$$$

 Nicolae Dumitrescu, 76 de ani, stă în bucătăria apartamentului său din Berceni și privește masa. E pregătită pentru cinci persoane - el și cei patru copii ai săi. Farfurii albe de porțelan, cele bune, păstrate pentru ocazii speciale. Pahare de cristal. Șervețele împăturite cu grijă. Lumânări aprinse în centrul mesei.

În cuptor - musaca, preparată după rețeta soției lui decedate, Maria. Pe aragaz - ciorbă de burtă, preferata copiilor când erau mici. În frigider - prăjitură cu vișine, făcută azi dimineață de la ora 6:00.

Nicolae a petrecut trei zile pregătind această masă. Nu pentru că e sărbătoare. Ci pentru că e ultimă masă.

Acum două săptămâni, doctorul i-a spus: "Domnule Dumitrescu, cancerul s-a extins. Mai aveți câteva săptămâni, maximum o lună. Îmi pare rău."

Nicolae nu a plâns. A fost calm. A spus: "Mulțumesc pentru sinceritate."

Prima sa gândul: "Vreau să îi văd pe copiii mei. O ultimă dată. Împreună. La masă. Ca înainte."

Are patru copii - Tudor, 52 de ani, avocat; Ileana, 49 de ani, profesoară; Gabriel, 46 de ani, medic; și Adriana, 43 de ani, economist. Toți în București sau aproape. Toți la maximum douăzeci de minute de el.

I-a sunat pe toți acum o săptămână: "Copii, am ceva important. Foarte important. Vreau să veniți toți patru. Duminică, 17 martie, la 18:00. La mine. Am pregătit cină. Ca în vremurile bune. Vă rog, faceți un efort. E esențial."

Toți au promis: "Da, tată! Sigur! Vom fi acolo!"

Astăzi e 17 martie. E 18:30. Nicolae stă în bucătărie și privește masa pregătită. Cinci farfurii. Cinci pahare. Cinci locuri.

Dar doar unul ocupat. Al lui.

La 18:00, Tudor a sunat: "Tată, îmi pare enorm de rău. Am client în criză. Trebuie să rezolv urgent. Contract de milioane. Nu pot pleca acum. Mâine vin! Promit!"

La 18:10, Ileana a scris: "Tată, îmi pare rău. Fiul meu e bolnav - febră mare. Nu pot să îl las. Poate în cursul săptămânii?"

La 18:15, Gabriel a sunat: "Tată, urgență la spital. Pacient în stare critică. Trebuie să rămân. Îmi pare rău. Recuperăm!"

La 18:20, Adriana: "Tată, șeful a programat ședință de urgență. Nu pot refuza. Jobul meu depinde de asta. Te rog, înțelege. Vine săptămâna viitoare!"

Nicolae stă la masă. Privește cele patru scaune goale. Muzica făcută cu dragoste. Ciorbă de burtă gătită cu răbdare. Prăjitura preparată cu tremur în mâini.

Pentru nimeni.

Se ridică încet. Merge la cuptor. Scoate musaca. O pune pe masă. Fumegă, mirositoare, perfectă.

Merge la aragaz. Scoate ciorbă de burtă în bol. O aduce la masă.

Se așază la capătul mesei. Locul lui, unde a stat timp de cincizeci de ani când Maria trăia și copiii erau mici și toată familia mânca împreună.

Acum e singur.

Își toarnă ciorbă. Mănâncă încet. Privește cele patru scaune goale. Pe fiecare scaun, în minte, vede un copil. Tudor, râzând la o glumă. Ileana, povestind despre școală. Gabriel, discutând medicina. Adriana, cea mai mică, făcând mereu pozne.

Dar sunt doar scaune goale. Doar amintiri.

Termină ciorba. Își pune mușacă. Mănâncă în tăcere. Muzica de pe televizor în fundal - nu o ascultă. Privește scaunele.

După masă, taie prăjitura. O bucată pentru el. Patru bucăți rămân pe platou.

Mănâncă prăjitura singur. Gust de vișine, de zahăr, de copilărie. Își amintește când făcea Maria prăjitură și copiii alergau în bucătărie: "Mamă, e gata? Putem gusta?"

Acum nu e nimeni să întrebe dacă e gata. Nimeni să guste. Doar el. Singur. La masa pentru cinci.

Termină de mâncat la 20:00. Strânge masa. Pune mâncarea rămasă în recipiente. Mușacă - aproape întreagă. Ciorbă - trei sferturi. Prăjitură - patru bucăți.

Pune totul în frigider. Poate copiii vor veni mâine. Poate vor mânca atunci.

Dar știe adevărul. Mâine vor avea alte urgențe. Alte clienți. Alte febre. Alte ședințe.

Se spală. Se îmbracă de dormit. Se culcă. Nu doarme. Privește tavanul.

Se gândește: "Am gătit trei zile. Am pregătit masa ca pe vremuri. Am aprins lumânări. Am pus farfuriile bune. Tot pentru ei. Și ei au avut client, febră, urgență, ședință."

Nu e furie. E tristețe pură. Tristețe că ultima lui dorință înainte să moară - o masă împreună cu copiii - nu a fost suficient de importantă pentru ei să vină.

A doua zi, Tudor sună: "Tată, îmi pare rău pentru ieri! Vin azi! La prânz! Promit!"

Nicolae: "Nu mai trebuie, Tudor. Am mâncat deja cina. Singur. La masa pentru cinci. Momentul a trecut."

"Tată, dar vin azi! Mănâncă cu mine azi!"

"Tudor, eu nu am vrut să mănânc cu tine azi. Am vrut să mănânc cu voi toți patru ieri. Ieri era important. Astăzi e doar o zi normală."

Ileana sună: "Tată, fiul meu e bine azi! Vin să mănânc cu tine! Ce ai gătit?"

"Am gătit ieri, Ileana. Mușacă, ciorbă de burtă, prăjitură cu vișine. Pentru cinci persoane. Am mâncat singur. Restul e în frigider. Poți veni să iei, dacă vrei. Dar cina a fost ieri."

Gabriel: "Tată, pacientul s-a stabilizat! Sunt liber azi! Pregătesc ceva?"

"Nu, Gabriel. Eu am pregătit ieri. Trei zile de gătit. Pentru o cină de familie. Tu ai avut urgență. Înțeleg. Dar urgența ta nu schimbă faptul că eu am stat singur la masa pentru cinci și am mâncat privind patru scaune goale."

Adriana: "Tată, ședința s-a anulat! Pot veni azi! Ce oră e bună?"

"Ora bună era ieri la 18:00, Adriana. Când am avut mușacă caldă, ciorbă proaspătă, prăjitură făcută dimineața. Când am avut lumânări aprinse și masa pusă pentru familie. Ora asta a trecut. Nu se mai întoarce."

În săptămâna următoare, toți patru copiii încearcă să vină. Nicolae refuză. "Mergeți la viețile voastre. Eu sunt bine."

"Tată, vrem să te vedem!"

"Ați avut șansa săptămâna trecută. Când v-am rugat. Când era important. Acum nu mai e important. E doar vinovăție."

Două săptămâni mai târziu, starea lui Nicolae se agravează brusc. E dus la spital. Copiii sunt chemați.

Vin toți patru. Stau în jurul patului.

"Tată, suntem aici!"

Nicolae, slab, abia vorbind: "Acum sunteți. Acum când mor. Nu atunci când voiam să mănânc cu voi. Nu atunci când am gătit trei zile. Nu atunci când am pus masa pentru cinci. Ci acum. Când e prea târziu pentru masă. Pentru cină. Pentru familie."

Tudor: "Tată, îmi pare rău..."

"Știu, Tudor. Și Gabriel, și Ileana, și Adriana - tuturor vă pare rău. Dar îmi pare rău nu aduce înapoi cina aceea. Nu umple scaunele goale. Nu face muzaca să fie caldă din nou. Nu face lumânările să ardă din nou pentru familie reunită."

Nicolae moare după trei zile. În spital. Cu cei patru copii în jur. Dar nu e același lucru.

Nu e masă acasă. Nu e mușacă făcută cu dragoste. Nu e ciorbă de burtă ca pe vremuri. Nu e prăjitură cu vișine.

E doar spital. Aparate. Moarte clinică.

La înmormântare, cei patru copii plâng. Tudor spune: "A vrut o cină cu noi. Și noi nu am venit. Asta a fost ultima lui dorință. Și noi am avut client, febră, urgență, ședință."

Ileana: "A gătit trei zile. A pus masa pentru cinci. A aprins lumânări. Pentru noi. Și noi nu am considerat că merită trei ore din viețile noastre."

Gabriel: "A mâncat singur. La masa pentru cinci. Privind patru scaune goale. În timp ce eu salvam un pacient străin."

Adriana: "Ședința aia? S-a anulat oricum a doua zi. Dar cina tatălui meu? Nu se poate anula. Nu se poate repeta. A fost o dată. Și eu nu am fost acolo."

Ce au învățat cei patru copii? Că tatăl lor a gătit trei zile, a pus masa pentru cinci, a aprins lumânări - și ei au avut urgențe mai importante. Că ultima lui dorință nu a fost bogăție sau glorie - a fost o masă simplă cu copiii lui. Și ei nu i-au putut da trei ore. Că acum pot sta în jur lui cât vor - dar e în spital, muribund. Nu acasă, la masă, viu, cu mușacă caldă și ciorbă de burtă.

Cel mai dureros? Că Nicolae a stat singur la masa pentru cinci. A mâncat privind patru scaune goale. A tăiat prăjitură în cinci bucăți și a mâncat doar una. A strâns restul și l-a pus în frigider - sperând că poate mâine copiii vin. Dar mâine nu a fost niciodată azi. Și cina pregătită cu dragoste a fost mâncată în tristețe.

Nicolae nu regretă că a gătit. Regretă că a sperat. Că la ora 18:00, când a aprins lumânările și a așteptat, inima lui încă credea: "Vin. Sigur vin. Pentru mine." Și la ora 20:00, când a stins lumânările și a strâns masa, inima lui știa: "Nu au venit. Nu am contat suficient."

Masa a fost pusă. Mâncarea a fost gătită. Lumânările au fost aprinse. Dar familia nu a venit.

Și uneori, cel mai trist lucru nu e că mori. E că mori știind că ultima ta dorință - o masă simplă cu copiii - nu a fost suficient de importantă pentru ei să lase clientul, febra, urgența, ședința.

Pentru trei ore. La masa tatălui lor. Pentru ultima cină împreună.

Dar ultima cină a fost mâncată singur. De un tată de 76 de ani. La masa pentru cinci. Cu patru scaune goale ca martori.