$$$

 ALEKSANDR TUFANOV

Aleksandr TUFANOV (1877 – 1942 sau 1943)

Poet şi teoretician al limbajului transmental (zaum’). La începuturi însă, scrisese poeme obişnuite, declarându-se un descendent al akmeismului, dar considerând că versurile

sale se deosebesc printr-o anume „orientare sonoră”. Primul volum publicat – Arfa eolină (1917). Un timp susţine că scrie o poezie a aliteraţiilor, pentru ca la începutul anilor ’20 să treacă la versurile fără cuvinte, înlocuind textul/ sensul explicit prin foneme ininteligibile, definind poeţii drept „compozitori ai muzicii fonetice” (era ceea ce s-ar

putea numi o... sunetomanie, sonoromanie). De aici încolo se consideră un urmaş-moştenitor al lui Hlebnikov, chiar autodeclarându-se Velimir al II-lea, Preşedintele Globului Pământesc. În 1925, pe lângă Uniunea Poeţilor din Leningrad, fondează „Ordinul transraţionaliştilor”. A influenţat creaţia celor din OBERIU (Asociaţia Artei Reale – D. Harms, A. Vvedenski). Publică volumele Spre zaum’ (1924) şi Uşkuiniki* (1927).

Pleda pentru trecerea limbii ruse la alfabetul latin.

În 1931, învinuit că, prin zaum’, subminează puterea sovietică, este condamnat la cinci ani de lagăr. Mai întâi, exilat în Novgorod, unde lucrează la institutul pedagogic, iar la începutul războiului este exilat din nou, în orăşelul Galici, unde, precum mărturisea soţia sa, muri de distrofie pe pragul ospătăriei raionale.

CANŢONETĂ

În mare arunc lăcrimioarele-pocale,

Zicând: nu asta, nu, totul trecu pe-alături,

Autumnal opal silvan de pe-nalt promontoriu

Se-nvârtejeşte-n aprinse trâmbe neobosite

Şi nu mai sunt în stare să cânt madrigale.

Pe promontoriu mă-ntâmpină un plop statuar,

Parcă purtând togă. Şi-mi amintii de-Acopole,

De chipuri de grecoaice cu priviri în flăcări,

De-o velă albă-mpotmolită în

Limba de nisip a lâncedului dor.

Cântecele cucilor demult

Nu le-ascultai sub castani şi-arţari,

Şapte ani n-am cunoscut

Sacra atingere, purtat în furtuni fabuloase,

Cu ochii aţintiţi spre Mercur-cerescul.

În luntrea din unde, valuri, lună şi albi nuferi

Ca lotusul de Nil, muţit de-nămolire,

Prin meleaguri verzi de pierde-vară,

Plutea ea. Şi, în tăcere, mă-apropiai timid,

Spunându-i fără cuvinte: te iubesc. – Şi eu la fel,

Dar, iubitule, mă tem de revărsarea

Dragostei tale – voi fi eu fericită,

Când tu din nou te vei împreuna

Cu lumea aştrilor,

Râvnindu-i dispersata înspumare,

Trecând dintr-o robie-n alta,

Spre trufaşul ţărm de Dincolo,

Ce te va duce la infidelitate

Pe tine, paladinul nostru drag,

Fiu al soarelui şi lunii, nemistuit de flăcări? –

Şi i-am răspuns: – Priveşte la pluta obosită;

Toată, împletită din narcise şi anemone –

Mă-ntinereşte cântecul de leagăn,

Pe când eu, nemuritor şi tânăr şi-ncercat,

Acolo, în azurul exilului, îmi văd doar

Ceasu-ntunecat, însingurat, fără bucurii,

În vuietul de valuri ce răvăşesc adâncul...

De ce-am venit la tine-n astă zi de mai,

Nici eu nu ştiu, prin izbirea valurilor mării

Şi-ale răului... Muţenie e-n ceruri...

Nu am ce-ascunde că pe-aici iubesc

Mai multă lume. Însă cine,

Cine dintre noi ar fi să-mi fie

Mai aproape, scump cu-adevărat?...

– Am înţeles, – mi-a răspuns ea tandru, –

Tu niciodată nu iubeşti acolo,

În clocotul marin,

Când te simţi abandonat pe plută,

Uitat, de unul singur,

Şi doar în ochii mei aprinşi te-neci cu totul,

Şi depărtat, şi-apropiat fiindu-mi;

Nu mă-nspăimântă născocite chipuri,

Rămân cu tine, chipul meu de flăcări...

(1917)

* Uşkuinik – în Rusia Veche, om liber care trăia de pe urma prăzilor sau a pescuitului cu barca

(uşkui) pe Volga.

AROMOVOMĂ

cu străina Liulea

Sagova

mireasa lui Briusov

răs-jigărită

cu ochişori de moaşă

ţemi ţleai

oht zo fărăochi 5 ore spre zori...

deocheat-au smochin(g)ul!

băură ochi de muselină!...

naem... onota

oh zo iemen’...