$¢$

 Administratorul de la blocul din Berceni ține dintotdeauna o cameră încuiată la demisol despre care nu vorbește nimeni, dar azi am aflat că acolo locuiesc pe rând oamenii care așteaptă să moară.

Domnul Cârstea, șaizeci și patru de ani, administrator de douăzeci și trei de ani. Același bloc, aceleași probleme, aceeași cheie masivă pe care o poartă separat de celelalte.

— Ce e în camera aia de la demisol, domnule Cârstea?

— Depozit. Nimicuri vechi.

Dar am văzut oameni intrând. Diferiți oameni, la diferite ore. Stăteau câteva zile, apoi dispăreau.

Azi, curiozitatea m-a învins. L-am urmărit pe Cârstea când a deschis pentru o bătrână cu valiză mică.

— Cât crezi că mai ai, Florico? a întrebat-o.

— Doctorul zice două săptămâni. Poate trei.

— Camera e pregătită. Curată, caldă. Televizor, frigider mic. Tot ce trebuie.

După ce bătrâna a intrat, l-am confruntat.

— Ce se întâmplă acolo?

A oftat, m-a privit lung.

— Ai familie?

— Am.

— Ți-ar plăcea să mori într-un salon cu alți zece, sau singur acasă?

— Niciunele.

— Exact. De-aia există camera. Pentru cei care vor să moară demn, între ai lor, dar nu au „ai lor".

Mi-a făcut semn să-l urmez. Camera era surprinzător de primitoare. Pat de spital, dar și fotoliu. Televizor, cărți, un geam mic spre curte.

Bătrâna desfăcea valiza. Medicamente, o poză, o rochie.

— Rochia de înmormântare, a explicat. Vreau s-o am pregătită.

— Florica are cancer pancreatic fază terminală, mi-a explicat Cârstea. Copiii în străinătate, nu pot veni. Spitalul a trimis-o acasă să moară. Dar acasă e o garsonieră fără căldură.

— Și aici?

— Aici e cald. Și nu e singură. Tot blocul știe. Vin pe rând să o vadă.

— De ce faceți asta?

Cârstea m-a dus în biroul lui. Pe perete, zeci de fotografii.

— Toți oamenii care au stat în cameră. O sută treizeci și șapte în douăzeci de ani. Toți au murit liniștit.

— Cum ați început?

— Cu mama. 2001. Cancer. Nu mai aveau ce să-i facă la spital. „Du-te acasă", au zis. Dar acasă era apartamentul meu cu doi copii mici. Gălăgie, agitație. Nu era loc de murit.

S-a oprit, și-a șters ochii.

— Așa că am amenajat camera asta. Depozit părăsit. Am pus un pat, un reșou, ce am putut. Mama a stat trei săptămâni. Veneau vecinii, îi aduceau supă, citeau cu ea, o țineau de mână.

— Și după?

— După înmormântare, doamna Stoian de la patru a întrebat dacă poate sta sora ei acolo. Apoi domnul Ion cu fratele. Apoi străini recomandați. Nu am mai putut opri.

Un bărbat a bătut la ușă.

— Domnule administrator, pot să-l văd pe Gheorghe? E în cameră?

— E, dar doarme. Morfina. Intră încet.

După ce bărbatul a intrat în cameră, Cârstea mi-a explicat:

— Gheorghe, fost profesor. Singur. L-au găsit vecinii leșinat. Cancer gastric terminal. Două săptămâni de trăit. Ori spital de stat în salon cu alți cincisprezece, ori aici.

— Nu e ilegal?

— Ce e ilegal? Să oferi o cameră caldă unui muribund? Nu iau bani. Blocul plătește căldura oricum. Vecinii aduc mâncare.

— Știe asociația?

— Toți știu. Votăm în fiecare an. „Menținem camera?" Unanim da. Pentru că toți știm că într-o zi, noi sau ai noștri vom avea nevoie.

Mi-a arătat un registru.

— Fiecare locatar cu probleme grave e notat. Când se apropie timpul, vorbesc cu ei. „Camera e liberă dacă vreți."

— Cum știți când se apropie timpul?

— După douăzeci de ani, recunosc semnele. Culoarea pielii, mersul, privirea. Moartea are un miros specific.

Telefonul a sunat. Spitalul.

— Da, trimit salvarea să-l ia. Da, știu că nu mai aveți locuri.

A închis.

— Gheorghe a murit. Liniștit, în somn.

În următoarea oră, blocul s-a mobilizat. Cineva a sunat pompe funebre (reducere pentru locatari). Altcineva a adus lumânări. Vecinii au venit cu flori.

— Așa e de fiecare dată, a explicat Cârstea. Când moare cineva în cameră, blocul se unește. Parcă e ruda noastră comună.

Seara, după ce au ridicat corpul, Cârstea curăța camera. Dezinfecta, aerisea, punea lenjerie nouă.

— Pentru următorul?

— Doamna Vera de la opt. Insuficiență renală. Refuză dializa. Mai are o lună, poate două. Probabil vine săptămâna viitoare.

— Nu vă deprimă?

— Din contră. Să oferi cuiva moarte demnă e cel mai mare dar. Mai mare decât viața uneori.

Pe ușă, o plăcuță mică: „Camera de tranzit". Nimic mai mult.

Dar tot blocul știe că e ultima oprire înainte de plecare. Un loc unde moartea nu e spital rece sau singurătate, ci vecini care vin cu supă și țin de mână.

Cârstea mi-a spus la plecare:

— Știi care e ironia? Oamenii care mor aici las tot blocului. Bani, mobilă, ce au. Din donațiile astea menținem camera. Morții plătesc pentru următorii morți.

În Berceni, într-un bloc oarecare, există o cameră unde oamenii vin să moară când nu au unde.

Și cumva, e cel mai viu loc din tot blocul.

Pentru că acolo, în ultimele zile, oamenii primesc mai multă grijă decât au primit în ani.