$$$

 S-a întâmplat în 18 noiembrie1786: În această zi, s-a născut Carl Maria von Weber, compozitor. Carl Maria von Weber (n. Eutin - d. 5 iunie 1826, Londra) a fost un compozitor german, creatorul operei romantice germane. Weber şi-a făcut educaţia muzicală în Salzburg sub îndrumarea lui Michael Haydn. 

La vârsta de numai 13 ani, în anul 1798, pe când locuia la München în casa de pe Sendlingerstraße 23, Weber a compus prima sa operă, Die Macht der Liebe und des Weins („Forţa dragostei şi a vinului"), operă între timp dispărută. Şi-a desăvârşit cunoştinţele prin contactul cu viaţa muzicală din diferite oraşe, în care a ocupat diverse funcţii: Kapellmeister în Breslau, director muzical al operei din Praga, apoi al operei din Dresda. 

Pianist şi dirijor remarcabil, Weber s-a afirmat totodată în domeniul teatrului muzical, fiind - pentru spaţiul de cultură germană - cel mai important compozitor de opere înainte de Richard Wagner şi creatorul operei romantice. Cele mai cunoscute dintre cele opt opere ale sale, „Freischütz" (1821), „Euryanthe" (1823) şi „Oberon" (1826), au influenţat creaţia succesorilor săi în acest gen. Atmosfera evocatoare, coloritul feeric, conturarea precisă a caracterelor, construcţia de ansamblu şi sugestivitatea tratării orchestrale conferă operelor sale un farmec deosebit. Weber a mai compus şi două simfonii, uverturi, concerte pentru diverse instrumente şi orchestră (pian, fagot, clarinet), sonate şi piese pentru pian (celebra „Invitaţie la dans", orchestrată mai târziu de Hector Berlioz).

Surse:

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/147003-carl-maria-von-weber.html

https://www.britannica.com/biography/Carl-Maria-von-Weber

https://www.allmusic.com/artist/carl-maria-von-weber-mn0002134208/biography

http://www.classical-music.com/topic/carl-maria-von-weber

$$$

 S-a întâmplat în 18 noiembrie1906: În această zi, a venit pe lume pictorul Corneliu Baba, membru al Academiei Române. Corneliu Baba (n. Craiova - d. 28 decembrie 1997, Bucureşti) a fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar şi pentru alte tipuri de tablouri şi ilustraţii de cărţi.

Corneliu Baba era al treilea fiu al lui Gheorghe Baba, pictor de biserici, şi al Mathildei Baba. Anii de copilărie şi adolescenţă i-a petrecut la Craiova şi Caransebeş, oraşul tatălui său. În 1926, s-a mutat la Bucureşti pentru a se înscrie la Academia de Arte Frumoase şi la Facultatea de Litere şi Filozofie. După un singur semestru, a abandonat studiile la Academia de Arte Frumoase, declarându-se descurajat de profesori şi climat. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie, unde a avut ocazia să asiste la cursurile susţinute de Nae Ionescu, P.P. Negulescu sau Tudor Vianu.

Anii următori i-a petrecut în Timişoara, unde a intrat în contact cu un grup de artişti tineri progresişti şi protestatari, de ale căror atitudini şi abordare artistică se dezice în scurtă vreme. Această perioadă a fost marcată de căutări şi deziluzii, iar dorinţa de a pleca în străinătate devenea tot mai pregnantă.În 1934 a avut loc prima sa expoziţie de pictură, susţinută împreună cu tatăl său, în Băile Herculane. Aici a fost remarcat de un influent avocat din Iaşi, Omar Popovici. Prin intermediul lui, se mută în oraşul moldav şi se înscrie la cursurile Academiei de Arte Frumoase, la clasa profesorului Nicolae Tonitza. Deşi plecase la Iaşi cu gândul de a se întoarce peste două sau trei luni, Corneliu Baba a rămas în capitala Moldovei timp de 16 ani. În acest timp, şi-a finalizat studiile de pictură, dupa care a devenit asistent şi profesor la Academia de Arte Frumoase. Într-un secol XX zguduit de ideologii, filozofii şi doctrine estetice contradictorii, Baba s-a încăpăţânat să rămână în interiorul convenţiilor de limbaj şi al codurilor de reprezentare ale picturii clasice considerate desuete. Dintre artiştii români l-au inspirat Grigorescu şi Tonitza, iar dintre cei europeni El Greco, Goya şi Rembrandt. Principalele genuri plastice abordate de artist au fost autoportretul, arlechinul-regele nebun, portretul cu caracter social, peisajul şi natura moartă.

A avut o scurtă perioadă în care a pictat în stilul realismului socialist, dar a renuntat foarte repede. S-a refugiat în tablourile cu țărani, evocând scene din timpul răscoalei de la 1907, în care pictorul redescoperea universul și figurile țăranilor români ca un simbol al permanenței; din acea epocă datează pânzele Întoarcerea de la sapă, Țărani, Odihnă pe câmp, Oameni odihnindu-se. În 1958, Baba a fost numit profesor de pictură la Institutul de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din București și a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor.Problemele anterioare cu autoritățile comuniste pareau de domeniul trecutului. A călătorit în toată lumea, participând cu picturile sale la expoziții la Cairo, Helsinki, Viena și New Delhi, culminând cu o expoziție personală la Bruxelles în 1964. În 1962, guvernul român îi va acorda lui Corneliu Baba titlul de Artist al poporului, anul următor devenind membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 – membru al Academiei de Arte Frumoase din Berlinul de Est. Premiile și expozițiile au continuat să se acumuleze, conducându-l spre o expoziție personală la New York, în 1970, și aducându-i decorația Steaua Roșie în 1971. Unele dintre portretele sale i-au determinat pe criticii de arta să-l compare cu Francisco Goya. Printre acestea se afla portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timișoara) și portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (prezent în colecțiile Muzeului Zambaccian, București), Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu sau Tudor Arghezi.

Iscusit portretist, Baba și-a căutat modelul.Alegerea acestuia pornea de la o experiență personala a pictorului cu cel pe care a vrut să îl portretizeze. Pe Lucia Sturdza Bulandra și-a dorit să o imortalizeze după ce o văzuse jucând rolul Vassei Jelesnova de Gorki, costumul actriței lăsând asupra sa o puternică impresie. Modelul a respins însă portretul. Povestea se repetă și în cazul dublului portret al lui Tudor Arghezi și al soției acestuia, pentru care a lucrat asiduu doi ani.Pictorul nota în jurnalul său: „Neînțelegerea dintre cei doi, pictorul și modelul său, se aranjează de obicei de-abia după ce vremea le stabilește existența și liniștea definitivă, când nici ei, nici contemporanii lor nu mai rămân decât nume în paginile cărților sau ale unor registre.” Cu toate acestea, Baba a perseverat, respingând totodată emblema peiorativă de pictor psiholog. Viziunea sa era una diferită, actul creației fiind văzut ca înrădăcinat în ”înseși contrastele caracterului și psihicului meu”, după cum el însuși aprecia.

Între șaptezeci și optzeci de ani, Baba a realizat o serie de tablouri cu Arlechini și Regi Nebuni, majoritatea rămânând în colecția sa privată până la moarte. Critici de artă, cum ar fi Pavel Șușară, autorul unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o reacție personală a artistului în fața absurdului dictaturii comuniste și al „rinocerizării” României. Cu puțin timp înainte de moartea sa, survenită la 28 decembrie 1997, pictorul și-a publicat memoriile, Notele unui artist din Europa de est. A primit, postum, premiul de excelență al Fundației Culturale Române. Multe dintre operele lui Corneliu Baba au rămas în România; majoritatea muzeelor importante din țară au măcar o lucrare de a sa. În prezent, cea mai mare colecție de lucrări, dar și obiecte ale artistului se găsesc în Colecția Baba, la Muzeul de Artă Timișoara. Colecția a fost donată muzeului de soția artistului și include 90 de piese, printre care și câteva tablouri aduse de la Muzeul Național de Artă și de la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București.

Surse:

http://mnar.arts.ro/arhiva-evenimentelor/eveniment/333-colec%C8%9Bia-lunii-corneliu-baba

http://jurnaluldedrajna.ro/corneliu-baba-pictor-roman/

https://revistaarta.ro/ro/column/corneliu-baba-un-artist-estic/

http://www.artnet.com/artists/corneliu-baba/

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/11/romani-celebri-pictorul-corneliu-baba--290287

https://radioromaniacultural.ro/documentar-corneliu-baba-maestru-emerit -al-artelor/

$$$

 S-a întâmplat în 18 noiembrie1922: La acestă dată, a trecut în eternitate scriitorul francez Marcel Proust. Născut într-o familie bogată, Proust a făcut studii de drept şi de literatură. Datorită legăturilor sale sociale a devenit un observator obişnuit al celor mai exclusiviste saloane ale nobilimii şi a scris cronici sociale pentru ziarele pariziene.A publicat eseuri şi povestiri, inclusiv colecţia de povestiri Plăceri şi zile (1896).

Marcel Proust, considerat unul dintre promotorii romanului modern, s-a născut la 10 iulie 1871, la Auteuil, Franţa, unde tatăl său era medic.A fost crescut într-un mediu cultural rafinat şi a pătruns de tânăr în saloanele aristocratice ale epocii.Deşi bolnav încă din primii ai copilăriei, a urmat cursurile Liceului Condorcet, după terminarea cărora a fost încorporat la infanteria din Orleans. Revenit în viaţa civilă, a urmat studii de drept şi a obţinut o licenţă în litere, în 1895, la Sorbona, unde a audiat prelegerile ţinute de istoricul Albert Sorel şi, mai ales, de scriitorul şi filosoful Henri Bergson.

Romancier, critic şi estetician, Marcel Proust şi-a început cariera literară publicând în revistele „Le Banquet" şi „La Revue blanche".În 1896, la insistenţele familiei, s-a prezentat la un concurs instituit de Biblioteca Mazarine pentru un post pe care l-a obţinut, dar pe care l-a ocupat sporadic şi pentru puţin timp. Prima carte a lui M. Proust a apărut în 1896, „Plăcerile şi zilele", cu o prefaţă scrisă de Anatole France, fiind urmată în acelaşi an de eseurile „Portrete de pictori". Din acelaşi an, se consideră că datează şi schiţa romanului autobiografic „Jean Santeuil", pe care l-a terminat în 1899 şi care nu a fost publicat decât în 1952.

După moartea mamei sale, în 1905, M. Proust a renunţat în mare parte la contactele cu lumea mondenă, dedicându-se aproape exclusiv creaţiei sale literare.În 1907, a început să scrie „În căutarea timpului pierdut". Imaginea sa asemuită diletantului şi mondenului l-au determinat pe Andre Gide să refuze publicarea primului său volum. Lucrarea publicată în 1913, la editura Grasset, pe cheltuiala autorului, relevă calităţile unui mare analist.Gide a citit volumul şi i-a scris lui Proust exprimându-şi regretul pentru refuzul de a-l publica şi a deschis porţile editurii pe care o conducea pentru următoarele volume scrise de Proust. Începând din 1917 când „Swann" este reeditat, întreg ciclul „În căutarea timpului pierdut" apare la aceeaşi editură: „La umbra fetelor în floare" (1918, obţine Premiul Goncourt), „Guermantes" (1920-1921), „Sodoma şi Gomora" (1922); postum apar: „Prizoniera" (1923), „Dispariţia Albertinei" sau „Fugara" (1925), „Timpul regăsit" (1927). „În căutarea timpului pierdut" a devenit astăzi, după ce a revoluţionat epica secolului al XX-lea, o operă clasică fundamentală, comparabilă cu „Comedia umană" a lui Balzac. Romanul voluminos în şapte părţi este, la prima vedere, un fel de autobiografie, o vastă frescă socială a Franţei în anii dinaintea şi din timpul primului război mondial şi o meditaţie intensă asupra iubirii şi geloziei şi asupra artei şi a legăturilor sale cu realitatea. Romanul a fost una dintre cele mai mari realizări literare a tuturor timpurilor, i-a adus faimă mondială şi a influenţat întregul climat al romanului sec. XX.

Paralel cu elaborarea romanelor, a scris importante texte de critică şi teorie publicate în volumul „Pastiches et Melanges" (1919).Scriitorul, măcinat de boală, şi-a trăit ultimii zece ani ai vieţii obsedat de ideea că nu va avea timpul necesar pentru a termina romanul „În căutarea timpului pierdut" şi, de aceea, a părăsit foarte rar apartamentul în care locuia, situat în centru Parisului. Exegeza propriului său roman îl situează în prezent printre cei mai de seamă critici şi esteticieni moderni. Bolnav de pneumonie, a murit la Paris, la 51 de ani, la 18 noiembrie 1922 

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica,Coord.:Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. 12, P-R, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.larousse.fr/encyclopedie/personnage/Marcel_Proust/139700

https://www.linternaute.fr/biographie/litterature/1775106-marcel-proust-biographie-courte-dates-citations/

http://www.carteadelaora5.ro/o-viata-printre-randuri-marcel-proust/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/despre-marcel-proust-si-opera-sa

https://www.britannica.com/biography/Marcel-Proust

https://www.livredepoche.com/auteur/marcel-proust

$$$

 S-a întâmplat în 18 noiembrie1962: În această zi, a murit fizicianul danez Niels Bohr; a imaginat modelul atomic, punct de plecare în teoria cuantică modernă (1913) şi a elaborat teoria fisiunii nucleare; Premiul Nobel pentru fizică pe 1922 pentru teoria sa privind structura atomului. 

Bohr, Niels (Henrik David) (07.10.1885, Copenhaga, Danemarca – 18.11.1962, Copenhaga) a fost fizicianul danez considerat unul dintre cei mai importanţi ai secolului al XX-lea. A fost primul care a aplicat conceptul de cuantă, care restricţionează energia unui sistem la anumite valori discrete, la problema structurii atomice şi moleculare. Pentru activitatea sa, a primit în 1922 Premiul Nobel pentru fizică. Rolul său complex în iniţierea şi dezvoltarea fizicii cuantice reprezintă cea mai mare contribuţie a sa, însă de-a lungul lungii sale cariere implicarea lui a fost mult mai extinsă, atât în lumea fizicii, cât şi în afara ei.

Bohr a fost al doilea dintre cei trei copii născuţi într-o familie de burghezi înstăriţi din Copenhaga. Mama lui, Ellen (născută Adler), era fiica unui bancher evreu important.Tatăl său, Christian, a devenit profesor de fiziologie la Universitatea din Copenhaga şi a fost nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel.Când s-a înscris la Universitatea din Copenhaga, în 1903, Bohr ştia că va studia fizica.Cercetarea şi educaţia în acest domeniu se desfăşurau în încăperile strâmte ale Institutului Politehnic, închiriat universităţii în acel scop. Bohr şi-a obţinut doctoratul în 1911 cu o disertaţie despre teoria electronică a metalelor. La 1 august 1912, Bohr s-a căsătorit cu Margrethe Narlund, iar căsătoria s-a dovedit una foarte fericită. De-a lungul întregii sale vieţi, Margrethe a fost consilierul său cel mai de încredere. Au avut şase fii, dintre care al patrulea, Aage N. Bohr, a fost unul dintre cei trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru fizică din 1975, acordat pentru modelul colectiv al nucleului atomic propus la începutul anilor 1950.

Prima contribuţie a lui Bohr Ia noua idee a fizicii cuantice s-a concretizat în 1912 în timpul a ceea ce astăzi s-ar numi cercetare postdoctorală, în Anglia, alături de Ernest Rutherford de la Universitatea din Manchester. Cu doar un an înainte, Rutherford şi colaboratorii săi descoperiseră pe cale experimentală că atomul era alcătuit dintr-un nucleu greu cu o încărcătură pozitivă, în jurul căruia, la o distanţă considerabilă, gravitau electroni încărcaţi negativ şi cu o greutate mult mai mică. Conform fizicii clasice, un astfel de sistem ar fi fost instabil, iar Bohr s-a simţit obligat să arate, într-o fundamentală trilogie de articole publicate în The Philosophical Magazine în 1913, că electronii pot ocupa doar orbite arbitrare, determinate de cuantumul acţiunii, şi că radiaţiile electromagnetice dintr-un atom apăreau doar atunci când un electron sărea pe o orbită cu energie mai joasă. Deşi era radical şi inacceptabil pentru cei mai mulţi fizicieni ai vremii, modelul atomic Bohr a contribuit la aflarea pe cale experimentală a multor date, începând cu seria de linii spectrale emise de hidrogen.

În primăvara lui 1916, lui Bohr i s-a oferit un nou post de profesor la Universitatea din Copenhaga, dedicată fizicii teoretice; aceasta era a doua catedră de fizică de acolo. Pentru că fizica încă era studiată în încăperile strâmte ale Institutului Politehnic, nu este surprinzător că în primăvara lui 1917 Bohr a redactat o scrisoare lungă adresată facultăţii, în care cerea înfiinţarea unui Institut de Fizică Teoretică. În discursul inaugural pentru noul institut, la 3 martie 1921, a pus accentul întâi pe faptul că experimentele şi cei care le derulează sunt indispensabili pentru un institut de fizică teoretică, pentru că ei testează afirmaţiile teoreticienilor. Apoi şi-a arătat ambiţia de a transforma noul institut într-un loc în care generaţiile tinere de fizicieni să propună idei proaspete. Deşi a început cu un personal redus, institutul Iui Bohr a îndeplinit aceste obiective la superlativ.

Încă din cele trei studii publicate în 1913, Bohr urmărea să-şi aplice teoria pentru a înţelege tabelul periodic al elementelor. A îmbunătăţit acest aspect al cercetărilor sale Ia începutul anilor 1920. La acea vreme dezvoltase deja o schemă elaborată prin care construia tabelul periodic adăugând electronii unul după altul la atom, urmărind modelul său atomic. În 1922, când Bohr a primit Premiul Nobel pentru activitatea sa, fizicianul şi chimistul maghiar Georg Hevesy, alături de fizicianul Dirk Coster din Olanda, lucrau la institutul lui Bohr pentru a dovedi prin experiment că elementul atomic 72 încă nedescoperit se comportă aşa cum prezicea teoria lui Bohr.Au reuşit în 1923, dovedind astfel puterea teoriei lui Bohr şi adevărul practic al vorbelor pe care le rostise la inaugurarea institutului despre rolul important al experimentului. Elementul a fost denumit hafniu (termenul latin pentru Copenhaga).

Printre fizicienii care lucrau la institutul lui Bohr în perioada interbelică, „spiritul Copenhaga” reprezenta mediul social special de acolo, care însemna o atmosferă foarte degajată, ocazia de a vorbi despre fizică fără a fi preocupat de alte lucruri şi, pentru cei care aveau acest privilegiu, oportunitatea unică de a lucra cu Bohr.În ciuda activităţii experimentale importante efectuate de Hevesy, Coster şi de alţii, teoreticienii erau cei care deschideau drumul. În 1925, Werner Heisenberg din Germania a dezvoltat revoluţionara mecanică cuantică; aceasta spre deosebire de predecesoarea sa, aşa-numita „veche teorie a cuantumului” care se baza pe fizica clasică, a reprezentat o teorie complet independentă.În timpul anului academic 1926-1927, Heisenberg a fost asistentul lui Bohr la Copenhaga, unde a formulat principiul fundamental al incertitudinii ca postulat al mecanicii cuantice. Bohr, Heisenberg şi alţi câţiva au început să dezvolte ceea ce a devenit cunoscut drept interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, care încă reprezintă baza conceptuală a teoriei.

Un element central al interpretării Copenhaga este principiul complementarităţii al lui Bohr, prezentat pentru prima dată în 1927 la o conferinţă din Como, Italia. Conform acestui principiu, la nivel atomic, un fenomen fizic este exprimat diferit, în funcţie de cadrul experimental folosit pentru a-l analiza. Astfel, lumina apare uneori sub formă de valuri şi alteori sub formă de particule. Pentru o explicaţie completă trebuie să fie luate în considerare ambele aspecte, care, conform fizicii clasice, sunt contradictorii.

Celălalt personaj marcant al fizicii din sec. al XX-lea, Albert Einstein, nu a acceptat niciodată interpretarea Copenhaga, făcând faimoasa declaraţie împotriva implicaţiilor probabilistice ale acesteia: „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Discuţiile dintre Bohr şi Einstein, mai ales două dintre renumitele serii de Conferinţe Solvay despre fizică, din 1927 şi 1930, fac parte dintre cele mai importante şi mai inspiratoare polemici între fizicieni din sec. XX. Pentru tot restul vieţii lui, Bohr a lucrat pentru a generaliza complementaritatea ca idee aplicabilă şi în multe alte domenii în afară de fizică.

La începutul anilor 1930, Bohr şi-a folosit încă o dată priceperea de a strânge fonduri şi viziunea unei combinaţii productive între teorie şi experiment. Şi-a dat repede seama că frontul de cercetare în fizica teoretică se îndrepta de la studiul atomului ca întreg la studiul nucleului său. Bohr a apelat la Fundaţia Rockefeller, al cărei program de „biologie experimentală” era conceput pentru a îmbunătăţi condiţiile de cercetare a ştiinţelor vieţii. Alături de Hevesy şi de fiziologul danez August Krogh, Bohr a cerut sprijin financiar cu scopul de a construi un ciclotron – un fel de accelerator de particule inventat recent de Enest O. Lawrence în Statele Unite – ca instrument de a derula studii în domeniul biologiei. Cu toate că Bohr intenţiona să utilizeze ciclotronul în primul rând pentru cercetare în fizica nucleară, acesta putea produce şi izotopi ai elementelor implicate în procese organice, făcând posibilă mai ales extinderea metodei cu indicatori radioactivi,inventată şi promovată de Hevesy, şi în domeniul biologiei.În afară de sprijinul primit de la Fundaţia Rockefeller, Bohr a mai primit fonduri şi din alte surse daneze pentru ciclotron şi alte echipamente pentru studiul atomului.

Aşa cum legătura strânsă dintre teorie şi experiment se dovedise productivă pentru fizica atomică, aceeaşi legătură avea să îşi dovedească încă o dată eficienţa în domeniul fizicii nucleare. Astfel, la sfârşitul anului 1938, după ce fizicienii germani Otto Hahn şi Fritz Strassmann făcuseră descoperirea experimentală neaşteptată şi neexplicată că atomul de uraniu se poate scinda în două jumătăţi aproximativ egale când este bombardat cu neutroni, doi fizicieni austrieci apropiaţi ai lui Bohr – Lise Meitner şi nepotul ei Otto Robert Frisch – au sugerat explicaţia teoretică, bazată pe teoria recentă a lui Bohr privind nucleul compus. Explicaţia avea să fie confirmată curând prin experimente de către Meitner şi Frisch la institut. La începutul lui 1939, Bohr se afla în Statele Unite, unde demarase o cursă strânsă pentru a dovedi experimental aşa-numita fisiune nucleară, după ce se aflase vestea experimentelor germane şi a explicaţiei lor. În Statele Unite, Bohr a avut o activitate de pionierat în explicarea teoretică a fisiunii, alături de tânărul său coleg american, John Archibald Wheeler, la Universitatea Princeton. Bohr a simţit consecinţele regimului nazist aproape imediat după ce Adolf Hitler a venit la putere în Germania în 1933; mai mulţi dintre colegii săi, evrei la origine, şi-au pierdut slujba şi orice speranţă în ţara lor natală. Bohr şi-a folosit legăturile pe care le avea cu fundaţii renumite – şi cu nou-înfiinţatul Comitet Danez pentru Sprijinul Intelectualilor Refugiaţi, din al cărui comitet executiv făcea parte încă de la crearea acestuia, în 1933 – pentru a-i scoate pe fizicieni din Germania şi a-i aduce temporar la institut, până la obţinerea unei slujbe permanente în altă parte, de cele mai multe ori în Statele Unite.

După descoperirea fisiunii, Bohr era foarte conştient de posibilitatea teoretică de a crea bomba atomică.Însă, după cum a anunţat în prelegerile ţinute în Danemarca şi Norvegia chiar înainte de ocuparea ambelor ţări de către germani, în aprilie 1940, considera că dificultăţile de ordin practic impun interzicerea realizării unei bombe atomice până după terminarea războiului. Nici măcar când Heisenberg, în timpul vizitei sale în Copenhaga în 1941, i-a povestit despre rolul său într-un proiect german pentru o bombă atomică, Bohr nu a renunţat la convingerea sa.La începutul lui 1943, Bohr a primit un mesaj secret de la colegul său britanic James Chadwick, în care îl invita în Anglia pentru a se alătura unei activităţi ştiinţifice importante. Cu toate că scrisoarea lui Chadwick era formulată foarte vag, Bohr a înţeles imediat că acea activitate implica dezvoltarea unei bombe atomice. Convins încă de lipsa de fezabilitate a unui astfel de proiect, Bohr a răspuns că era mai mare nevoie de el în Danemarca ocupată.

În toamna Iui 1943, situaţia politică din Danemarca s-a schimbat dramatic după ce guvernul danez a încetat să mai colaboreze cu forţele de ocupaţie germane. După ce a fost avertizat în privinţa arestării iminente, Bohr a fugit împreună cu familia sa în Suedia cu o ambarcaţiune. În timp ce se afla la Stockholm a primit din nou invitaţia în Anglia, iar Bohr a fost adus cu un avion militar în Scoţia, apoi la Londra. După doar câteva zile i s-a alăturat fiul său Aage, fizician în vârstă de 21 de ani, care avea să fie asistentul indispensabil al tatălui său pe timpul absenţei din Danemarca. La sosirea în Londra, după ce i s-a explicat stadiul în care se afla proiectul bombei atomice a Aliaţilor, Bohr s-a răzgândit imediat în privinţa fezabilităţii acesteia. Îngrijorat de faptul că Germania derula un proiect asemănător, Bohr s-a alăturat proiectului Aliaţilor. După ce a luat parte timp de mai multe săptămâni la activităţile din Los Alamos, New Mexico, SUA, pentru dezvoltarea bombei atomice, a adus contribuţii tehnice semnificative, mai ales la proiectarea aşa-zisului lansator de bombe cu plutoniu. Însă rolul său cel mai important, după cum spunea J. Robert Oppenheimer, a acela de „duhovnic al ştiinţei pentru cei mai tineri”.

La începutul exilului său, Bohr s-a convins că existenţa acelei bombe este „nu doar necesară, ci, din cauza nevoii de încredere reciprocă, reprezintă un element care ar facilita o nouă abordare faţă de problemele relaţiilor internaţionale”. Primul pas către evitarea unei curse a înarmării nucleare postbelice ar fi să-i informeze pe aliaţii din război, Uniunea Sovietică, despre acest proiect. Bohr a început o campanie solitară, în care a reuşit să obţină chiar întrevederi personale cu prim-ministrul britanic Winston Churchill şi cu preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt. Însă nu a reuşit să-i convingă pe nici unul dintre ei; mai mult, a fost bănuit de Churchill că este spion al ruşilor. După război, Bohr a insistat în misiunea lui de a realiza ceea ce el numea o „lume deschisă” între naţiuni, continuându-şi contactele confidenţiale cu oameni de stat şi scriind o scrisoare deschisă către ONU în 1950. Lui Bohr i s-a permis să se întoarcă acasă abia după lansarea bombei atomice asupra Japoniei în august 1945. În Danemarca a fost întâmpinat ca un erou, unele ziare lăudându-l şi numindu-l cu mândrie danezul care a inventat bomba atomică. A continuat să conducă şi să extindă institutul şi a ocupat un rol central în dezvoltarea postbelică a fizicii. La nivel naţional, a contribuit la înfiinţarea centrului de cercetare de la Risa, lângă Roskilde, la doar câţiva kilometri de Copenhaga, creat pentru a pregăti introducerea puterii nucleare în Danemarca, fapt care, însă, nu s-a întâmplat niciodată. 

La nivel internaţional, a contribuit la înfiinţarea CERN, Centrul European pentru Fizica Experimentală cu Particule de lângă Geneva, Elveţia, şi a Institutului Nordic de Fizică Atomică (Nordita), lângă institutul său. Bohr a lăsat o moştenire ştiinţifică neegalată şi un institut care este şi astăzi unul dintre cele mai mari centre de fizică teoretică din lume.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1922/bohr/biographical/

https://www.biography.com/scientist/niels-bohr

https://www.britannica.com/biography/Niels-Bohr

http://www.humanitas.ro/niels-bohr

https://www.physicsoftheuniverse.com/scientists_bohr.html

https://www.ro.biography.name/fizicieni/54-danemarca/170-niels-bohr-1885-1963

$$$

 S-a întâmplat în 18 noiembrie…

- 1302: Prin bula papală Unam Sanctam, papa Bonifaciu al VIII-lea proclamă supremaţia spirituală a papei asupra tuturor deciziilor dogmatice 

- 1307: După legenda lui Aegidius Tschudi, (legendarul) Wilhelm Tell a trebuit să tragă cu arcul într-un măr aşezat pe capul fiului să

- 1647: S-a născut Pierre Bayle, filosof francez, precursor al iluminismului (d. 1706). Fiind urmaş al lui René Descartes şi Pierre Gassendi, filozofia sa este în primul rând critică. Respinge astrologia considerând-o „cea mai vană dintre imposturi", deoarece considera raţiunea ca fiind singura cale spre adevăr.Şi faţă de religie avea atitudine critică. Nu considera religia ca o premisă a moralităţii. De asemenea revendica toleranţa în numele raţiunii: „Eu cred că ereticii trebuie toleraţi căci ei nu ofensează pe nimeni şi nici nu cred că fac vreun rău" şi nu numai ei ci şi evreii şi mahomedanii. „Toleranţa trebuie să fie generală".Opera sa trebuie înţeleasă ca o contribuţie la iluminism. Bayle a fost un sceptic.A scris între anii1695-1697: Dictionnaire historique et critique.Considerat „cel mai covârşitor rechizitoriu alcătuit spre ruşinea omenirii" (Paul Hazard).Sunt criticaţi regii care au adus nefericire supuşilor lor, papii care au înjosit catolicismul prin patimile şi ambiţiile personale.

- 1680: La această dată a fost botezat compozitorul flamand Jean Baptiste Loeillet (m. 1730) 

- 1786: S-a născut Carl Maria von Weber, compozitor german (d. 1826).

- 1787: S-a născut Louis Jacques Mandé Daguerre, pictor francez, cel care a descoperit primul procedeu de fotografiere.

- 1820: Navigatorul american Nathaniel Palmer a descoperit Antartica 

- 1836: S-a născut William S. Gilbert, scriitor englez.Sir William Schwenck Gilbert (d. 29 mai 1911) a fost un poet, dramaturg şi libretist englez.Scrierile sale se caracterizează printr-un puternic spirit ironic în reprezentarea moravurilor societăţii engleze, fiind un precursor al lui Oscar Wilde.

- 1839: S-a născut August Kundt, fizician german. August Adolf Eduard Eberhard Kundt (n. Schwerin – d. 21 mai 1894, Israelsdorf, lângă Lübeck) a fost un fizician german, profesor universitar la Berlin.August Kundt a efectuat cercetării în domeniile termodinamicii, opticii şi acusticii. A descoperit dispersia anormală a luminii (1871) şi a inventat tubul în care sunt puse în evidenţă undele staţionare datorate vibraţiilor unui fluid (tubul Kundt).

- 1840, 18/30: Debutul lui Vasile Alecsandri în teatru, cu piesa „Farmazonul din Hârlău", pusă în scenă, la Iaşi, de Costache Caragiali

- 1860, 18-19: Conferinţa naţională a fruntaşilor politici români din Banat, ţinută la Timişoara, adoptă o moţiune prin care se cerea autonomia Banatului (teritoriul acestuia urmând să fie numit „Căpitanatul român") sau să fie încorporat la Transilvania (devenită autonomă) 

- 1863: S-a născut Richard Dehmel, poet şi scriitor german (d. 1920) Influenţată de naturalismul social al lui Arno Holz, de vitalismul impresionist a lui Detlev von Liliencron şi de expresionismul lui Nietzsche, opera sa sa lirică are ca teme principale erosul atotputernic, conflictul dintre instinct şi raţiune şi iubirea ca taină cosmică. Novator al poeziei germane, a exercitat o influenţă considerabilă asupra contemporanilor săi.

- 1870: A avut loc prima comunicare oficială prin poşta, cu porumbei, între oraşele Tour şi Paris 

- 1897: S-a născut Patrick Blackett, fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1948. Patrick Maynard Stuart Blackett (d. 13 iulie 1974) a fost un fizician englez cunoscut pentru lucrul său la perfecţionarea camerelor cu ceaţă, şi studiile privind razele cosmice şi paleomagnetismul. A avut un rol important în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind consilier în materie de strategie militară.

- 1903: A fost semnat Tratatul americano-panamez, care stabilea instituirea jurisdictiei SUA asupra zonei Canalului Panama 

- 1905: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) medicul Grigore Benetato, medic şi fiziolog; contribuţii la studiul rolului sistemului nervos central în imunologie; membru al Academiei Române (m. 1972) 

- 1906: S-a născut George Wald, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1967 (d. 12.04.1997) 

- 1906: S-a născut pictorul Corneliu Baba; membru al Academiei Române. Corneliu Baba (n. Craiova - d. 28 decembrie 1997, Bucureşti) a fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar şi pentru alte tipuri de tablouri şi ilustraţii de cărţi.

- 1909: A murit Grigore Tocilescu, istoric, arheolog şi folclorist; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1896-1898; 1907-1909) (n. 1850)

- 1918, 18/1.12:Regele Ferdinand I şi-a făcut intrarea solemnă în Capitală, călare, în fruntea armatei române şi a detaşamentelor franceze, a străbătut Bucureştiul de la Mogoşoaia până la Statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, unde a primit defilarea trupelor. 

- 1922: A murit scriitorul francez Marcel Proust. Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust (n. 10 iulie 1871) a fost un romancier,eseist şi critic francez, cunoscut mai ales datorită romanului În căutarea timpului pierdut (în limba franceză À la recherche du temps perdu), operă monumentală de ficţiune a secolului XX, publicată de Gallimard în şapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani.Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeţii, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitor André Gide a respins manuscrisul, astfel încît autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Seuil. Ulterior Gallimard însuşi a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona.

- 1923: S-a născut Alan Shepard, primul astronaut american care a călătorit în spaţiul cosmic (la 5.V.1961, la bordul capsulei „Mercury Freedom 7"; zborul a durat 15 minute) (m. 1998)

- 1924: S-a născut Iordan Chimet, eseist, prozator, poet, scenarist şi traducător (m. 2006)

- 1926: George Bernard Shaw refuză sa accepte banii pentru Premiul Nobel, spunând: „Pot să-l iert pe Alfred Nobel pentru că a inventat dinamita, dar numai o persoană diabolică a putut să inventeze Premiul Nobel" 

- 1928: Mickey Mouse, cunoscutul personaj din desenele animate ale lui Walt Disney, şi-a făcut pentru prima oară apariţia la „Colony Theatre" din New York, în filmul intitulat „Steamboat Willie" 

- 1931: Prima emisiune a Radiodifuziunii Române dedicată străinătăţii este preluată de radiodifuziuni europene

- 1935: S-a născut Cornel Todea, regizor de teatru, de film şi operă, realizator TV. 

- 1940: A murit Ion Inculeţ, om politic liberal; a desfăşurat o susţinută activitate pentru unirea Basarabiei cu România, ca preşedinte al Sfatului Ţării; după unire a fost ministru în mai multe rânduri; membru al Academiei Române (n. 1884, la Rezeni/Chişinău, azi în R. Moldova) 

- 1946: S-a născut Alan Dean Foster, celebrul autor american SF, scenarist al cunoscutului serial Star Trek

- 1946: S-a născut Amanda Lear, cântăreaţă franceză şi fotomodel 

- 1952: A murit poetul francez Paul Eluard, unul dintre scriitorii de seamă ai Rezistenţei franceze (n. 1895)

- 1952: S-a născut Vlad Rădescu, actor de teatru şi film român, conferenţiar universitar la Universitatea „Spiru Haret" 

- 1960: S-a născut interpreta pop britanică Kim Wilde (numele la naştere: Kimberly Smith) 

- 1962: A murit fizicianul danez Niels Bohr; a imaginat modelul atomic, punct de plecare în teoria cuantică modernă (1913) şi a elaborat teoria fisiunii nucleare; Premiul Nobel pentru fizică pe 1922 pentru teoria sa privind structura atomului. 

- 1963: Premiera filmului istoric „Tudor", în regia lui Lucian Bratu, film de referinţă în istoria cinematografului românesc care evocă mişcarea istorică de la 1821 

- 1976: A murit Man Ray, pictor şi fotograf american (n. 1890)

- 1980: A murit chimistul Mircea Ionescu; specialist în domeniul chimiei aplicate în agricultură (chimia plantelor de cultură); membru corespondent al Academiei Române (n. 1896) 

- 1999: A murit scriitorul şi compozitorul american Paul Bowles (n. 1910)

- 2000: A murit Anghel Mora (pseudonimul lui Mihai Diaconescu), regizor de film şi scenarist (n. 1949) 

- 2002: A murit James Coburn, actor american de film (n. 1928)

- 2002: Pentru prima data în existenţa Parlamentului European s-a vorbit româneşte în plenul acestei instituţii, cu ocazia dezbaterii asupra extinderii Uniunii Europene, în cadrul unei simulări a Parlamentului European lărgit la care au participat ţările candidate la UE, printre care şi România.

- 2005: A murit actorul Valeriu Doru Popescu; stabilit în Franţa între anii 1970 şi 1995 (n. 1938)

Editura NICULESCU – Cartea care nu există (încă)

 Stau adesea la ceas de seară și mă uit spre bibliotecă, spre rafturile ticsite de cărți așezate parcă de-a valma. Mi-e dor să le recitesc pe cele citite cândva, demult, dar între timp uitate și să le citesc pe cele pe care încă nu am apucat să le deschid vreodată. Și nu sunt puține. Grea misiune, pentru că pe lângă cărțile deja existente apar mereu altele noi cumpărate de prin librarii sau anticariate. Grea misiune dar nu imposibilă căci pasiunea lecturii este suficient de mare cât să mențin un ritm alert de lectură.

Am citit destul de multe cărți în viața mea. Și totuși extrem de puține pentru cât mi-aș fi dorit. Au fost perioade când nu reușeam să citesc aproape deloc pentru propria mea plăcere fie din lipsă de timp fie din lipsă de energie. Lectura se desfășura în salturi, doar in vacanțe după pofta inimii, în restul timpului citeam doar forțată de împrejurări, adesea recitind doar ce era în bibliografia mai mult sau mai puțin obligatorie.

De ceva ani însă m-am hotărât: trebuie să citesc intens.

• În primul rând aș vrea să recitesc toate sau aproape toate cărțile care mi-au încântat copilăria. În parte am reușit să găsesc cărți pe care le consideram de mult pierdute. Căutând prin anticariate am găsit o parte dintre acestea. Poate că nu am găsit ediția de atunci dar măcar am reușit să găsesc o ediție în condiții grafice cât mai asemănătoare.

• Aș vrea să citesc cât de multe cărți așa zise clasice, din literatura abordată până acum în lecturile mele dar și literatura scrisă până în prezent și să fiu la curent cu tot ce apare pe plan mondial. E greu dar nu imposibil.

Cu siguranță mai toate cărțile dorite le voi găsi pe piața de carte mai devreme sau mai târziu. Va fi un efort financiar dar și de depozitare dar sunt sigură că se merită. Și totuși..

Și totuși cu siguranță există cărți lipsă de pe raft. Cărți care probabil încă nu au fost scrise. Cărți care totuși merită să fie citite.

Exemple de asemenea cărți ar putea fi multe. Aș da însă un asemenea exemplu. Unul… poate chiar două.

Aș porni de la un aspect din viața mea. SI nu doar a mea ci și un aspect comun din viața colegilor de oriunde ar fi aceștia.

Lucrez ca medic școlar din aprilie 2001. Adică de 24… aproape 25 de ani. La început lucram fiind în subordinea Spitalului municipal din oraș împreună cu alți trei medici. Eram aproape permanent patru medici în școlile din oraș, uneori chiar cinci. Până acum vreo 15 ani când ne-a preluat primăria. Și din patru medici școlari a rămas doar unul. Adică eu. Celelalte trei colege au plecat spre mai bine pentru ele. Eu am rămas. Nu că nu aș fi vrut să plec și eu spre un “mai bine”, dar treceam printr-o perioadă destul de dificilă în viața personală și nu aveam puterea de o schimbare din proprie inițiativă, temându-mă de un dezechilibru al organismului in condițiile in care nu aș fi făcut față. A fost destul de greu, dar am supraviețuit. Numai că starea de sănătate a avut de suferit. Simțeam că nu mai rezist mult, deși aparent rezistam eroic. Dar trebuia să supraviețuiesc cumva.

La un moment dat am zis: “Nu mai pot! Mă opresc puțin! Vreau să o las mai moale!”. Dar se pare că nu m-a crezut nimeni. Și totuși pe măsură ce trecea timpul vedeam în jurul meu că unii colegi, fie medici, fie asistenți medicali, nu mai apucau să iasă la pensie. Era ca și cum organismul era decât de toate resursele și apăreau afecțiuni grave care duceau inevitabil spre deces. Pe lângă aceștia simplul meu strigăt de “Nu mai pot!” putea părea un moft. Și dacă totuși nu ar fi fost un moft?

 Se pare că acest strigăt de “Nu mai pot!” nu este neapărat un moft. În 2019 Organizația Mondială a Sănătății a recunoscut sindromul de burnout ca o afecțiune legată de muncă și a fost inclus în a 11-a ediție a Clasificării Internaționale a Bolilor (ICD-11) ca un fenomen legat de locul de muncă. Și acest ICD-11, odată aprobat, a intrat în vigoare din ianuarie 2022.

Numai că în România se pare că nu s-a auzit de acest sindrom. Sau cel puțin se pare că nu este luat în calcul atunci când personalul medical cade pe capete epuizat de munca sub presiune. Nu încă…

Să nu fie o informare suficientă în acest domeniu? Pe plan mondial sigur există ceva.

Și așa cum există cărți editate de editura NICULESCU pe probleme de sănătate, cum ar fi "Puterea creierului şi uimitoarele sale capacităţi'' de Natalie şi Jean Marie Delecroix s-ar putea edita tratate și monografii care să abordeze aspecte legate de sindromul burnout.

Și nu doar atât…. Îmi aduc aminte că acum 30-40 de ani au început să apară pe piața de carte numeroase cărți de memoriu și jurnale ale diferitelor personalități. Cred că fenomenul jurnalelor nu este legat de un anumit statut de “personalitate”. Cu toții putem scrie un jurnal… unii dintre noi au ținut un jurnal la un moment dat. Ce bine ar fi dacă medicii ar putea ține un jurnal care să poată fi expus publicului la un moment dat și care să expună problema in cele mai mici detalii…

Oare cum ar suna o astfel de pagină de jurnal?

“Recunosc! Nu-mi displace ideea de gardă. Este o experiență de viață… profesională în primul rând, dar și o experiență de viață în general. Dar uneori parcă este prea mult.

La începutul primei gărzi parcă mi-a fost puțin frică. De necunoscut. Este ceva firesc, uneori nu știi dacă și cum te descurci. Dar când vezi că situația poate fi ținută sub control totul este bine. In fond dacă lucrurile se complică poți cere ajutorul colegilor.

Problema este să reziști orelor lungi când ți se cere ajutorul iar și iar. SI nu ai voie să obosești pentru că nu se știe când vine următoarea persoană suferindă care cere ajutor. Și nu poți ști dacă soluția problemei apare imediat sau trebuie să-ți muncești mintea ca să ajungi cu bine la un rezultat.

Problema este și dacă după terminarea gărzii ai timp să te odihnești suficient până la următoarea gardă. Și dacă vei putea intra în garda următoare cu mintea suficient de limpede pentru a rezolva orice problemă apărută.

Problema este și că în timpul gărzii nu ai timp de viață personală. Nu poți ști dacă ai timp să citești ceva, chiar literatură de specialitate. Nu poți ști dacă poți închide ochii măcar pentru câteva secunde sau minute cât să-ți revii puțin din oboseala de moment. Nu poți ști când îți bate cineva la ușă, uneori prea insistent, mult prea insistent, chiar dacă “urgența” putea fi rezolvată decent la o vizită aparent banală la medicul de familie….”

Și jurnalul ar putea continua pe pagini întregi cu mult mai multe detalii.

#edituraniculescu

Articol scris pentru SuperBlog 2025

$$$

 CRISTOFOR COLUMB

În încercarea de a găsi o rută vestică din Europa către Orient, Columb (1451-1506) a descoperit întâmplător America şi, prin urmare, a influențat cursul istoriei într-o măsură mai mare decât şi-ar fi putut închipui vreodată.

Descoperirea sa, care a inaugurat epoca explorărilor şi colonizărilor în Lume Nouă, a fost unul din momentele de cotitură critice ale istoriei. Ea a deschis calea europenilor către două noi continente şi a constituit o sursă de materii prime şi minerale care a transformat radical economia Europei. Totodată, descoperirea lui a provocat distrugerea civilizaţiilor amerindiene. Pe termen lung, ea a mai contribuit la formarea unor noi naţiuni în emisfera vestică, total diferite faţă de naţiunile indiene care au ocupat cândva aceste regiuni, ceea ce a afectat în mare măsură naţiunile Lumii Vechi.

Povestea vieţii lui Columb este în general bine cunoscută. S-a născut în 1451 la Genova, Italia. La maturitate, a devenit căpitan de corabie şi un navigator priceput. Cu timpul, a ajuns la convingerea că ar fi posibil să existe o rută spre estul Asiei navigând spre vest şi traversând Oceanul Atlantic, şi şi-a susţinut cu tenacitate punctul de vedere. Până la urmă a reuşit s-o determine pe regina Isabella I a Castiliei să-i finanţeze expediţia de explorare.

Corăbiile sale au plecat din Spania pe 3 august 1492 şi au navigat neîntrerupt până când au ajuns în Insulele Canare, în largul coastelor Africii. Au părăsit Canarele pe 6 septembrie şi şi-au continuat drumul spre vest. A fost o călătorie lungă, iar marinarii săi, cuprinşi de teamă, i-au cerut să se întoarcă acasă. Columb a insistat totuşi ca expediţia să continue şi, pe 12 octombrie 1492, echipajul a zărit pământul.

În luna martie a anului următor, Columb s-a întors în Spania unde a fost primit cu cele mai înalte onoruri. Ulterior a mai traversat Atlanticul de trei ori în speranţa deşartă de a stabili un contact direct cu China sau Japonia. Columb s-a încăpăţînat să susţină că descoperise o cale spre Asia de Est încă mult timp după ce devenise evident că se înşelase.

Isabella i-a promis lui Columb că îi va oferi postul de guvernator al oricărui teritoriu descoperit de el. Cu toate acestea, s-a dovedit un administrator atât de nepriceput încît până la urmă a fost eliberat din funcţie şi trimis înapoi în Spania, în lanţuri. Acolo şi-a recâştigat libertatea, dar nu i s-a mai încredinţat niciodată un post administrativ. Totuşi, zvonul că ar fi murit în sărăcie nu are nici o justificare. La moartea sa, în 1506, Columb era un om destul de bogat.

Fără îndoială că prima călătorie a lui Columb a avut un impact revoluţionar asupra istoriei Europei, influenţând totodată, într-o măsură şi mai mare soarta celor două Americi. Nu există şcolar american care să nu ştie ce eveniment a avut loc în anul 1492. Totuşi, s-ar putea formula unele obiecţii în legătură cu importanţa lui Columb.

Una dintre ele ar fi că nu Columb ar fi fost primul european care a descoperit Lumea Nouă. Leif Ericsson, navigatorul viking, a ajuns în America cu câteva secole înaintea lui şi pare plauzibilă presupunerea că şi alţi europeni au traversat Atlanticul în intervalul scurs între cele două expediţii - a vikingului şi a lui Columb. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, Ericsson este o figură relativ lipsită de importanţă. Vestea despre descoperirea sa nu s-a răspândit pe scară largă şi nici nu a declanşat vreo schimbare profundă în Europa sau în America.

În schimb, vestea despre descoperirea lui Columb s-a răspândit foarte rapid în Europa. În decurs de câţiva ani de la întoarcerea sa, ca o consecinţă directă a descoperirilor sale, s-au efectuat numeroase alte expediţii spre Lumea Nouă şi astfel a început cucerirea şi colonizarea noilor teritorii.

Ca şi în cazul altor personalităţi, şi de astă dată se poate invoca argumentul că ceea ce a înfăptuit Columb s-ar fi realizat chiar dacă el n-ar fi existat. În Europa secolului al XV-lea, comerţul se afla în expansiune, iar explorările erau inevitabile. De fapt, portughezii căutaseră cu insistenţă o nouă rută spre Indii cu destul timp înaintea lui Columb.

Pare într-adevăr probabil că mai devreme sau mai târziu America ar fi fost descoperită de către europeni; ba chiar s-ar fi putut ca evenimentul să fi survenit în scurt timp. Dar ulterior s-ar fi înregistrat o evoluţie complet diferită dacă America ar fi fost descoperită, să zicem, în 1510, de o expediţie franceză sau britanică. În orice caz, Columb a fost omul care a descoperit de fapt America.

O a treia obiecţie posibilă o constituie faptul că, încă înainte de călătoriile lui Columb, mulţi europeni din secolul al XV-lea ştiau deja că pământul este rotund. Această teorie fusese sugerată de către filozofii Greciei antice cu multe secole înainte şi susţinerea fermă a ipotezei de către Aristotel era suficientă pentru ca europenii instruiţi din acea perioadă să-i împărtăşească punctul de vedere. Cu toate acestea, celebritatea lui Columb nu se datorează faptului că ar fi demonstrat că planeta este rotundă. (La drept vorbind, nici nu a reuşit acest lucru.) El este vestit pentru că a descoperit Lumea Nouă. Nici europenii secolului al XV-lea, nici Aristotel nu aveau habar de existenţa continentelor americane.

Caracterul lui Columb lasă întrucâtva de dorit. Era extraordinar de avar. De fapt, unul din motivele importante care au determinat-o pe regina Isabella să ezite înainte de a se hotărî să-i finanţeze expediţia a fost reprezentat de pretenţiile lui materiale foarte mari. De asemenea, chiar dacă ar putea părea incorect să-l judecăm după standardele noastre de moralitate, el i-a tratat pe indieni cu o cruzime ieşită din comun.