$$$

 ALFRED DE MUSSET

Cântec

   

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

Nu crezi c-ajunge să iubești doar una?

 Și nu-ți dai seama că shimbând într-una,

Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

N-ajunge să iubești mereu tot una!

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una

Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

Tristețile n-ajung de totdeauna.

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”

(1831)

Niciodată

    

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,

Când tu, - ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!

Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea

Azurul melancolic al bolții înstelată.

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,

Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;

Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea

Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline

Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,

Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;

Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,

La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.

(1839)

Tristeţe

  

Iubire, vlagă, încântare

Și viață, tot s-a irosit;

Și chiar mândria-mi, pentru care

Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,

Credeam că-i un prieten mare;

Dar după ce l-am cântărit,

Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe

Cel ce să-l afle întârzie;

Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:

”Tot ce mai am ca mângâiere

E lacrima ce-am plâns cândva!”

(1840)

Ultimele versuri

   

De optsprezece luni ornicul meu

Trist, îmi tot sună moartea la ureche.

De optsprezece luni de griji și veghe

Simt și văd moartea-n orice loc, mereu.

Cu cât făptura mea se-mpotrivește,

Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas,

Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas,

Simt inima în piept cum se oprește.

Puterile-mi se duc, necruțătoare;

Chiar și odihna parcă e-un frământ;

Ca un biet cal greu istovit și frânt,

Curaju-mi stins se clatină și moare.

(1857)