$$$

 Suntem generația care nu se va mai întoarce.

Am crescut cu pantofi prăfuiți, genunchi învinețiți și inimi grele.

Nu ca să privim un ecran,

ci ca să terminăm gustarea și să fugim afară — acolo unde singurele lucruri care contau erau o minge și câțiva prieteni.

Noi eram cei care se întorceau pe jos de la școală,

vorbind tare sau visând în tăcere,

cu gândul deja la următorul joc, la următoarea aventură,

între o groapă săpată în nisip și un secret șoptit după colțul zidului.

Un băţ putea deveni o sabie,

o băltoacă se transforma într-un ocean de cucerit.

Comorile noastre erau bilele de sticlă, abțibildurile de colecție, micile bărcuțe de hârtie.

Iar cerul, singura noastră limită.

Nu aveam copii de rezervă, doar amintiri păstrate în minte și pe role de film.

Fotografiile erau atinse, mirosite, păstrate în sertare —

alături de scrisori scrise de mână,

vederi de la bunici,

și desene colorate pe care părinții le păstrau ca pe niște bijuterii.

O numeam „mama”, pe cea care avea grijă de noi când aveam febră.

Și „tata”, pe cel care ne învăța să mergem pe bicicletă.

Nu aveam nevoie de nimic mai mult.

Noaptea, sub plapumă,

vorbeam în șoaptă cu fratele din patul de alături,

râzând de prostii,

temându-ne că un adult ne va auzi și va stinge mica noastră lume de complicitate.

Acea generație dispare încet,

ca o fotografie care își pierde culoarea,

dar pe care nimeni nu vrea să o arunce.

Ne îndepărtăm în tăcere, purtând o valiză invizibilă:

ecoul râsetelor de pe stradă,

mirosul pâinii proaspăt coapte,

câteva curse nebune,

și acea libertate care nu cunoștea notificări.

Am fost copii, pe vremea când asta mai era posibil.

Și poate că asta e cea mai mare avere a noastră.