$$$

 ALPHONSE DE LAMARTINE

Suvenirul

Ziua se duce ş-altele vin,

Şi fără urmă se strecor toate;

Dar să te stingă nimic nu poate

Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită

Le văz grămadă în urmă-mi stând,

Precum stejaru-şi vede căzând

În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,

Sângele-mi rece abia prin vine

Curge, ca unda ce-n loc o ţine

Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,

În veci tot tânăr îl voi privi,

În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:

El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;

Şi când privirea-mi cea neclintită

De tine-aicea fu părăsită,

Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă

Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi

Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi

Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc

Şi-n ceruri încă tot te urmară:

Din viaţă ochii-ţi ce încetară

De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare

Încă îţi suflă păru-undoios,

Ce-n trăsuri negre de ebanos

Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos

Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,

Ca dimineaţa ce se iveşte

Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte

Cu ale noastre zile ce zbor;

Şi-ntr-al meu suflet al meu amor

Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas

Şi-mi eşti aievea înfăţişată:

De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;

D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,

D-auz prin frunze vântul şoptind,

Parcă din buze-ţi auz ieşind

Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc

Aceste stele învăpăiate,

P-a nopţii pânză împrăştiate,

În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,

Din flori mă-mbată cu-al lor miros,

Atuncea pieptu-mi neputincios

Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg

Să rog Fiinţa mângâietoare,

Atuncea lacrimile-arzătoare

Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire

Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;

Visele toate din tine-mi vin,

Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta

Să-mi taie firul zilelor mele!

Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,

Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare

Şi ca suspinuri ce se unesc,

A noastre suflete unu-mplinesc.

Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

(1829)

Imnul nopţii

O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere

Cereasca carte ce-nfăţişaţi!

Stele şoptinde, a mea vedere

P-a voastră cale o aţintaţi!

În aste ceasuri de slavă pline,

Zefiri, a voastre aripi aline!

Pământe, echole-ţi aromează!

Mare, întinde al tău senin,

Leagănă-n sânu-ţi cel luciu, lin,

Chipul ce unda-ţi învolvorează!

Al său sfânt nume cine îl ştie?

Natura glasuri mii a propus,

Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:

Legile noastre cine ne-a pus?

Unda cu undă se sfătuieşte:

Cin'e acela ce ne smereşte?

Trăsnetul zice lucind în lume:

Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfânt?

Însă şi stele, om şi pământ

Nu ştiu să spuie al său chiar nume.

Lacul

Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,

În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,

Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții

S-o mai zvârlim o zi ?

O, lac sfânt ! Abia anul în scurgerea-i înceată

Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta

M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,

Pe care și ea sta !

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde

Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai

Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde

Tăcut o aruncai.

Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere:

Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins

Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere

Când luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fun-n lume vreodată, în clipita

Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas

Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a

În șoaptă-i scumpul glas.

- ”O, timpule, te-oprește ! Și voi, grăbite ore.

Lăsați al vostru zbor;

Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore

Tot timpul vieții lor !

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă:

Cu dânșii vă grăbiți;

Luați-le lor viața ce nu le etse dragă;

Uitați pe fericiți ”.

Dar vai ! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte

Să stăm pe unde-aici;

Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte

S-o-nfrângă dalba zi.

O, să iubim ! Ne-o spune și-a orelor chemare

Și tot ce e sub cer;

Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;

El trece - cei vii pier !

O, timp pizmaș ! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă

Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,

Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă

Ca-n zilele de chin ?

Cum ! Amândoi alături deloc nu vom mai merge ?

Cum ! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci ?

Și clipele ce timpul le face și le șterge

Pierdute-s pentru veci ?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte !

Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu ?

Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte

Ne veți mai sta sau nu ?

O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,

O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,

Măcar doar amintirea acestei nopți senine

Să o păstrați cu voi !

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,

O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,

Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună

Pe țărm de jur în jur.

Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,

În zgomotul din undă în undă repetat,

În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,

Din cerul înstelat.

Și vântil care geme, și trestia subțire,

Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit

Și tot ceea ce poate să vadă, să respire

Să zică: S-au iubit !”