$$$

 ALEKSEI SKALDIN

Aleksei SKALDIN (1889 – 1943)

La început, considerat un simbolist-autodidact. Magistrul şi filotimul său a fost Viaceslav Ivanov. Skaldin însuşi, însă, îl considera maestru de la care a învăţat arta poetică pe N.

Gumiliov, unul din protagoniştii akmeismului. Este prieten cu M. Kuzmin şi G. Ivanov. În fine, ajunge a fi presupus drept primul... cvasioberiut (adept al artei reale; chiar l-a cunoscut personal pe Harms). Aşadar, iată unul din cazurile elocvente, ce demonstrează că problemele de canon şi tipologie care privesc literatura şi autorii primenitorului început de secol nu sunt nici pe departe rezolvate, iar valorile – nu sunt definite şi plasate la locul „ferm”, pe care îl merită. 

Aleksei Skaldin a terminat o şcoală parohială. După ce, în 1905, se stabileşte împreună cu familia la Petersburg, este angajat într-o societate de asigurări, urcând ierarhic de la cea mai de jos treaptă (băiat de alergătură), până la şef de district. Frecventează cursuri universitare, studiază autodidact limbile franceză, germană, latina şi greaca veche. În CV scria: „studii superioare – autodidact”.

Începând cu anul 1910, publică într-o revistă studenţească, apoi – în „Apollon” şi „Satirikon”. Unica sa carte de poeme, „Versuri”, apare în 1912 şi este dedicată lui V. Ivanov. De aici încolo va scrie proză. Însă toate romanele şi nuvelele sale se pierd, după ce este arestat, în 1933, şi dus în Kazahstan, incriminându-i-se „legături cu un centru

contrarevoluţionar”. În 1941, la Alma-Ata, este arestat din nou, condamnat la 8 ani de închisoare. Moare în lagărul de la Karaganda.

* * *

Nisip roşu pe alei, poteci.

Un satir ramolit pe un pietroi în licheni.

De tandră mână împletită, o albă cunună

Atârnă-n scurte coarne de ţap.

Turn vechi pe curtină.

Din el împrejurul se vede nemărginit,

Şi satirul cuprins de tristeţe e pierdut

Prin câmpiile tale tihnite, Rusie.

El îşi înclină urechea ageră:

Au vântul nu-aduce-ncoa tropot de danţ? –

Dar numai freamătul frunzişului se-aude,

Iar undeva se zbate-o muscă albastră.

(1911)

* * *

Lui V. A. Komarovski

Îţi trimit mere într-o simplă strachină ne-ncondeiată.

Primeşte nebogatul dar. Pe urmă îl vei aprecia.

Diferite, stau alături, reflectându-se în umeda argilă

Şi multicolor e jocul de nuanţe. Priveşte şi ia aminte.

Primul transpare tandru, irigat de sucul pal-şofrăniu,

De parcă miere de tei i-ar fi îmbibat inima.

Albă, altă coapsă mică se rumeni de la darnicul soare,

Leit obraji de fecioară arde cu gingaşa-i sulimeneală.

Al treilea măr e haşurat de segmentate vinişoare roze;

Aici sunt parmeni aurii – fructe care-mi plac mult.

Iar la urmă pus-am mere de Antonovka, verzi, tari. Acre-s?..

Ce să-i faci?... – Nu mânca. Mai bine du răvaşul pân-la capăt

Ia vopsele şi pensule. Pe pervazul ferestrei pune darul,

Trage perdeaua la o parte, las’ soarele să răzbată.

Filei albe încredinţează-i taina naturii.

Priveşte sobru, calm. Soarele te va ajuta.