$$$

 Teheran, primăvara anului 2004. Ameneh Bahrami, o studentă de douăzeci și șapte de ani la inginerie electronică, se întorcea acasă după cursuri. În ziua aceea, aerul era neobișnuit de uscat, ca și cum orașul însuși presimțea nenorocirea care urma să izbucnească. Deja îl zărise în urmă pe Mojtaba Surmahi — bărbatul cu care refuzase să lege o relație. Un refuz care, la vremea aceea, i se păruse firesc, politicos. Nu și-ar fi putut imagina că avea să atragă o răzbunare atât de cumplită.

Când el i-a aruncat acid pe față, timpul s-a încremenit. Ameneh a țipat — nu de durere, nu de groază, ci de sentimentul că, într-o singură clipă, viața i se frânsese. La spital, medicii luptau pentru chipul ei, pentru ochii ei, pentru respirația ei. Dar și-a pierdut pentru totdeauna vederea și frumusețea, devenind simbolul unei tragedii în care justiția părea neputincioasă, iar răzbunarea — înfricoșător de la îndemână.

În Iran este în vigoare principiul „ochi pentru ochi”, iar instanța i-a acordat Amenei permisiunea — una oficială și consemnată juridic — de a turna acid în ochii agresorului. Aceeași durere, aceleași chinuri, aceeași beznă.

Lumea urmărea povestea aceasta cu sufletul încordat. Unii cereau răsplată, alții implorau milă. Și iată că a sosit ziua.

Sala de operație, iulie 2011.

Îmbrăcată în halat alb și cu o cupă în mâini, Ameneh stătea în fața bărbatului care îi sfărâmase viața. El era legat. Plângea. Și aștepta. Ea — la rândul ei lipsită de vedere — știa că el îi simțea răsuflarea, hotărârea, puterea.

Tăcerea s-a întins la nesfârșit. Apoi ea a rostit:

— „Lăsându-l fără vedere, nu-mi voi recăpăta ochii. Dar îmi pot recâștiga liniștea.”

Și a coborât cupa, renunțând la răzbunare.

A fost clipa în care lumea nu a mai văzut o femeie oarbă cu chipul desfigurat, ci o ființă capabilă de ceva uluitor — să ierte atunci când totul îi dădea dreptul să lovească înapoi.

Mai târziu, avea să spună jurnaliștilor:

— „Nu am făcut asta pentru el. Am făcut-o pentru mine. Ca să nu port furia o viață întreagă. Ca să pot redeveni om.”

După aceea, Ameneh s-a mutat în Spania, unde a trecut prin mai bine de treizeci de operații. A scris cartea „Ochi pentru ochi”, în care a povestit nu doar despre atac și proces, ci și despre propria luptă lăuntrică — cea care începe după țipăt.

A devenit activistă, militând pentru interzicerea vânzării acidului, pentru drepturile femeilor și pentru ca lumea să cunoască mai puțină durere și mai multă putere de a ierta.

Chipul i-a rămas mutilat, dar sufletul — curățat.

Ar fi putut să înfăptuiască pedeapsa. Dar a devenit simbolul milosteniei.

  Preluat- Marcus de seară