$$$

 Într-o dimineață, nea Ilie a „alungat-o” singur pe soția lui de acasă.

Când Ana se pregătea să plece pentru câteva zile la fiica lor, el i-a aruncat o vorbă:

— Du-te, du-te, poate mă odihnesc și eu puțin de tine.

După mai bine de patruzeci și cinci de ani împreună, abia dacă fuseseră despărțiți vreodată,

dar lui i s-a năzărit brusc că are nevoie de liniște.

Ana l-a privit ca pe un copil încăpățânat,

a făcut semnul acela bine cunoscut la tâmplă,

a pus în geantă cozonac și dulciuri pentru nepoți

și a plecat cu autobuzul spre oraș.

Ilie a închis poarta,

a traversat curtea cu pas hotărât, ca un gospodar singur-stăpân:

a îndreptat furca sprijinită de șopron,

a trântit ușa cotețului,

a intrat în casă.

Liniște.

Niciun serial, nicio replică, nicio observație de-a Anei.

A împins cu piciorul motanul lor, Mitică,

s-a lăsat greu în fotoliu

și a împins coșul cu tricotatul Anei sub canapea,

ca și cum de el ar depinde supărarea lui.

A schimbat canalele ore întregi,

dar nimic nu-l mulțumea.

A plimbat pași prin toate camerele —

gol, cumplit de gol.

Dacă Ana ar fi fost acolo, s-ar fi contrazis deja pe vreo prostie,

și ar fi fost mai vesel în casă.

La prânz și-a încălzit o ciorbă.

S-a așezat demonstrativ în fața televizorului,

de parcă voia să-i facă „în ciudă” Anei,

și, din obișnuință, a strigat:

— Ană, adu-mi pâinea!

Abia după aceea și-a dat seama că nu-i nimeni

și s-a ridicat bombănind după ea.

Toată ziua a mers anapoda.

Munca nu-i ieșea,

televizorul îl enerva,

iar știrile — fără comentariile Anei — păreau lipsite de sens.

A ținut pachetul de cărți în mână

și l-a izbit un dor ciudat:

cum jucau seara „șeptică”,

cum Ana câștiga mereu,

cum după aceea beau ceai și se certau în glumă.

Noaptea fără ea i-a părut o viață întreagă.

Lipsa sforăitului ei,

lipsa pașilor matinali,

și chiar și așa n-a reușit să adoarmă.

Spre seară, strângând din ochi să vadă telefonul,

Ilie a sunat la fata lor:

— Dă-mi-o la telefon pe mă-ta.

Când Ana a răspuns, el a spus apăsat:

— Hai acasă. Destul ai colindat.

Iar apoi, cu o voce care l-a trădat, a adăugat:

— Nu-i bine singur…

Ana a ajuns într-o oră.

Din ușă l-a certat pentru farfuria nespălată,

a mângâiat motanul,

și-a scos coșul de sub canapea.

Seara au stat la masă,

au jucat cărți,

au sorbit ceai cu covrigei

și au discutat despre toate ale casei.

Ilie iar pierdea,

ofta, se înroșea la față

și murmura:

— Cu tine nici nu poți respira în liniște… poate ai mai pleca odată pe undeva?

Iar Ana doar a zâmbit.

Ea știa prea bine:

fără ea, el nu rezistă nici măcar o zi.