$$$

 Ați observat vreodată că niciun bătrân nu ne irită atât de mult precum propriii noștri părinți îmbătrâniți? Toți ceilalți bătrâni sunt doar bătrâni.

Dar ai noștri — sunt părinții de odinioară, cei pe care îi purtăm în amintire tineri, plini de viață și de putere, cei care până nu demult aveau un cu totul alt rol în existența noastră. Nu suntem pregătiți să le îngăduim să îmbătrânească, să se zăpăcească, să redevină copii.

Există însă un singur mod de a ne îmbunătăți relația cu ei. Unicul mod de a o face mai ușoară, mai senină.

Acest mod constă în a înțelege și a accepta că mai bună nu va fi niciodată. Nici mai simplă, nici mai luminoasă.

Trebuie să găsim în noi puterea de a le îngădui bătrânilor să fie așa cum sunt. Să le respectăm alegerile copilărești, să le împlinim cererile bizare, să nu luăm în serios ideile lor năstrușnice, să aprobăm cerințele lor ciudate, să nu-i contrazicem când spun lucruri fără noimă. Fiindcă — la ce bun? Care e rostul?

Bătrânii se tem de problemele noastre — de boli, concedieri, eșecuri, de dramele inimii — pentru că fiecare dintre ele le amintește încă o dată de neputința lor, de incapacitatea de a-și ajuta propriul copil. Este o amintire dureroasă, înfricoșătoare, umilitoare — dovada limpede a slăbiciunii, a învechirii, a neadecvării lor.

Durerea, supărarea, neputința și umilința — acestea sunt trăirile bătrânilor ori de câte ori ni se întâmplă ceva rău. Și tocmai de aceea se străduiesc din răsputeri să prevină asemenea situații.

Ne întreabă mereu cum ne merge fiindcă se tem de necazurile noastre mai mult decât ne temem noi înșine. Și ne dau sfaturi la tot pasul — fiindcă acesta e singurul mod în care mai pot simți că au o oarecare influență.

Pe scurt: să vă fie limpede — comunicarea cu părinții vârstnici este doar pentru vești bune. Câtă vreme nu există, ne înghițim lacrimile și zâmbim. Când apar — le spunem adevărul. Adevărul frumos.

Bătrânii prețuiesc tot ceea ce le poate abate gândurile de la durerile trupului, de la gândurile negre și neliniști.

Așadar, dacă vreți să le faceți o bucurie părinților voștri vârstnici, nu le dăruiți o oală sub presiune, o cafetieră, o mașină de spălat sau vreun alt obiect gospodăresc pe care îl considerați indispensabil. Nu le va aduce bucurie.

Dacă vreți cu adevărat să-i bucurați, dăruiți-le timpul vostru. Dar nu oricare — ci un timp viu, luminos, de neuitat.

Bătrânețea este cea mai molipsitoare boală din lume. Suntem cu toții atinși de ea, fără excepție. Doar stadiile diferă.

Părinții se află într-un stadiu mai avansat, noi într-unul mai timpuriu. Aceasta e toată diferența. O chestiune de timp.

Trebuie să învățăm să ne vedem în părinții noștri îmbătrâniți — aproape pe noi înșine. Gândul e înfricoșător, dar aduce și alinare.

Adu-ți aminte mereu că dialogul cu bătrânii e, într-un fel, un dialog cu propriul nostru viitor, iar compasiunea și dragostea față de ei sunt forme ale iubirii de sine — așa cum vom fi peste câteva decenii.

Omenirea, în general, se hrănește din emoții pozitive. Iar la bătrânețe, ele devin vitale. Bătrânii nu mai pot să le producă singuri — aceasta este datoria noastră.

Noi suntem acum acumulatoarele energiei pozitive. E greu, e obositor, dar ce să-i faci? Marea e albastră, cerul e albastru. „Puternicii și frumoșii” — acum suntem noi. Cine altcineva?

Orice s-ar întâmpla, oricât de greu ne-ar fi, oricâte nedreptăți, voit sau nu, ne-ar face părinții noștri vârstnici — mâine va fi o nouă zi. Și până atunci trebuie să învățăm să uităm tot ce s-a petrecut azi.

Autor: A. Galițki