$$$

 Bărbatul care curăță pietrele de la Monumentul Eroilor din Aiud le vorbește de treizeci de ani, dar azi am aflat că una dintre pietre nu aparține monumentului – e singura dovadă că fiul său a existat vreodată.

Nea Victor, șaptezeci și nouă de ani, același ritual în fiecare dimineață de duminică din 1994. Cârpă, găleată, genunchi pe ciment rece.

— De ce duminica, nea Victore?

— Pentru că duminica a murit fiu-meu. Și duminica s-a născut. Și duminica l-am îngropat fără să-l îngroape nimeni.

Nu înțelegeam. Știam că avusese un fiu, Mihai, mort în Revoluție. Numele lui era pe monument.

— Păi e pe monument. E înmormântat cu onoruri.

Victor s-a oprit din frecat. S-a uitat lung la mine.

— Știi care e blestemul meu? Că fiul meu e erou pe un monument pentru ceva ce n-a făcut, și nimeni nu știe pentru ce a murit cu adevărat.

— Nu a murit în Revoluție?

— Ba da. 22 decembrie '89, ora 14:47, Piața Operei Timișoara. Dar nu cum crezi.

A dus găleata la o piatră din colț. Mai mică, diferită. Granit cenușiu între marmură albă.

— Asta e Mihai. Singura piatră adevărată aici.

— Cum adică?

S-a așezat jos, obosit de mai mult decât vârstă.

— Mihai avea optsprezece ani în '89. Și avea sindrom Down.

Mi-a înghețat sângele. Pe monument scria „Mihai Popa - erou al Revoluției".

— Nimeni nu știa. L-am crescut ascuns. Pe vremea lui Ceaușescu, copiii cu dizabilități erau luați, instituționalizați. Mulți mureau. L-am ținut în casă optsprezece ani.

— Cum?

— Soția lucra acasă, croitorie. Eu schimburi de noapte la fabrică. Întotdeauna unul acasă. Vecinii credeau că e bolnav cronic, contagios. Îi era frică să se apropie.

Și-a scos o poză din portofel. Un tânăr cu trăsături specifice sindromului Down, zâmbind larg.

— În 22 decembrie, prima dată în viață, Mihai a vrut să iasă. Auzea zgomot, oameni, muzică. „Tată, vreau să văd sărbătoarea!"

Vocea i se frânsese.

— L-am lăsat. Pentru prima dată în optsprezece ani, l-am lăsat să iasă. „Stai lângă mine, nu te desprinde."

— Și?

— Și în Piață, când a văzut mulțimea, s-a speriat. A fugit. Un copil de optsprezece ani cu mintea de cinci, speriat, fugind prin mulțime. Cineva a strigat „Securist!" Altcineva „Terorist!" L-au împins. A căzut. L-au călcat în picioare.

Plângea acum deschis.

— Nu glonțul l-a omorât. Frica și mulțimea. Propriul nostru popor sărbătorind libertatea l-a călcat în picioare pe copilul care nu înțelegea ce e libertatea.

— Cum a ajuns pe monument?

— Când l-am găsit, era mort lângă alți trei. Toți împușcați. Autoritățile au presupus că și el. L-au trecut erou. Ce să spun? „Nu, fiul meu retardat a murit călcat în picioare"?

S-a întors la piatra mică.

— Asta e de la casa noastră. Pragul pe care nu l-a trecut optsprezece ani. L-am adus aici, l-am pus lângă monument. E singurul mormânt real al lui Mihai.

— De ce nu spuneți adevărul?

— Pentru cine? Pentru mine, să știu că nu l-am protejat? Pentru memoria lui, să știe toți că eroul Mihai Popa era de fapt un copil cu dizabilități ascuns? Pentru România, să afle că în ziua libertății a omorât un nevinovat din frică?

Un grup de elevi a venit cu profesoara. Depunere de flori.

— Aici, copii, eroul Mihai Popa. Cel mai tânăr martir al Revoluției din orașul nostru.

Victor s-a ridicat, s-a dat la o parte.

Un elev l-a întrebat:

— Dumneavoastră îl cunoașteți?

— Era fiul meu.

— Wow! Tatăl unui erou! Ce mândru trebuie să fiți!

— Sunt mândru. Mihai a fost cel mai curajos om pe care l-am cunoscut. A trăit optsprezece ani închis și nu s-a plâns niciodată. A zâmbit în fiecare zi. A iubit fără să înțeleagă ura.

După ce elevii au plecat, am rămas cu Victor.

— Știe cineva adevărul?

— Doctorul care a semnat certificatul de deces. A scris „multiple traumatisme". Nu a specificat de la ce. Mi-a făcut un bine fără să vrea.

Mi-a arătat inscripția de pe piatra mică. Aproape ștearsă, abia vizibilă: „M-am născut liber într-o țară închisă. Am murit închis într-o țară liberă."

— Eu am scris-o. Cu cuiul, în '94. În fiecare an se șterge mai mult. Când va dispărea complet, poate voi putea să uit.

— Să uitați ce?

— Că în momentul când România a ales să fie liberă, fiul meu a ales să iasă din casă. Și amândouă alegerile s-au terminat cu moarte.

S-a ridicat să plece. A mai șters o dată piatra mică.

— Știi ce mi-a spus Mihai înainte să fugă în mulțime? „Tată, toți sunt fericiți! Vreau să fiu și eu fericit cu ei!"

A plecat șchiopătând. L-am urmărit cum se îndepărta.

Pe monumentul oficial: „Mihai Popa - 1971-1989 - Erou al Revoluției".

Pe piatra mică, aproape invizibilă: adevărul unui copil care a murit pentru că a vrut să vadă fericirea.

Duminica următoare, Victor nu a mai venit. Murise în somn.

La înmormântare, sute de oameni. „Tatăl eroului Mihai Popa" au scris ziarele.

Am rămas după ce toți au plecat. Am curățat piatra mică de lângă monument.

Sub praful anilor, o inscripție pe care nu o observasem: „Aici nu odihnește Mihai. Aici odihnește secretul lui Mihai. Și secretul unei țări care a confundat un copil speriat cu un dușman."

Acum, în fiecare duminică, eu curăț pietrele. Pe toate. Dar piatra mică o curăț ultima. Cu mai multă grijă.

Pentru că acolo, într-o piatră care nu aparține, e singurul adevăr dintr-un monument de minciuni frumoase.

Și pentru că Mihai, copilul cu sindrom Down care a trăit optsprezece ani închis și a murit în singura zi de libertate, merită ca cineva să știe că cel mai mare curaj nu e să mori pentru o cauză.

E să trăiești cu dizabilități într-o lume care te-ar fi aruncat la gunoi. Și să zâmbești în fiecare zi.

Și să mori nu din gloanțe, ci din dorința de a fi fericit alături de ceilalți. Măcar o dată.