$$3

 Uneori, o bătaie atât de fină în ușă încât abia o auzi poate schimba un destin întreg.

Pentru mine, acea bătaie venea de la doamna Sofia — femeia firavă din apartamentul 5C, pe care ani întregi am numit-o simplu „vecina de sus”. Numele ei adevărat l-am aflat abia după ce nu mai era.

Mă mutasem de curând — obosit, copleșit, cu cutii peste tot și cu o liniște grea în suflet. Într-o după-amiază, am auzit un toc-toc timid.

— Îmi cer scuze, dragule… ai cumva puțină făină? — m-a întrebat Sofia cu o voce caldă, tremurată. — I-am promis strănepoatei mele niște prăjituri și am uitat să cumpăr…

Am scotocit în cutii și i-am dat ce aveam.

A doua zi, s-a întors — recipientul meu, umplut până sus, și o farfurioară cu trei prăjiturele calde.

— Am făcut un pic prea multe — a spus ea cu un zâmbet sfios. Amândoi știam că nu era adevărat.

Așa a început ritualul nostru.

La fiecare două-trei săptămâni:

✨ o bătaie ușoară

✨ „Vai, ce rușine, iar nu mai am făină…”

✨ cinci minute de vorbă în hol

✨ ceva făcut în casă, adus a doua zi

Apoi, într-o zi, am văzut-o în supermarket cu un sac mare de făină.

Și am înțeles.

Nu făina o interesa.

Ci prezența, dialogul, sentimentul că încă este necesară cuiva ❤️

Sofia îmi povestea despre florile de pe balcon, despre copiii ei care locuiau departe, despre soțul pe care îl pierduse, despre tăcerea grea a serilor.

— E plăcut să știi că cineva te observă — mi-a spus odată. — Altfel ajungi ca un apartament gol… există, dar nu trăiește.

Apoi nu a mai venit.

Peste două săptămâni, o ambulanță a oprit în fața blocului. Paramedicii au ieșit din apartamentul ei cu un chip care spunea totul fără cuvinte.

Dimineața următoare, am găsit un plic alb lipit pe ușa mea. Înăuntru — o scrisoare.

„Dragă vecine,

îți mulțumesc că m-ai făcut să mă simt din nou utilă.

După ce soțul meu a murit, zilele au devenit dureros de lungi. Copiii mei trăiesc departe, strănepoata mea crește. Am încetat să mai gătesc, pentru că… pentru cine?

Apoi ai apărut tu.

Și dacă a trebuit să mă prefac că nu mai am făină doar ca să am un motiv să coc ceva și să bat la ușa ta — sper să mă poți ierta. Vorbele noastre scurte făceau singurătatea mea mai ușoară.”

Cu drag,

Sofia

Am luat scrisoarea, am pus-o în buzunar și m-am dus la magazin. Am cumpărat cel mai mare sac de făină.

Apoi am bătut la ușa de la etajul patru.

— Bună… ai cumva puțină făină? A mea tocmai s-a terminat.

Vecina s-a uitat mirată la mine, apoi a zâmbit cald.

— Am. Intră. Tocmai am făcut cafea.

Am intrat.

Și atunci am înțeles cu adevărat:

Oamenii nu caută întotdeauna făină.

Uneori caută dovada că încă sunt văzuți, auziți și importanți 🤍✨