Stau adesea la ceas de seară și mă uit spre bibliotecă, spre rafturile ticsite de cărți așezate parcă de-a valma. Mi-e dor să le recitesc pe cele citite cândva, demult, dar între timp uitate și să le citesc pe cele pe care încă nu am apucat să le deschid vreodată. Și nu sunt puține. Grea misiune, pentru că pe lângă cărțile deja existente apar mereu altele noi cumpărate de prin librarii sau anticariate. Grea misiune dar nu imposibilă căci pasiunea lecturii este suficient de mare cât să mențin un ritm alert de lectură.
Am citit destul de multe cărți în viața mea. Și totuși extrem de puține pentru cât mi-aș fi dorit. Au fost perioade când nu reușeam să citesc aproape deloc pentru propria mea plăcere fie din lipsă de timp fie din lipsă de energie. Lectura se desfășura în salturi, doar in vacanțe după pofta inimii, în restul timpului citeam doar forțată de împrejurări, adesea recitind doar ce era în bibliografia mai mult sau mai puțin obligatorie.
De ceva ani însă m-am hotărât: trebuie să citesc intens.
• În primul rând aș vrea să recitesc toate sau aproape toate cărțile care mi-au încântat copilăria. În parte am reușit să găsesc cărți pe care le consideram de mult pierdute. Căutând prin anticariate am găsit o parte dintre acestea. Poate că nu am găsit ediția de atunci dar măcar am reușit să găsesc o ediție în condiții grafice cât mai asemănătoare.
• Aș vrea să citesc cât de multe cărți așa zise clasice, din literatura abordată până acum în lecturile mele dar și literatura scrisă până în prezent și să fiu la curent cu tot ce apare pe plan mondial. E greu dar nu imposibil.
Cu siguranță mai toate cărțile dorite le voi găsi pe piața de carte mai devreme sau mai târziu. Va fi un efort financiar dar și de depozitare dar sunt sigură că se merită. Și totuși..
Și totuși cu siguranță există cărți lipsă de pe raft. Cărți care probabil încă nu au fost scrise. Cărți care totuși merită să fie citite.
Exemple de asemenea cărți ar putea fi multe. Aș da însă un asemenea exemplu. Unul… poate chiar două.
Aș porni de la un aspect din viața mea. SI nu doar a mea ci și un aspect comun din viața colegilor de oriunde ar fi aceștia.
Lucrez ca medic școlar din aprilie 2001. Adică de 24… aproape 25 de ani. La început lucram fiind în subordinea Spitalului municipal din oraș împreună cu alți trei medici. Eram aproape permanent patru medici în școlile din oraș, uneori chiar cinci. Până acum vreo 15 ani când ne-a preluat primăria. Și din patru medici școlari a rămas doar unul. Adică eu. Celelalte trei colege au plecat spre mai bine pentru ele. Eu am rămas. Nu că nu aș fi vrut să plec și eu spre un “mai bine”, dar treceam printr-o perioadă destul de dificilă în viața personală și nu aveam puterea de o schimbare din proprie inițiativă, temându-mă de un dezechilibru al organismului in condițiile in care nu aș fi făcut față. A fost destul de greu, dar am supraviețuit. Numai că starea de sănătate a avut de suferit. Simțeam că nu mai rezist mult, deși aparent rezistam eroic. Dar trebuia să supraviețuiesc cumva.
La un moment dat am zis: “Nu mai pot! Mă opresc puțin! Vreau să o las mai moale!”. Dar se pare că nu m-a crezut nimeni. Și totuși pe măsură ce trecea timpul vedeam în jurul meu că unii colegi, fie medici, fie asistenți medicali, nu mai apucau să iasă la pensie. Era ca și cum organismul era decât de toate resursele și apăreau afecțiuni grave care duceau inevitabil spre deces. Pe lângă aceștia simplul meu strigăt de “Nu mai pot!” putea părea un moft. Și dacă totuși nu ar fi fost un moft?
Se pare că acest strigăt de “Nu mai pot!” nu este neapărat un moft. În 2019 Organizația Mondială a Sănătății a recunoscut sindromul de burnout ca o afecțiune legată de muncă și a fost inclus în a 11-a ediție a Clasificării Internaționale a Bolilor (ICD-11) ca un fenomen legat de locul de muncă. Și acest ICD-11, odată aprobat, a intrat în vigoare din ianuarie 2022.
Numai că în România se pare că nu s-a auzit de acest sindrom. Sau cel puțin se pare că nu este luat în calcul atunci când personalul medical cade pe capete epuizat de munca sub presiune. Nu încă…
Să nu fie o informare suficientă în acest domeniu? Pe plan mondial sigur există ceva. 
Și așa cum există cărți editate de editura NICULESCU pe probleme de sănătate, cum ar fi "Puterea creierului şi uimitoarele sale capacităţi'' de Natalie şi Jean Marie Delecroix s-ar putea edita tratate și monografii care să abordeze aspecte legate de sindromul burnout.
Și așa cum există cărți editate de editura NICULESCU pe probleme de sănătate, cum ar fi "Puterea creierului şi uimitoarele sale capacităţi'' de Natalie şi Jean Marie Delecroix s-ar putea edita tratate și monografii care să abordeze aspecte legate de sindromul burnout.
Și nu doar atât…. Îmi aduc aminte că acum 30-40 de ani au început să apară pe piața de carte numeroase cărți de memoriu și jurnale ale diferitelor personalități. Cred că fenomenul jurnalelor nu este legat de un anumit statut de “personalitate”. Cu toții putem scrie un jurnal… unii dintre noi au ținut un jurnal la un moment dat. Ce bine ar fi dacă medicii ar putea ține un jurnal care să poată fi expus publicului la un moment dat și care să expună problema in cele mai mici detalii…
Oare cum ar suna o astfel de pagină de jurnal?
“Recunosc! Nu-mi displace ideea de gardă. Este o experiență de viață… profesională în primul rând, dar și o experiență de viață în general. Dar uneori parcă este prea mult.
La începutul primei gărzi parcă mi-a fost puțin frică. De necunoscut. Este ceva firesc, uneori nu știi dacă și cum te descurci. Dar când vezi că situația poate fi ținută sub control totul este bine. In fond dacă lucrurile se complică poți cere ajutorul colegilor.
Problema este să reziști orelor lungi când ți se cere ajutorul iar și iar. SI nu ai voie să obosești pentru că nu se știe când vine următoarea persoană suferindă care cere ajutor. Și nu poți ști dacă soluția problemei apare imediat sau trebuie să-ți muncești mintea ca să ajungi cu bine la un rezultat.
Problema este și dacă după terminarea gărzii ai timp să te odihnești suficient până la următoarea gardă. Și dacă vei putea intra în garda următoare cu mintea suficient de limpede pentru a rezolva orice problemă apărută.
Problema este și că în timpul gărzii nu ai timp de viață personală. Nu poți ști dacă ai timp să citești ceva, chiar literatură de specialitate. Nu poți ști dacă poți închide ochii măcar pentru câteva secunde sau minute cât să-ți revii puțin din oboseala de moment. Nu poți ști când îți bate cineva la ușă, uneori prea insistent, mult prea insistent, chiar dacă “urgența” putea fi rezolvată decent la o vizită aparent banală la medicul de familie….”
Și jurnalul ar putea continua pe pagini întregi cu mult mai multe detalii.
#edituraniculescu
Articol scris pentru SuperBlog 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu