$$_

 Bătrânul care vinde ridichi la piața din Buzău aranjează mereu legumele în formă de cruce pe tarabă, dar azi dimineață le-a aranjat în formă de inimă și a început să plângă.

Moș Costache, optzeci și unu de ani, același loc în piață de patruzeci de ani. Ridichi, pătrunjel, morcovi - toate crescute în grădina lui de două pogoane.

— De ce inimă azi, moș Costache? l-am întrebat.

— Pentru că azi ar fi făcut infarct. Știu ziua, ora, minutul.

— Cine?

— Nevastă-mea, Lenuța. 15 aprilie 2019, ora 9:47. Dar n-a făcut.

— Cum adică ar fi făcut?

S-a așezat pe scăunelul șubred, obosit.

— În dimineața aia, Lenuța se pregătea să vină în piață cu mine. Avea dureri în piept de o săptămână, dar nu zicea nimic. „Trece, Costache, nu cheltui bani pe doctori."

O clientă s-a apropiat.

— Cât ridichile, moșule?

— Trei lei mănunchiul. Dar azi dau câte două. De ziua Lenuței.

După ce femeia a plecat mirată cu ridichile gratuite, Costache a continuat:

— În dimineața aia, când să plecăm, am găsit-o pe jos în bucătărie. Nu infarct. Lovită în cap.

— Crimă?

— Nu. Ușa de la dulap căzuse. Balama ruginită, eu tot amânam s-o repar. Am reparat-o în ziua aia, după ce-au dus-o la spital.

— S-a recuperat?

— După șase luni. Dar nu mai e aceeași. Uită, se pierde, mă confundă cu taică-su mort de treizeci de ani.

O bătrână s-a apropiat de tarabă. Era Lenuța. Față blândă, privire pierdută.

— Tată, de ce vinzi ridichile mamei? Ea le cultiva mai frumos.

— Așa e, draga tatei. Mama le cultiva mai frumos.

L-a pupat pe obraz și a plecat spre altă tarabă.

— În fiecare zi vine, mă vede, mă confundă. Uneori sunt tatăl ei, alteori fratele, alteori un străin care fură ridichile ei.

— Și infarctul?

— Doctorul a spus că trauma de la lovitură a oprit cumva infarctul care se pregătea. Corpul a intrat în alt tip de șoc. Inima s-a resetat. E paradox medical.

— Deci ușa căzută i-a salvat viața?

— Ușa pe care eu trebuia s-o repar. Neglijența mea i-a salvat viața dar i-a furat mintea.

Alt client. Costache vindea mecanic, zâmbea forțat.

— De patruzeci de ani venim împreună în piață. Acum vin singur, dar ea tot vine. Doar că nu mai știe de ce.

Lenuța s-a întors cu o pungă de mere.

— Uite, tată, am cumpărat mere pentru Costache. Îi plac merele acre.

— Îi plac, draga tatei. Îi plac tare mult.

După ce a plecat iar, Costache mi-a arătat punga lui - plină cu mere acre cumpărate de Lenuța în fiecare zi.

— Am acasă trei lăzi. Nu pot să le arunc. Sunt dovada că încă se gândește la mine, chiar dacă nu știe cine sunt.

Un doctor tânăr s-a oprit la tarabă.

— Moș Costache, cum e Lenuța?

— Știți cum e, domnule doctor. În lumea ei.

— Am un tratament experimental nou. Poate ajută cu memoria. Gratis, prin studiu clinic.

— Am încercat tot, domnule doctor. Nimic nu merge.

— Încercați și asta. Pentru știință. Pentru ea.

După ce doctorul a plecat, Costache mi-a spus:

— E al cincilea tratament experimental. Știu că nu merge nimic. Alzheimer după traumă e ireversibil. Dar încerc pentru că..."

S-a oprit. Lenuța venea iar, de data asta cu un bărbat.

— Tată, uite, l-am găsit pe Costache! Era la taraba cu roșii.

Bărbatul, confuz, se uita la Costache.

— Eu... eu nu sunt...

— Ești, ești, l-a întrerupt Costache. Mulțumește-i că te-a găsit.

Bărbatul a înțeles. A luat-o pe Lenuța de braț.

— Hai să te duc acasă, Lenuța.

— Știam că mă găsești, Costache. Mereu mă găsești.

După ce-au plecat, Costache plângea.

— În fiecare zi găsește alt Costache. Bărbați random din piață. Și eu trebuie să mă prefac că sunt tatăl ei și să accept.

— De ce nu-i spuneți adevărul?

— Pentru că în lumea ei, Costache e tânăr și o iubește. În lumea reală, Costache e bătrân și vinovat că n-a reparat o ușă.

La prânz, Lenuța s-a întors singură.

— Tinere, știi cumva unde e soțul meu? Vinde ridichi pe aici. Costache îl cheamă.

— Eu sunt, Lenuța.

L-a privit lung, concentrată. Pentru o secundă, o licărire de recunoaștere.

— Costache? Tu ești? Îmbătrânit?

— Am îmbătrânit, draga mea. Amândoi am îmbătrânit.

— De ce sunt în piață? De ce mă doare capul?

Dar momentul a trecut. Privirea i s-a tulburat iar.

— Îmi pare rău, domnule. V-am confundat. Soțul meu e tânăr. Treizeci și cinci de ani. Tocmai ne-am căsătorit.

A plecat căutându-l pe Costache cel tânăr.

— Uneori revine pentru o secundă, a spus el. O secundă din Lenuța reală. Pentru secunda aia stau în piață. Poate azi e ziua când revine pentru mai mult.

Azi, 15 aprilie, cinci ani de la aproape-infarct, Costache încă vinde ridichi aranjate în formă de inimă.

Pentru femeia care l-a iubit patruzeci de ani și acum îl caută fără să știe că l-a găsit deja.