$$$

 Femeia care conduce autobuzul școlar în comuna Văleni claxonează de trei ori în fața fiecărei case, chiar dacă nu mai sunt copii de dus la școală – azi am aflat că părinții ascultă din străinătate.

Doamna Geta, cincizeci și șase de ani, același autobuz galben de doisprezece ani. Acum doar șase copii în tot satul, dar traseul durează la fel de mult.

— De ce claxonați la casa asta, doamna Geta? Familia Popa e în Italia de cinci ani.

— Tocmai de-aia claxonez. Să audă.

— Cum să audă din Italia?

Mi-a arătat telefonul. WhatsApp deschis, apel video cu o femeie.

— Geta, am auzit! Ai claxonat! Trei claxoane, ca pentru Andreea!

— Normal, Mariana. E ora ei. 7:23.

Pe ecran, femeia plângea în bucătăria unei case italiene.

— De ce faceți asta? am întrebat după ce a închis.

— Pentru că patruzeci de familii din sat și-au lăsat copiii la bunici și au plecat. Dar vor să audă că satul încă trăiește, că rutina continuă.

Mi-a arătat o listă. Fiecare casă cu ora exactă, numărul de claxoane, numele copilului.

— 7:15 - Casa Stanescu - doi claxoane pentru gemeni. 7:18 - Casa Marin - unul lung pentru Ionuț care întârzia mereu. 7:23 - Casa Popa - trei scurte pentru Andreea.

— Și părinții ascultă?

— În fiecare dimineață. Sunt în grupul „Autobuzul din Văleni". 127 membri. Părinți în Italia, Spania, Germania, Anglia. Toți online la ora asta.

Un băiețel a urcat în autobuz. Singurul din tot cartierul de sus.

— Bună, doamna Geta! Azi suntem doar eu?

— Și cu Mihai din vale. Ceilalți sunt bolnavi.

— Păcat. E prea multă liniște.

Geta a pornit. La fiecare casă goală, claxona. Băiatul număra:

— Asta e pentru Costel! Asta pentru Diana! Asta pentru Radu!

— Îi știi pe toți?

— Normal. Erau prietenii mei. Acum sunt în telefoane.

Geta mi-a explicat:

— Copiii care au rămas țin legătura cu cei plecați. Fac ore pe video. Se joacă online. Dar dimineața, claxonul meu e singurul lucru real care îi leagă.

Casa familiei Gheorghe. Patru claxoane lungi.

Telefonul a sunat instant. Apel video.

— Geta! L-am auzit! Patru pentru toți patru copiii mei!

Pe ecran, patru copii în uniforme de școală spaniolă.

— Bună, tanti Geta! strigau toți.

— Bună, copii. Mergeți la școală?

— Da! Dar ne e dor de autobuzul galben!

După ce a închis, Geta a oftat.

— Știi ce e tragic? Copiii ăștia vorbesc între ei în spaniolă acum. Uită româna. Dar știu ce înseamnă claxonul.

La capătul satului, ultima casă. Cea mai frumoasă, dar goală.

Geta a claxonat de zece ori. Lung. Trist.

— Familie Rădulescu. Șapte copii. Toți plecați. Bunicii au murit anul trecut. Casa e goală.

— Și de ce claxonați?

— Pentru că Maria Rădulescu ascultă din Canada. A plecat acum cincisprezece ani cu primul copil. Acum are nouă. Șapte născuți aici, doi acolo.

Telefonul a sunat.

— Geta? Sunt Maria. Mulțumesc.

Voce obosită, accent străin amestecat cu moldovenesc.

— Cum ești, Mări?

— Azi mi-a zis al nouălea că vrea să vadă România. Satul bunicilor. I-am pus claxonul tău să asculte.

Un copil vorbea în engleză în fundal. Maria traducea.

— Zice că sună ca în filmele vechi. Cu școli și autobuze galbene.

— Spune-i că îl aștept. Când vine, îl duc personal la școală.

După ce a închis, Geta plângea.

— Copilul ăla nu știe că eu am dus-o pe mă-sa la școală. Și pe frații ei. Trei generații. Și acum claxonez pentru fantome.

Am ajuns la școală. Doi copii pentru douăzeci de profesori.

Directoarea a ieșit.

— Geta, mulțumesc că întârzii iar. Părinții din străinătate apreciază.

— Știe școala?

— Toți știm. Primăria plătește benzina extra special pentru „turul memorial". E singurul mod să ținem satul viu pentru cei plecați.

La întoarcere, Geta mi-a arătat statistici pe telefon.

— 127 de părinți ascultă în fiecare dimineață. Unii de zece ani. E singurul moment din zi când sunt în satul lor.

— Și când nu veți mai putea conduce?

— Am antrenat-o pe Ioana. Are douăzeci de ani, știe toate casele, toate poveștile, toate claxoanele.

Ioana era fiica ei, studentă, venită în vacanță.

— Tu vrei să faci asta? am întrebat-o.

— Cineva trebuie. Dacă nu mai claxonează nimeni, satul moare definitiv. Măcar așa, în fiecare dimineață, există pentru cinci minute în bucătării din toată Europa.

Luna asta, unul dintre copii s-a întors. Familia Stoian, după opt ani în Belgia.

Primul lucru pe care l-a făcut copilul: a urcat în autobuzul Getei.

— Mă țineți minte, tanti Geta?

— Silviu! Cum să nu? Trei claxoane scurte și unul lung!

Copilul, acum adolescent, a plâns.

— Mama asculta în fiecare dimineață claxonul pentru mine. Plângea. De-aia ne-am întors.

Geta mi-a spus după:

— Vezi? Nu claxonez degeaba. Claxonez ca să-i chem înapoi. Durează ani, dar unii aud chemarea.

Mâine dimineață, la 7:00, Geta pornește iar.

127 de telefoane se vor aprinde în Europa.

127 de părinți vor asculta claxonul care sună pentru copiii lor absenți.

Și poate, doar poate, unul dintre ei va decide că e timpul să se întoarcă.

Pentru că un sat nu moare când pleacă oamenii. Moare când nu mai claxonează nimeni că ar trebui să fie acolo.