$$$

 Rămâne în viaţă: incredibila poveste a Julianei Köpcke — singura supravieţuitoare a prăbuşirii unui avion în jungla peruană

În dimineaţa zilei de 24 decembrie 1971, în ajunul Crăciunului, tânăra de doar şaptesprezece ani Juliana Köpcke urcă împreună cu mama ei la bordul cursei 508 a companiei LANSA. Se grăbesc să plece din Lima spre Pucallpa, pentru a sărbători împreună cu tatăl Julianei — biolog german care lucra în inima Amazoniei. Zborul fusese întârziat din pricina unei furtuni puternice, dar, în cele din urmă, s-a decis decolarea. O decizie cu urmări fatale.

La bord se aflau 92 de persoane. Printre cei rămaşi la sol din lipsă de locuri era şi tânărul regizor german Werner Herzog. Îl irita faptul că nu reuşise să plece, însă avea să înţeleagă curând că această întâmplare i-a salvat viaţa.

La douăzeci şi cinci de minute după decolare, avionul Lockheed L-188 Electra este prins de un uriaş front de furtună. Un fulger loveşte aripa dreaptă, urmează o explozie, iar aparatul se rupe în aer, la aproape trei mii de metri altitudine. Din cabina piloţilor răzbate strigătul disperat al mamei: „Acesta este sfârşitul!” — apoi tăcere. Juliana este proiectată în gol, încă prinsă de scaun, şi îşi pierde cunoştinţa.

Când îşi revine, se găseşte singură, zăcând în plin miez al Amazoniei. Poartă doar o rochiţă subţire de vară şi o singură sandalie. Are clavicula ruptă, piciorul adânc despicat, capul puternic lovit şi un ochi inflamat. În jur — linişte grea şi junglă fără sfârşit.

Patru zile îşi caută mama. Zadarnic. Atunci îşi aminteşte sfatul tatălui: caută apa — fiindcă ea duce întotdeauna la oameni. Aşa descoperă un pârâu şi începe să-i urmeze cursul — mergând, înotând, târându-se, sfidând durerea şi rănile.

Se hrăneşte cu câteva bomboane găsite printre resturi. Bea apă din pârâu. Îşi petrece nopţile adăpostită sub frunziş. În rana de pe umăr i se cuibăresc larve; dă peste o bidonă cu benzină şi, scrâşnind din dinţi, îşi tratează rana cu combustibil. Gestul îi salvează braţul.

În a noua zi — sleită, vlăguită, acoperită de sânge şi noroi — dă peste o colibă a unor tăietori de lemne şi cade din nou în nesimţire. Când o găsesc, bărbaţii o iau mai întâi drept un duh al pădurii, dar curând înţeleg că în faţa lor se află o copilă scăpată ca prin miracol dintr-o tragedie.

După două zile, salvatorii, ghidaţi de povestea ei, descoperă locul prăbuşirii. Toţi ceilalţi, inclusiv mama Julianei, pieriseră — unii pe loc, alţii din pricina rănilor şi a lipsei de ajutor.

Povestea Julianei a cutremurat lumea. Cum reuşise să supravieţuiască singură în junglă? Copila crescuse în expediţii, ştia comportamentul animalelor, recunoştea plantele comestibile şi înţelesese demult că panica este cel mai primejdios duşman. Tăria de caracter şi luciditatea i-au fost armele.

Mai târziu, şi-a luat doctoratul în ştiinţe biologice, a devenit zoolog şi a studiat liliecii. A lucrat în Germania, apoi s-a întors în Peru pentru a prelua conducerea staţiei de cercetare fondate de tatăl ei.

În 1998, a revenit la locul tragediei alături de acelaşi Werner Herzog, care a realizat documentarul „Aripile speranţei”. Pentru Juliana, filmul a fost un fel de ritual al despărţirii — de cer, de trecut, de durere.

Ulterior, şi-a scris memoriile, „Când am căzut din cer”, în care a povestit adevărul despre cele zece zile cumplite — fără artificii senzaţionaliste, cu precizie de om de ştiinţă şi o forţă interioară liniştită.

Astăzi, Juliana Köpcke este o legendă vie. Nu doar un simbol al supravieţuirii, ci dovada că omul poate rămâne neînvins chiar şi în cele mai disperate clipe. Fiindcă, aşa cum a spus cândva într-un interviu:

„Dacă eşti în viaţă, înseamnă că încă ai o şansă. Chiar şi în junglă. Chiar şi la marginea cerului.”