româneşti sau cu text paralel slavon şi român). Octoihul (sau Ohtoih, din limba greacă oktoihos sau „opt tonuri”) este o carte bisericească destinată cultului ortodox, care cuprinde cântările fiecărei zile din săptămână pe opt glasuri (tonuri), fiecărei săptămâni consacrându-i-se succesiv câte un glas. Octoihul mare cuprindea toate zilele săptămânii, în timp ce octoihul mic era un extras din cel mare, care cuprindea doar duminicile. A fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschinul în secolul al VIII-lea.

Cel mai vechi octoih în manuscris copiat pe teritoriul României, în limba slavonă, datează din secolul al XIII-lea (Octoihul de la Caransebeş, adus în această localitate din Moldova). Cel mai vechi octoih tipărit, în aceeaşi limbă, care se numără şi printre primele tipărituri din România, este Octoihul lui Macarie (ieromonah, 1510). Prima carte tipărită de diaconul Coresi a fost un Octoih, la Braşov, la 14 ianuarie 1557.

Diaconul Coresi a fost cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul a fost cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română. Micul Octoih braşovean (12 iulie 1556 – 14 ianuarie 1557) este prima carte coresiană, o carte de cântări pe opt glasuri (lb. gr. octo - opt; ihos - glas, eh), care în terminologie slavonă se mai numeşte şi Osmoglasnic (opt glasuri), numit şi Glosariu, Paraclitichi (limba greacă) fiind una din cele mai importante cărţi ale cultului ortodox. Cartea conţine cântările Învierii de la Vecernie, Utrenie şi Liturghie, pentru fiecare zi din săptămână, fiecărei săptămâni fiindu-i propriu un anumit glas. Parcurgerea celor opt glasuri, timp de opt săptămâni reprezintă un „stâlp”, anul întreg fiind format din şase „stâlpi”, care se succed neîntrerupt.

Cartea este cunoscută începând cu veacul al VI-lea, redactată în limbă greacă de Sever din Antiohia, al cărui conţinut s-a îmbogăţit în decursul vremii cu diferite cântări religioase (irmoase, canoane). Celebrul filosof creştin bizantin, sfântul Ioan Damaschin (+749) adaugă cântările duminicale, precum şi cântările sfântului Anatolie, fostul patriarh al Constantinopolului (+458), ale lui Cosma Melodul, episcop de Maiuma (sec.VIII), Teodor Studitul (+826), Iosif Studitul, arhiepiscopul Tesalonicului (+830), Teodor Graptul, arhiepiscopul Niceii (sec. IX), Mitrofan, episcopul Smirnei (sec. IX), împăraţii Leon Filozoful (+912) şi Constantin Profirogenetul (+959). Spre deosebire de Octoihul Mare, cunoscut şi sub numele de Catavasier, Micul Octoih cuprinde doar irmoasele sau catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale sărbătorilor din timpul anului, iar cântările din timpul zilelor obişnuite sunt cuprinse în „Irmologhion”. Micul Octoih braşovean, păstrat azi în trei exemplare (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca de Stat Szechenyi din Ungaria şi Muzeul de istorie din Sofia) se tipăreşte la Braşov de către diaconul Coresi şi logofătul Oprea (unul dintre meşterii tipografi, care a activat şi în cadrul tipografiei lui Dimitrie Liubavici pentru tipărirea Apostolului din 1547).

Exemplarul bucureştean, descoperit de Nerva Hodoş în biblioteca mitropolitană din Sibiu (provenit din Şchei), prezentat şi în monografia dedicată diaconului Coresi de Ion Gheţie şi Al. Mareş (Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română”, Editura Minerva, București, 1994, p. 141, 152) conţine 155 file, format in-folio (268 x 192 mm), folosind aceleaşi caractere întrebuinţate la Târgovişte de Macarie şi apoi de Dimitrie Liubavici, unde Coresi învăţase meşteşugul tiparului. Iniţialele mari şi o parte din cele mici sunt cu cerneală roşie, iar restul textului cu cerneală neagră, hârtia fiind exclusiv de provenienţă braşoveană (filigran, coroană şi rădăcină). Conţine patru frontispicii cu arabescuri, fiecare în parte surmonate cu cruce. Corpul de litere nr. III, după clasificarea făcută de F. Hervay, tip de litere folosit şi pentru tipărirea Cazaniei a II-a.

Aflăm din epilogul cărţii, scris în limbă slavonă, reprodus după modelul epilogului târgoviştean al lui Macarie din 1510: „Fiindcă în Treime slăvitul Dumnezeu a binevoit să desăvârşească biserica sa prin felurite cărţi, prin lauda şi folosul celor ce le citesc, de aceea şi eu jupânul Haniş Begner, judeţul Braşovului am râvnit, cu ajutorul Sfântului Duh şi din dragoste pentru dumnezeieştile şi sfintele biserici şi am tipărit această carte de suflete mântuitoare, Octoih, spre împlinirea laudei Dumnezeirii slăvite în unitate, ca trei sori. Mă rog deci de tineri şi de bărbaţi (de cei crescuţi) şi de bătrâni, de cei ce vor ceti sau cânta sau vor copia pentru dragostea lui Hristos, să ne îndrepte pe noi, cari cu osârdie am îngrijit de acest lucru, şi să ne blagoslovească, ca amândoi slăvind pe Tatăl din care toate (s-au făcut), să căpătăm aici pace şi milostenie, iar acolo să strălucim, în lumina binefacerii. Amin. Şi era atunci, pe vremea aceea, în Ţara Ungurească (Ardeal) crăisa Isabela, fiul ei Iană şi craiul cel tânăr, fiul marelui Iană şi craiul şi în Ţara Românească era Pătraşco Voevod şi în Ţara Moldovei era Alexandru Voevod. Din porunca jupânului Haniş Begner, judeţul Braşovului, eu, robul lui Hristos, Oprea logofătul şi diaconul Coresi ne-am trudit cu aceasta şi am tipărit (am scris) aceste cărţi la anul 7065 (1557). S-au început aceste cărţi în luna lui iunie în 12 zile; s-au sfârşit în luna lui ianuarie 14 zile, în oraşul Braşov”. De aici reiese că s-a tipărit din porunca judelui braşovean Johanes Benkner (autoritatea publică a Braşovului, fără a cărui înlesnire nu se putea tipări local nici o carte), când în Ţara Ungurească (Transilvania) era crăiasă Isabela cu fiul său Ianăş craiul „cel tânăr”, iar în Ţara Românească era Pătraşcu cel Bun şi în Moldova Alexandru Lăpuşneanu. Este evident adevărul că raza de interes pe care diaconul Coresi o destina cărţii sale, cuprindea întregul spaţiu românesc, iar patronajul domnilor de peste munţi asupra tiparului coresian nu poate fi ignorat.

Izvorul după care diaconul Coresi putea tipări această carte poate fi „Micul Octoih Braşovean”, aflat în fondul de manuscrise al Bibliotecii judeţene, Braşov, sub nr. inv. 2872, care iniţial fusese menţionat ca prezent în fondul de carte al Biseicii „Sfântul Nicolae” din Şchei de către Nicolae Sulică, apoi fusese declarat pierdut de P.P. Panaitescu şi reintrodus în circulaţie de prof. Ion Roman. Preluarea tezei lui Nicolae Sulică, conform căreia manuscrisul slavo-român Micul Octoih Brașovean a fost copiat şi tradus de diacul Oprea la 1570, invocându-se clişeele pe sticlă ale Epilogului aflate şi azi în arhiva din Şchei, a atras replica cercetătorului Al. Mareş, care consideră epilogul fals, contrafăcut de Nicolae Sulică, iar localizarea traducerii făcută la sfârşitul veacului al XVI-lea, undeva prin Banat. Cert este că filigranul hârtiei este braşovean, iar elementele de limbă bănăţeană puteau aparţine şi unui copist bănăţean aflat la Braşov.

Prin compararea Micului Octoih Brașovean cu Octoihul tipărit de Oprea logofătul şi diaconul Coresi la 1557, se constată identitatea textuală dintre ele. Întrucât textul slavo-român al Micului Octoih Brașovean este ulterior perioadei de tipar coresian, nu-l putem considera pe acesta drept izvor, dar putem intui un izvor comun. Tipărind această carte pur ortodoxă, sub auspiciile morale ale celor consemnaţi în prefaţă, nu vedem cum s-ar putea accepta încă teza că venirea lui Coresi la Braşov trebuie pusă pe seama reformei sau a influenţei reformate. Înzestrarea bisericii ortodoxe cu o asemenea carte presupune cel puţin un sprijin acordat bisericii ortodoxe pentru a rezista în faţa presiunilor reformiste luterane sau calvine.Pe de altă parte, anul 1556 confirmă o circulație intensă a solilor braşoveni spre Muntenia şi Moldova, care culminează cu sosirea la Braşov a slujitorului Ion al lui Pătraşcu cel Bun, apoi a episcopului Sava. În februarie pleacă în Muntenia o solie condusă de călăreţul Matias cu scrisori la Pătraşcu. Numai în luna aprilie sosesc la Braşov trei solii, iar preotul Dobre (tatăl protopopului Mihai - colaborator coresian) în acelaşi an, face mai multe călătorii atât în Moldova, cât şi în Muntenia, pentru ca la 1 mai 1556, un preot de-al Voievodului Pătraşcu să sosească la Braşov, unde este bine primit de autorităţile locale. Deosebit de semnificativă este vizita la Braşov făcută de Alexandru Lăpuşneanu şi Nicolae Pătraşcu în acelaşi an 1556, cu prilejul instalării în Transilvania a prinţesei Isabella de Zapolya şi a minorului său fiu Ioan Sigismund. Evenimentele politice şi religioase sunt deosebit de frământate în condiţiile în care Dieta Transilvaniei desfiinţează episcopia catolică din Ardeal, secularizându-i astfel averile, prilej cu care se înfiinţează la Geoagiu o episcopie românească.

Surse:

Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română”, Editura Minerva, București, 1994

Academia Republicii Populare Române - Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

http://www.rador.ro/2017/01/14/documentar-micul-octoih-prima-carte-in-limba-romana-tiparita-de-diaconul-coresi-la-brasov/

https://altmarius.ning.com/profiles/blogs/prima-carte-tiparita-de-coresi

https://www.crestinortodox.ro/memoria-zilei/prima-carte-tiparita-coresi-122942.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1819: În această zi, s-a născut poetul Dimitrie Bolintineanu. Dimitrie Bolintineanu (n. Bolintinul din Vale – d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost poet, prozator, publicist, diplomat şi om politic.Data exactă a naşterii poetului Dimitrie Bolintineanu nu este cunoscută cu exactitate (variază sursele între1819 -1825)

Al doilea fiu al machedonului Ienache Cosmand, arendaş, mic proprietar, subprefect, şi al Anicăi Bolintineanu „… veniţi din Balcani … un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendaşilor” (Nicolae Iorga). Din anul 1829 se stabileşte în Bucureşti, unde devine elev al şcolii Colţea, în 1831 rămâne orfan de ambii părinţi, fiind obligat să se susţină singur de timpuriu, prin slujbe funcţionăreşti. De prin 1831 studiază la „Sfântul Sava”, iar de la sfârşitul anului 1835 - începutul anului 1836 pleacă cu o bursă la studii în Paris, unde audiază prelegerile ţinute de Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz, ş.a. la Collége de France.Este copist, ulterior secretar la Ministerul Trebilor Dinafară. Debutează ca poet în „Curierul de ambele sexe” cu elegia O fată tânără pe patul morţii (1842), iar în anul 1847 îi este publicat primul volum de versuri, Colecţie din poesiile domnului D. Bolintineanu; în 1855 este publicat volumul Poesii vechi şi nouă ce cuprinde elegii, balade, epistole, cântece şi poeme. Alte volume de versuri publicate sunt Legende şi basme naţionale în versuri (1858) şi Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite (1865). Scrie legende istorice, unele preluate de la cronicari, altele imaginate, epopei (Traianida, Conrad), romane (Manoil, Elena), jurnale de călătorie, fabule, satire, dramaturgie ş.a. Participă la revoluţia de la 1848, conduce publicaţia „Poporul suveran”, unde face propagandă revoluţionară.

După înfrângerea revoluţiei fuge în Transilvania, merge apoi la Constantinopol şi, în sfârşit, la Paris, unde îşi continuă studiile. Face călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, Bulgaria, Turcia, pe care le descrie în diverse publicaţii.Revine în ţară, în 1859, pentru a participa la viaţa politică. Pe 12 octombrie 1863 este numit ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. La 19 iulie 1864 demisionează din guvern şi este numit de Alexandru Ioan Cuza, membru al Consiliului de Stat.După 1866 iese din politică, iar din 1871 se îmbolnăveşte grav, trăind din mila prietenilor. Din 1866, când a decis să se retragă din viaţa publică, şi până la moartea sa, survenită pe 20 august 1872, faima i-a dispărut total, lăsând locul unei singurătăţi apăsătoare. Bolnav, trăind în mizerie, Bolintineanu este silit să îşi scoată biblioteca la licitaţie. Prietenii săi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, o cumpără şi i-o dăruiesc înapoi. În cele din urmă poetul este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, unde a şi murit. La îngroparea sa au participat foarte puţini amici, la fel ca la Grigore Alexandrescu. La mai puţin de zece ani de când atingea culmile gloriei, Bolintineanu se stingea în anonimat.

Publică, până la sfârşitul vieţii, peste 50 de volume de poezii, proză, legende istorice, biografii romanţate, jurnale de călătorie, romane, dar moare în mizerie, răpus de o boală necruţătoare. Contemporanii au avut o părere diferită faţă de opera sa, A. Densuşianu considerându-l unul din cei mai mari poeţi lirici români, în timp ce Nicolae Iorga îi neagă orice valoare. Indiferent de aceste opinii, nu i se poate nega harul de a versifica mult mai bine ca majoritatea contemporanilor săi.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

http://galeriaportretelor.ro/item/dimitrie-bolintineanu/

https://www.scribd.com/doc/195788217/Dimitrie-Bolintineanu

https://identitatea.ro/dimitrie-bolintineanu-autorul-primului-roman/

https://mnlr.ro/muzeul-digital/dimitrie-bolintineanu/

##$$#

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1894: La această dată, a venit pe lume Ecaterina Teodoroiu, supranumită „Eroina de la Jiu”; participând voluntar la primul război mondial, s-a remarcat în luptele de pe Jiu (octombrie-noiembrie 1916); a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent, în timpul bătăliei de la Varniţa şi Muncelu (în anul 1917). Unele surse dau naşterea la 16 ianuarie 1894.

Cătălina Vasile Toderoiu, pe numele ei la naştere, a văzut lumina zilei la Vădeni, astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu, într-o familia compusă din Elena şi Vasile Toderoiu, familie care a avut cinci băieţi – Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile – şi trei fete – Ecaterina, Elisabeta şi Sabina. A parcurs studiile primare la şcoala din satul natal, apoi a studiat la şcoala din Târgu Jiu. Ulterior a învăţat la şcoala româno-germană din Târgu Jiu, pe care a absolvit-o în anul 1909. În această perioadă numele ei devine Ecaterina Teodoroiu, după ce documente militare ulterioare dar şi acte care îi atestă educaţia consemnează mai multe variante de nume Lili Toderoiu, Lili Teodoroiu, sau alte forme asemănătoare.

Ea s-a pregătit pentru o carieră de învăţătoare, motiv pentru care a urmat, la Bucureşti, un gimnaziu-pension, apoi a frecventat cursurile unei şcoli de infirmiere, absolvită în anul 1916. În această perioadă a intrat în contact cu primii cercetaşi din România, iar din anul 1913 face parte din organizaţia de cercetaşi denumită cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de Arethia Piteşteanu. În vara anului 1914, a revenit la Târgu Jiu, în perioada vacanţei, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, până în august 1916, Ecaterina aflându-se, ocazional, la căpătâiul răniţilor ce se aflau în îngrijirea organizaţiei.În octombrie 1916, Ecaterina a fost chemată la Bucureşti de către Regina Maria, iar la revenirea la Târgu Jiu află că tatăl ei este luat prizonier iar doi dintre fraţi – unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători -, au murit pe câmpul de luptă.

 La 6 octombrie 1916, după ce a aflat de moartea unui alt frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porceni, s-a înrolat ca voluntar tocmai în acel regiment din Gorj, pentru a participa la lupte. În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu, iar trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, soldatul Ecaterina Teodoroiu aflându-se în primele linii ale frontului. La 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munții Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni la luptele de la Podul Jiului, contribuind la respingerea atacului unei companii bavareze inamice. La 18 octombrie, în acelaşi an, în urma unei învăluriri – surpriză a inamicului, Ecaterina este luată prizonieră, însă dând dovadă de sânge rece, a împuşcat santinela germană care o însoţea, reuşind să evadeze alături de alţi combatanţi români aflaţi în situaţia sa.

În noiembrie, în luptele de la Filiaşi, este rănită de două gloanţe inamice la piciorul drept, iar după alte nouă zile, este din nou rănită la coapsă de spărturi de obuz. A urmat o perioadă de tratament, mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti şi Iaşi. La ieşirea din spital, ea a revenit pe front, în rândurile Companiei a 7-a din Regimentul 43/59 Infanterie, unde a îngrijit numeroşii răniţi ai companiei. S-a deplasat la Iaşi, unde M.S. Regina a ascultat-o şi apoi a ordonat ca imediat să i se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi, apoi a mers personal să distribuie toate acestea companiilor. Într-un raport al comandantului Companiei a 8-a, Regimentul Gorj, se arată: „Nerămânându-i pe lume (Ecaterinei), după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj … Ca o concluzie, părerea mea intimă în calitate de instructor al legiunii din care făcea parte, este că cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritând toată admiraţia acestei Jeana d’Arc a noastre, ce se cuvine a fi recompensată, chiar dacă neseriozitatea vârstei sale încă fragede i-ar da aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”.

Pentru meritele sale, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar la 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război a fost distinsă cu Medalia „Virtutea Militară” de război clasa a II-a pentru „vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

A revenit pe front în vara anului 1917, când, la 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte ocupa poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului în zona localităţii Muncelu. În seara de 22 august, în cursul unui atac declanşat de Regimentul 40 Rezervă german şi respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu moare eroic, fiind împuşcată în inimă, în timp ce se afla în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent. În Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, la 23 august 1917, se consemna: „În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la Jiu” și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai Țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a știut să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preț. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu, aceea care și-a desfășurat energia-i rară împotriva morții albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic pornește din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a revanșei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucția. A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi”.

Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată în comuna Fitioneşti din judeţul Putna, iar după încheierea războiului, a devenit o eroină a României Mari. În iunie 1921, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Târgu Jiu într-un mausoleu din centrul oraşului. Osemintele Ecaterinei Teodoroiu sunt îngropate chiar în centrul oraşului, în Piaţa Prefecturii. Mausoleul sub care Ecaterina Teodoroiu îşi doarme somnul de veci este realizat de artista Miliţa Pătraşcu, o ucenică de-a lui Brâncuşi, şi este din travertin italian, cu dimensiunile 2,9 pe 1,6 metri şi înălţimea de 2,1 metri. Are forma unui sarcofag şi este aşezat pe un postament cu trei trepte. Sunt realizate în basorelief scene din viaţa şi activitatea militară a Ecaterinei.

Începând cu anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept Casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”. În perioada de început a regimului comunist de la noi din ţară, statutul ei de eroină a fost extrem de redus, tocmai prin asocierea ei intenţionată cu regimul monarhic, ori cu clasa burgheziei. După anul 1960, imaginea de eroină naţională a Ecaterinei Teodoroiu a revenit în prim-plan, fiind utilizată intensiv de către propaganda regimului, în anul 1978 realizându-se şi un film despre ea, intitulat chiar „Ecaterina Teodoroiu”, regizat de Dinu Cocea, după un scenariu de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuţă, Ion Caramitru, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu. După anul 1989, probabil din cauza utilizării imaginii Ecaterinei Teodoroiu de către propaganda comunistă, statutul său de eroină naţională a fost apreciat cu discreţie, total nemeritat conform mărturiilor istorice existente.

Se cuvine să amintim că, deşi despre constribuţia sa la primul război mondial s-au scris nenumărate cărți, studii și articole, nimic din toate acestea nu poate reda la adevărata dimensiune spiritul său de luptă, patriotismul şi puterea ei de sacrificiu. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai țării noastre, iar pentru dragostea de țară, pentru faptele de vitejie și simțul rar al datoriei, prin care și-a îndeplinit ceea ce socotea a fi misiunea ei, chiar cu preţul jertfei supreme, se cuvine să vărsăm măcar o lacrimă …

Surse:

Marcu, George - Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009,

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Bondar, Veronica, Sublocotenentul P.M. Ecaterina Teodoroiu în Calendarul tradiţiilor militare 2012, Anul III, 2011, Editura Centrului tehnic-editorial al armatei, Bucureşti, 2012

https://bibliotell.ro/bibliografii/181-ecaterina-teodoroiu.html

http://www.acum100.ro/node/778

https://radioromaniacultural.ro/portret-ecaterina-teodoroiu-legenda-eroinei-de-la-jiu-si-pildele-sacrificiului-ei-suprem/