$$$

 Marilyn Monroe: Noaptea în care a sfidat Hollywood-ul – și a ales loialitatea în locul fricii 

În 1952, cu mult înainte ca lumea să o transforme în simbolul seducției, înainte ca rochiile ei să devină legendă și mitologia glamourului să îi acopere vulnerabilitățile, Marilyn Monroe a făcut un gest atât de simplu și atât de periculos încât aproape că i-a distrus cariera celui mai bun prieten al ei: într-o seară obișnuită, într-un oraș tensionat de linii rasiale nevăzute, a intrat într-un club exclusiv afro-american din Los Angeles și a fost fotografiată acolo, râzând, relaxată, așezată lângă oameni cu care Hollywood-ul pretindea că n-avea voie să se amestece.

Pentru Marilyn, însă, nu era o revoluție — era doar adevărul ei. Crescută prin case de plasament, prin camere reci și familii temporare, trecând dintr-o situație în alta în Los Angeles-ul anilor ’30, ea înțelesese încă din copilărie ce înseamnă marginalizarea, ce înseamnă să nu fii „cine trebuie”, ce înseamnă să trăiești printre cei pe care societatea îi consideră dispensabili. În Watts, cartier predominant afro-american, unde tatăl uneia dintre familiile care o găzduiseră era poștaș, Marilyn își găsise pentru prima oară un sentiment de apartenență. În timp ce alte starlete albe ar fi evitat aceste cartiere, ea fusese formată de ele. Acolo învățase empatia; acolo învățase autenticitatea.

Așa că în 1952, când era pe punctul de a deveni o stea — tocmai terminase „Don’t Bother to Knock” și urma să înceapă filmările la „Gentlemen Prefer Blondes”, rolul care avea s-o transforme într-o icoană — Marilyn a ales, pur și simplu, să-și trăiască viața în propriile ei granițe, nu în granițele impuse de Hollywood. În acea seară, l-a convins pe cel mai apropiat prieten al ei din industrie, designerul de costume William Travilla, să i se alăture într-un club aproape exclusiv negru. Au băut, au vorbit, au râs, și au fost fotografiați stând lângă un bărbat afro-american al cărui nume s-a pierdut în istorie.

Pentru Marilyn a fost doar o seară. Pentru Hollywood, a fost un scandal.

Executivii studiourilor au explodat. În America anului 1952, în plin segregationism legal, o simplă fotografie cu o femeie albă celebră într-un local afro-american putea distruge o carieră, strica box office-ul unui film și aduce scandal politic într-o industrie care trăia din imagine. Travilla și partenerul lui, Bill Sarris, aveau să povestească mai târziu cum au fost „luați la întrebări de angajatorii lor”, cum li s-a spus că asemenea fotografii puteau să-i coste tot ce au construit.

Dar aici se află diferența dintre Marilyn și restul lumii glamourului anilor ’50: ea nu s-a scuzat, nu s-a distanțat, nu l-a sacrificat pe Travilla pentru a-și salva cariera, nu a pretins că nu știa unde se afla. A stat dreaptă, a privit în ochi sistemul și a mers mai departe.

Nu știm exact ce s-a spus în spatele ușilor închise, dar știm ce s-a întâmplat: Travilla nu și-a pierdut jobul, „Gentlemen Prefer Blondes” s-a filmat, iar Marilyn a devenit cea mai mare stea de pe planetă.

Pentru că Marilyn nu era doar un chip. Era o minte. Era un spirit greu de controlat. Și, cel mai important, era o femeie care înțelesese din propria copilărie ce înseamnă opresiunea.

De altfel, asta nu fusese prima ei sfidare tăcută la adresa Hollywood-ului conservator: pe platourile „All About Eve”, în 1950, fusese avertizată să nu mai fie văzută citind „cărți radicale”. Cartea care provocase indignarea studioului era autobiografia lui Lincoln Steffens, un volum despre corupție și inegalitate în America. Marilyn a continuat să o citească, sub privirile dezaprobatoare ale celor care încercau să o modeleze într-o păpușă fără convingeri.

De-a lungul carierei, a susținut artiști și intelectuali afro-americani, i-a ajutat, i-a promovat, i-a păstrat în cercul ei de prieteni atunci când alții îi marginalizau. Ea nu vedea pielea — vedea caracterul. Nu vedea reguli — vedea oameni. Și, mai ales, nu vedea riscuri — vedea nedreptăți.

Fotografia din clubul din Los Angeles, ascunsă de studiouri timp de decenii, a reapărut abia în anii 2000, în expoziția The Travilla Tour, și odată cu ea a ieșit la lumină un adevăr ignorat: Marilyn Monroe nu a fost niciodată doar rolul ei de pe ecran. Nu a fost niciodată doar glamour. A fost o femeie care a refuzat să-și abandoneze prietenii atunci când prețul era cariera. A fost o femeie care înțelegea că loialitatea nu valorează nimic dacă nu costă nimic.

Travilla avea să creeze pentru ea costumele din opt filme — inclusiv rochia albă iconică din „The Seven Year Itch” și rochia roz din „Diamonds Are a Girl’s Best Friend”. Prietenia lor a durat până în 1956, când Marilyn a părăsit Fox. Înainte de a pleca, i-a lăsat un calendar pe care a scris:

„Billy, dragă, te rog să mă îmbraci pentru totdeauna. Te iubesc, Marilyn.”

Iubirea ei nu era doar pentru rochii. Era pentru omul care o vedea complet.

Iar loialitatea ei a fost să nu lase rasismul Hollywood-ului să-i distrugă viața.

Moștenirea lui Marilyn este complicată, sfâșietoare chiar: a fost exploatată, subplătită, manipulată și în cele din urmă ucisă de același sistem care o transformase în icoană. Dar în seri ca aceea, în alegeri ca aceea, în momente când nu se uita nimeni — decât camerele care aveau să o condamne — Marilyn a demonstrat ceva ce mitologia glamourului uită: a avut principii. A avut curaj. A avut coloana vertebrală să stea lângă oamenii în care credea, chiar și când societatea îi spunea să fugă.

Unele stele strălucesc pe ecran.

Altele strălucesc când refuză să-și stingă lumina pentru a nu deranja bigoții.

Marilyn a ales amândouă.

#MarilynMonroe #HollywoodHistory #HiddenStories #CivilRights #Travilla #WomenWhoDefied #OldHollywood #CourageAndGlamour #UnfilteredMarilyn #RealStories

   Preluat- Asmarandi Alexandra