$$$

 APARIȚIA STATULUI POLONIA

Teritoriul de astazi al Poloniei a fost locuit de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa in secolul al X-lea, prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg “Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibn (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).

Polonia-4Naţiunea poloneză a început să se formeze în entitate teritoriala în secolul al X-lea sub dinastia Piast. Primul conducător istoric al Poloniei menţionat în documente este Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din regatul Ceh, adoptând religia creştină catolică in noua religie oficială a ţării, la care majoritatea poporului s-a convertit în cursul secolului următor. Succesorul şi fiul său, Bolesław (Viteazul), a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman – German, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimir (Înnoitorul), a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului feudal clasic. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimir nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Wladyslaw Herman, dar acesta a renunţat la titlul regal. Bolesław III (“cel cu Gura strambă) a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente regiuni/cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Mari şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral. Polonia fărâmiţata a devenit prada extrem de facila armatelor mongole ale Hoardei de Aur.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I (“cel Bărbos”) şi Henryk II (“cel Pios”). Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

În 1320, Władysław I devine rege al Poloniei reunificate. Fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez). Władysław I-ul uneste Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare, a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare ale ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370, Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d’Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Sub dinastia Jagielonienilor, Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Uniunii Lublin cu Lituania în Uniunea Polono-Lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta ( Shleahta- Adunarea Nobililor) a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi.

$$$

 APARIȚIA STATULUI POLONIA

Teritoriul de astazi al Poloniei a fost locuit de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa in secolul al X-lea, prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg “Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibn (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).

Polonia-4Naţiunea poloneză a început să se formeze în entitate teritoriala în secolul al X-lea sub dinastia Piast. Primul conducător istoric al Poloniei menţionat în documente este Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din regatul Ceh, adoptând religia creştină catolică in noua religie oficială a ţării, la care majoritatea poporului s-a convertit în cursul secolului următor. Succesorul şi fiul său, Bolesław (Viteazul), a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman – German, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimir (Înnoitorul), a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului feudal clasic. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimir nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Wladyslaw Herman, dar acesta a renunţat la titlul regal. Bolesław III (“cel cu Gura strambă) a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente regiuni/cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Mari şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral. Polonia fărâmiţata a devenit prada extrem de facila armatelor mongole ale Hoardei de Aur.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I (“cel Bărbos”) şi Henryk II (“cel Pios”). Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

În 1320, Władysław I devine rege al Poloniei reunificate. Fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez). Władysław I-ul uneste Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare, a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare ale ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370, Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d’Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Sub dinastia Jagielonienilor, Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Uniunii Lublin cu Lituania în Uniunea Polono-Lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta ( Shleahta- Adunarea Nobililor) a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi.

$$$

 ASSURNASIRPAL AL II-LEA

Crud pana la dementa,fara precedent chiar si in cronica regilor sangerosi ai Asiriei,Assurnasirpal al II-lea ,care a domnit intre 883 i.Chr-859 i.Chr,deci la inceputul perioadei Regatului Asirian Nou(908-605 i.Chr,trece prin foc intreaga Mesopotamie si Siria.

Pentru popoarele ingrozite din Orinetul Apropiat era semn ca leul insetat de sange al Assurului s-a trezit.Asupra lor venea focul si groaza,jaful si atrocitatile ,distrugerea si masacrele ,venea neantul .Pentru ca Assurnasirpal al II-lea duce la rafinament politica de stat a teroarei ,intemeiata de Tukulti-Ninurta I.

Asirienii ,beneficiind de serviciile celei mai moderne armate a Orientului acelei vremi,jefuiesc si extermina cu desavarsire pe locuitorii tinuturilor care manifesta o cat de mica importrivire impotriva cuceritorilor.Ramasitele populatiei sunt luate in captivitate.Cea mai activa parte a poporului si toti cei care aveau vrei legatura cu puterea anterioara ,indiferent de atitudinea fata de cucerire erau ucisi in chinuri.Oamenii erau mutilati,trasi in teapa,jupuiti de vii,decapitati,legati in piramide si arsi de vii.Cetatenilor de frunte li se ardeau ochii,li se taiau bratele,picioarele ,nasul si urechile,iar trupurile astfel mutilate erau expuse in custi,pentru inveselirea trupelor care jefuiau si incendiau.In terioriile ce se supuneau fara impotrivire ,dupa „pacificarea”cetatenilor influenti si conducatorilor,asirienii instigau la revolte pentru a avea motiv sa se socoteasca si cu populatia de rand;femeile si barbatii ,apti de drumul lung si obositor al captivitatii,erau transformati in sclavi,batranii si copii erau ucisi pe loc si tot ce mai ramanea era dat prada flacarilor.

Sesizand ,din experienta anterioara,ca dificultatile stapanirii sporeau dupa cucerire,pentru a pastra teritoriul subjugat,Assunasirpal al II-lea a inaugurat strategia cetatilor de sprijin;in punctele strategice cele mai importante a construit cetati asiriene care sa serveasca drept baze militare si logistice pentru continuarea ofensivei.In mai putin de sapte ani 883-876 i.Chr,Assurnasipal al II-lea a supus intrega Mesopotamie,atingand Karkemishul ,pe Eufrat,precum si o parte din regiunile muntoase din est.Imperiul Asirian fusese refacut in granitele anterioare ,ale lui Tiglatpalassar I.In 876 i.Chr cu sprijinul regilor din uniunea de state din Siria de nord,Assurnasirpal al II-lea a atins si coasta feniciana.In interior,incearca si el sa se desprinda de sub tutela aristocratiei din consiliul batranilor din capitala Assur,construind o noua capitala la Nimrud(Kalach).Urmasul sau va desavarsi aceasta independenta de sub infleunta consiliului batranilor.

Domnia acestui conducator asirian a fost una a terorii.Era exponentul unui neam de razboinici,care nu cunosteau frica si aveau o singura credinta:razboiul cu orice pret.

$$$

 ATLANTIDA

Atlantida mit sau realitate?

Este o intrebare ce nu imi da pace de ceva vreme. Toate articolele citite si toate documentarele vazute ma conduc spre o singura concluzie: acest vechi continent a existat cu adevarat. Veti vedea aceste argumente si veti trage singuri concluziile. Oricum astept si opiniile voastre.

Despre Atlantida se spune ca s-a scufundat in apele oceanului intr-o zi si o noapte. Poate ca dezastrul s-a petrecut in zguduirile pamantului ce se crapa in bucati, ca la Messina, s-a prabusit brusc in adancuri, asemeni insulei Santorin, a fost acoperit de lava sau sub cenusa vulcanilor, ca orasele Saint Pierre si Pompei, sau a disparut sub valurile seismice (tsunami), precum Insula Krakatoa. Ori poate a fost doar o revarsare, cumplita si inexorabila, o razbunare a marii impotriva uscatului, sub un cer sfasiat de rafalele furtunii.

Ce s-a intamplat cu Atlantida?

Ce s-a intamplat cu locuitorii Atlantidei sau ai tinutului Mu, cu indienii viracochas ori cu olmecii? Le-au supravietuit doar creatiile, poate, ici si colo, cate un grup etnic ciudat, iar in locurile, unde totul a fost inghitit de ape nu au mai ramas decat legendele. Astazi pare greu de crezut ca populatia unui intreg continent poate sa piara aproape fara nici o urma. Totusi teoria derivei continentelor, formulata si demonstrata de savantul german Alfred Wegener inca din 1912, este unanim acceptata. Se stie ca fragmentele paturii superioare a scoartei terestre (Sialul) plutesc pe cea de dedesupt (Sima) aidoma unor aisberguri pe mare si ca aceste miscari au dus la necontenita schimbare a formei continentelor Terrei, unite, acum mai bine de trei miliarde de ani, intr-o singura masa de pamant, Pangaea.

Se stie, de asemenea, ca, in cursul erelor transgresiunii si regresiunii marine ciclice, au fost inundate si apoi descoperite succesiv insule, peninsule, continente intregi, aceasta datorandu-se atat derivei paturilor sialice, cat si epocilor post-glaciare, in care inimaginabile cantitati de gheata se topeau, ridicand nivelul marilor si oceanelor cu 1-10 m, uneori chiar mai mult.

In sfarsit, oamenii de stiinta considera ca certa existenta unor pamanturi (ajungand pana la dimensiunea unei insule ca Groenlanda, plasate intre actualele continente, in Atlantic (Atlantida, care facea legatura intre cele doua Americi, Europa si Africa de Nord) si, respectic, in Pacific (Pacifida, punte intre America de Sud, Oceania si poate chiar Asia).

Primele mentionari

Primele mentionari despre aceste pamanturi legendare apar inca din antichitate, iar filosoful grec Platon a descris amanuntit insula sau continentul Atlantida, in lucrarea cu acelasi titlu, devenita celebra. Milenii la rand, prea putini i-au dat crezare, poate si pentru ca Platon a prezentat aceste informatii sub forma literara. Dar …pana la Schliemann, Troia, Micene si Tirint erau doar ”fabulatiile lui Homer”.

Grecii antici au fost siguri ca dincolo de „Coloanele lui Hercule”(stramtoarea Gibraltar) si mai la sud de Britania existase candva un pamant locuit de oameni inalti si puternici, ce locuiau in cetati cu ziduri ciclopice, construite din blocuri de sute de tone, imbinare fara mortar si dispuneau de flote uriase, numarand mii de nave mai iuti si mai manevrabile ca oricare altele vazute de eleni. Acestia aveau arme si masinarii ciudate, daruri ale lui Atlas, stramosul primilor atlanti.

Daca Platon, Herodot, Plinius, Homer, Hesiod, Diodor din Sicilia, Euripide, Strabon, Proclus si alti autori antici greci, egipteni sau romani, pomenesc despre „continentul atlantic” este pentru ca aveau la dispozitie nu numai marturii pastrate in arhivele sau traditiile cretane, feniciene, sumeriene si egiptene, dar si documentele aflate printre cele 500.000 de lucrari ale faimoasei Biblioteci din Alexandria, fondata in anii 300 i.Hr. de Ptolemaios I Soter. Acesta a ars in vremea unei revolte populare infranta de legiunile lui Iulius Caesar si apoi, ce a ramas din carti, la ordinul califului Omar (o „crima” abominabila ce nu mai poate fi indreptata).

Timp de 2000 de ani informatiile despre Atlantida s-au limitat la cateva scrieri, legende, deductii logice. Incepand din 1960, in numai trei decenii, au fost descoperite dovezi atat de numeroase incat Pierre Carnac (un mare arheolog si profesor francez), in volumul sau intitulat L’HISTOIRE COMMENCE A BIMINI (Istoria incepe la Bimini), a afirmat ca „leaganul omenirii” ar fi masele insulare si continentale din Atlantic si Pacific.

Similitudinea civilizatiilor

Faptul nu este socant tinand cont ca Homo sapiens fossilis, s-a ivit brusc si nu are nici o legatura cu Homo neanderthalensis, din toate punctele de vedere (genetic, cultural, tehnico-stiintific, mod de viata si conceptie asupra rolului sau in cadrul lumii vii).

O alta problema care da de gandit este faptul ca primele mari civilizatii antice prezinta, in cele mai multe cazuri, un straniu fenomen de „generatii spontanee”. Cunostintele si realizarile cretanilor, egiptenilor, sumerienilor, olmecilor, incasilor etc…apar ca „rezultatul unor explozii neasteptate si nu in urma unei maturizari lente de-a lungul a nenumarate secole sau milenii cum ar fi normal”(Science et Vie-1971).

Se poate deduce ca ele se datoreaza unei civilizatii anterioare si, in acelasi timp, superioare celor in cauza. Am putea spune ca legaturile comerciale ar fi dus la dezvoltarea simultana a acestor civilizatii, dar nu putem explica similitudinea intre popoarele asiatice, africane, polineziene, americane si europene in ceea ce priveste nivelul pe care il atinsesera la momentul respectiv.

In 1890, Edward Herbert Thomson (descoperitorul celor mai multe centre mayase din Yucatan) afirmase existenta unui continent, in Oceanul Atlantic.

El spune ca o puternica civilizatie atlanta s-a dezvoltat pe insulele mai mari sau mai mici dintre America si Africa, pana in mileniul X i.Hr., cand ridicarea apelor, dupa sfarsitul ultimei glaciatiuni i-a inundat patria, din care au mai ramas doar ramasite (insulele Bahamas, Madeiras, Azore, Canare, Capului Verde). Daca atlantii din metropola au pierit, coloniile lor, contoarele comerciale si bazele navale din estul celor doua Americi, nordul, vestul si sudul Africii, de pe coastele atlantice ale Europei si din bazinul mediteraneean au scapat, influentand in continuare populatiile locale (sau chiar civilizandu-le).

Asa s-ar putea explica multe din enigmele mayase, cretane si egiptene, prezenta unor populatii cu caractere antropologice neobisnuite in vestul Africii si in Mediterana (toreenii din Corsica), prezenta monumentelor megalitice din Baleare, a celor din Sardinia sau Malta (care amintesc frapant de constructiile mayase si incase).

Mai mult decat atat Henry Breuil (specialist francez in arta parietala) a prezentat adesea in prelegerile sale dovezi despre existenta unei populatii europoide in sudul Africii, cu mii de ani inainte de era noastra. Nu numai ca acesti oameni erau foarte inalti, albi si aveau parul blond sau rosu, dar unele din vesmintele si armele cu care sunt reprezentati in picturile din Namib sau de la Brandberg seamana pana la identitate cu cele uzuale in epoca de maxima inflorire a Egiptului si Cretei. Ulterior s-au gasit si cranii europoide datand din 8000-6000 i.Hr., care certifica ipoteza lui Breuil.

„Doamna alba” de la Brandberg (Africa de Sud) este o fresca ce are ca personaje centrale-intr-o vasta suita de animale, vanatori si femei de tip negrid-o femeie alba cu parul rosu si un barbat ce poarta coif micenian si are sabie, cizme si short cretan!!!

De acum un secol, inca, se stia ca egiptenii, incasii si mayasii marcau locurile unde razele soarelui cadeau perpendicular pe pamant la vreme de solstitiu, prin obeliscuri asemanatoare, numite „stalpi de priponire a Soarelui”.

Descoperiri uluitoare

In 1970 o echipa de experti O.N.U. (geologi, botanisti, antropologi, etnografi) a intreprins o expeditie in Arhipelagul Canare, pentru a studia atat originea insulelor, cat si a guansilor, bastinasii inalti de 1,80-2 m, cu pielea alba, parul blond si ochii albastri, gasiti aici de spanioli.

Thor Heyerdahl a observat ca, nu departe de Canare, pe coasta Marocului, exista triburi berbere complet diferite atat antropologic, cat si cultural sau religios de arabi: oameni albi si blonzi, cu ochi albastri si ale caror sabii au manere in forma de cruce. Apoi, s-a constatat ca motivele decorative ale ceramicii din Canare pastreaza imaginea discului solar cu 16 raze, asa cum este el reprezentat in Japonia si Mexic, iar pe insule s-au descoperit tablite cu inscriptii stravechi asemanatoare cu scrierea maya.

In 1981, cativa scafandri italieni au descoperit in apropiere de Insula Lanzarote, din Arhipelagul Canarelor, o uriasa scara, ale carei trepte dreptunghiulare, cioplite si slefuite din piatra dura cantaresc cateva tone fiecare. In zona exista si ruinele unor cladiri si fortificatii si numeroase monumente megalitice (menhire, dolemene si cromlehuri ) identice cu cele din Franta, Anglia si largul Bermudelor.

Trecand acum pe celalalt continent numit Lumea Noua in 1973 revista OMNI amintea in numarul din ianuarie 1973 despre reteaua de sosele care leaga cele 12 orase si marele observator astronomic al indienilor Anasazi, vestigii aflate in New Mexico.

Aceasta populatie nu avea vehicule, animale de povara sau de calarie, si dupa cat se pare, nu cunoastea roata. Cu toate acestea, contruia autostrazi de 60-100 km lungime, unele perfect rectilinii, altele alcatuid bucle si serpentine complicate, aparent lipsite de sens, cata vreme se afla in camp deschis si fara denivelari.

Drumurile au 10 m. latime, sunt pavate cu dale de piatra foarte rezistenta si acopera, asemeni unei panze de paianjen o suprafata de 100.000 km². Chris Kincaid, o cercetatoare care a cartografiat zona, este de parere ca efortul ingineresc si investitiile de munca ale acestor indieni este de neinteles, pentru ca soselele si cetatile nu le-au folosit prea multa vreme (doar 75 de ani).

O alta constructie din America de Nord care uimeste este „Zidul Marelui Sarpe”, situat pe un podis stancos din Ohio, ce are inaltimea de 15 m, latimea de 3,5 m si o lungime de 400 m. Vazut din avion el are o forma de sarpe cu clopotei. Zidul nu inconjoara o incinta, ci ramane deschis, ceea ce inseamna ca nu a fost folosit ca fortificatie. Un alt zid din Illinois de data aceasta are 360 m lungime, 220 m latime si 30 m inaltime. Pe acesta au fost sculptati serpi, bizoni, vulturi, broaste testoase aparent fara noima (nu se stie cine a ridicat aceste constructii megalitice, teoria oficiala fiind ca indienii nord-americani erau inapoiati pana la venirea europenilor).

O alta descoperire uluitoare sunt cele cateva statui colosale din provincia Yucatan (Mexic), cioplite in lava pietrificata. De fapt acest lant de pesteri, neobisnuit de mari, ascunde numeroase sculpturi de diverse marimi si forme a caror varsta nu a putut fi identificata nici macar aproximativ.

Prin maniera de executie si detalii exterioare, se deosebesc de orice realizare a vreunei civilizatii amerindiene cunoscute. Pe suprafetele lor s-au incrustat numeroase exemplare de plante si vietuitoare marine fosilizate si pietrificate. Unii afirma ca ar avea o vechime de 30-40.000 de ani (ceea ce ar rasturna toate ipotezele despre primele manifestari artistice ale omenirii). Cert este ca statuile din Loltun Caverns constituie, in mod evident, opera unor creatori stapani pe arta lor, beneficiind de experienta unor generatii anterioare.

In Costa Rica si Guatemala exista aproape 2.000 de sfere de granit, raspandite pe intreg teritoriul ambelor tari. Cea mai mare dintre ele are 2,5 metri circumferinta si 16 tone greutate; toate au fost sculptate fara vreo abatere de la forma geometrica, iar materialul a fost adus din cariere montane. Vechimea lor depaseste cateva milenii.

Argumentele decisive

In anul 1968, pilotii Robert Brush si Trig Adams efectuau un zbor cu un avion cargou deasupra Insulei Andros (coasta de est a SUA). Observand sub apa limpede ceva ce parea o constructie, Brush a fotografiat zona, iar imaginile obtinute de el, publicate pentru prima data in The Miami News la 23 august 1968 si apoi reluate in toate revistele stiintifice americane si europene, de la National Geographic la Science et Vie, aratau un ansamblu de ziduri masurand 33×25, partial acoperite cu vegetatie marina. Au fost botezate „Templul submarin” de catre ziaristii americani.

Profesorul J.Mansin Valentine (conservator la Muzeul de Stiinte din Miami) a afirmat intr-un articol ca asa-numitul templu era un edificiu precolumbian ,extrem de vechi. Ulterior a mai fost descoperita o structura sub forma de „P” a carei linie dreapta are 120 m lungime.

Disputa ce s-a iscat ulterior (intre cei care sustineau ca natura crease aceste ziduri si cei care afirmau ca era exclusiv mana omului) a fost lamurita de cercetarile lui Dimitri Rebikoff. Acesta a explorat din aer si de sub apa imensul platou scufundat, care se intinde intre insulele Berry, Andros si Bimini din arhipelagul Bahamas.

S-au analizat, cu cele mai moderne mijloace, marile ziduri din est (70 m. lungime si 10 m.latime) si respectiv din vest (500 m. lungime si 10 m. latime). Blocurile ce alcatuiesc aceste ziduri au fost masurate prin metode moderne. Dimensiunile dalelor din piatra sunt impresionante: latura de 5 m. si grosimea de 0,5 m., avand o greutate de 25 de tone). Rebikoff declara atunci ca aceste ziduri perfect imbinate si rectilinii, orientate nord-sud, sunt o constructie inginereasca deosebita (care uimeste si azi).

Tot in acelasi an (1968) s-a descoperit asa numitul „Bimini Wall” de catre scafandrii Jacques Mayol, H.Climo si Robert Angove, condusi de doctorul Manson Valentine.

„Este un zid sau poate un drum realizat din pietre netede, rectangulare si poligonale, de variate marimi si grosimi, prelucrate si aliniate pentru a forma un aranjament evident artificial…In zona sunt mai multe drumuri realizate din pietre care au fost asezate in asa fel incat sa se imbine perfect una cu cealalta. Aceste strazi sunt drepte si paralele, iar cea mai lunga dintre ele este o sosea cu doua laturi exterioare bine delimitate si realizate din pietre foarte mari, plate, sprijinite la fiecare capat de stalpi verticali.”(CHARLES BERLITZ,THE BERMUDA TRIANGLE)

Ulterior s-au descoperit in zona Bahamas, Cuba, Haiti si Santo Domingo, alte „sosele”, ansambluri de cladiri si fortificatii scufundate. Unele dintre ele sunt piramide, domuri gigantice sau platforme pe care se inaltau odata temple sau bastioane.

Unul din scepticii acestor descoperiri, doctorul James Thorne, a afirmat: „Ma inclin in fata realitatii: s-a descoperit o mare civilizatie.„(THE BERMUDA TRIANGLE). Ulterior problema a fost studiata si de celebrul naturalist J-Y Cousteau care s-a alaturat parerii lui Valentine si Rebikoff.

Varsta vestigiilor de la Bahama Banks este incerta, dar datarea prin C14 a radacinilor de mangrove fosilizate printre pietre atesta o vechime de 12.000 de ani!

Descoperirirle din Bahamas nu sunt singulare. In largul costelor insulei Puerto Rico, doi ofiteri francezi ce au explorat cu batiscaful pana la cea mai mare adancime din Oceanul Atlantic, au gasit o scara lunga de 8 km ale carei trepte fusesera taiate in roca platformei continentale. In 1973, un grup de 70 de cercetatori americani si spanioli, condusi de profesorul Maxim Asher, de la Pipperdine University (Los Angeles-SUA) au descoperit si fotografiat in largul golfului Cadix, de pe coasta atlantica a Spaniei, o serie de sosele pietruite, coloane impodobite cu motive in spirala, ziduri si ruine ale unor porturi si bastioane care se continua spre mijlocul oceanului dincolo de limita teritoriala a apelor spaniole.

Cea mai stranie constructie, imi pare a fi piramida gasita la 900 m adancime avand 162 m inaltime si 126 m latura bazei, in largul arhipelagului Bermudelor. Aceasta are doua orificii situate pe laturi opuse: printr-unul apa era aspirata, iar prin celalat expulzata. Nu se stie ce vechime are aceasta, situata la aceeasi latitudine cu sora sa mult mai celebra, „Piramida lui Kheops”.

Nimeni nu poate nega faptul ca istoria cunoscuta isi mareste limitele spre un trecut tot mai indepartat. Astazi tot mai multi cercetatori afirma existenta unui popor stravechi, care a influentat direct sau indirect primele civilizatii istorice mediteraneene (Egipt, Sumer, Creta) precum si populatiile nord -africane (din Canare pana in Maroc) sau cele din Europa de Vest.

Descrierea lui Platon

Platon afirma ca Atlantida ar fi o insula mult mai mare decat Libia si Asia luate la un loc (nu trebuie sa va mire, pentru ca pe atunci nu se cunosteau dimensiunile exacte ale continentului Asia), situata dincolo de coloanele lui Hercule.

Civilizatia era infloritoare si foarte dezvoltata pentru acele vremuri, desi nu cunoasteau fierul (inlocuit se pare cu misteriosul oricalc). Religia era politeista, avand ca element principal cultul taurului, iar constructiile erau ciclopice si in trepte, deoarece insula era zguduita de cutremure dese. Organizarea sociala avea la baza un sistem egalitarist, iar atlantii isi educau copii de la varste fragede.

Insula a disparut intr-o zi si o noapte, din mania zeilor pentru ca acestia fusesera sfidati de acesti muritori prin ceea ce reusisera sa faca (este vesnicul mit al potopului si distrugerii urmat de o perioada de acalmie-mit ce are echivalent in realitate).

Concluzii

Traditiile scrise sau orale ale popoarelor stravechi par sa confirme existenta unei „tari a oamenilor albi” in mijlocul Atlanticului, numita Atlan in America Centrala si de sud, Ufa la triburile africane ashanti si yoruba, Aaru in Egipt, Avalon la celtii britanici…

Interesant de remarcat este faptul ca toate aceste traditii, fie ele sumeriene, feniciene, egiptene, cartagineze, etiopiene, cretane, celte, africane, mayase, quishe, guatemaleze sau honduriene afirma, ca si Platon, ca acesta tara a fost distrusa de cutremure, valuri seismice si inundatii postglaciare intr-o perioada cuprinsa intre 15.000 -8.000 i.Hr., dar grupurile scapate din catastrofa, ca si cele din colonii, baze navale si contoare s-au raspandit atat in Lumea Veche, cat si in cea Noua, contribuind din plin la civilizarea popoarelor de acolo, aflate la inceput de drum.

Dincolo de dovezile argheologice incontestabile si care se intind din Honduras si pana in Egipt, Malta si Creta, sunt dovezile geologice (fostele albii ale fluviilor europene si americane, ale caror urme se vad si acum in Oceanul Atlantic) si zoologice (migratia anghilelor), despre care vom vorbi intr-un articol separat.

La intrebarea„Atlantida mit sau realitate?” se poate raspunde azi, cu dovezile existente. Pamantul lui Atlas a existat, iar atlantii au creat acea civilizatie perfect organizata si foarte dezvoltata, spre care ar merita sa tindem si noi astazi.

$$$

 Planeta trăiește cu un pariu deschis pe masă: va încerca China să ia Taiwanul cu forța și să declanșeze cel mai periculos război al secolului, sau nu? Lumea vorbește despre „naționalism”, „reunificare”, „onoare istorică”. Alții invocă microcipurile, „creierul digital al planetei”, petrolul epocii AI, arterele prin care curg rachetele, sateliții, serverele, inteligența artificială. Toate sunt reale. Dar niciuna nu e miza supremă.

Lumea crede cu aerul acela de enciclopedie răsfoită pe genunchi, că Taiwanul e o „insulă rebelă” cu steag diferit și orgolii politice, un fel de Cuba asiatică pe care China o vrea din motive sentimentale, iar America o apără din romantism democratic. O poveste frumoasă, bună pentru manuale școlare și talk-show-uri cu hărți colorate. În realitate, Taiwanul nu e o dramă identitară. E o cheie de contact. Iar cheia pornește motorul unei puteri navale globale. Această cheie nu deschide o rană istorică, ci o poartă strategică: dacă Beijingul va încerca să spargă cușca maritimă pe care geografia și alianțele i-au pus-o în față și să iasă ca putere navală globală, sau va rămâne o putere regională, cu flota mare, dar cu accesul la oceanul deschis ținut sub ochiul Americii.

China este un colos continental care visează la statutul suprem al secolului XXI: imperiu maritim planetar. Doar că geografia i-a jucat o farsă. Are o coastă uriașă spre marea Galbenă, marea Chinei de Est și marea Chinei de Sud, dar ieșirea spre ocean e filtrată de un arc de strâmtori și baze ostile. Are flotă, dar nu are coridor. E ca un superyacht parcat într-un canal cu ecluze controlate de vecini care nu-i zâmbesc.

În fața Chinei se află un arc de insule, ca o barieră naturală cu senzori, radare, baze și alianțe: Japonia, Okinawa, Taiwan, Filipine. Strategii americani îi spun „First Island Chain”. Traducere din limbaj geopolitic: lanțul care ține balaurul în curte. Iar Taiwanul nu e o verigă oarecare, e lacătul din mijloc, dopul din sticlă, zăvorul porții.

Fără Taiwan, flota chineză, inclusiv submarinele nucleare cu rachete balistice, trebuie să iasă în Pacific prin strâmtori înguste, supravegheate, cartografiate, monitorizate la secundă de sateliți, avioane antisubmarin și senzori acustici americani și japonezi. Fiecare ieșire e ca o paradă forțată printr-un tunel cu camere HD și detectoare de mișcare. O putere navală globală nu se naște în astfel de condiții, se sufocă.

Cu Taiwanul sub control, harta se rupe. Strâmtoarea devine autostradă. Submarinele chineze ies direct în apele adânci ale Pacificului, unde pot dispărea ca fantomele, pot patrula, pot amenința coasta americană, pot schimba ecuația nucleară globală. Aviația navală câștigă platforme avansate. Rachetele antinavă mută linia de descurajare cu sute de kilometri spre est. Lanțul de insule se fracturează. Pacificul de Vest nu mai e „lac american”. Devine zonă contestată. Adică exact ce vrea Beijingul.

Asta e miza reală: nu o provincie, ci ieșirea din cușca geografică. Trecerea de la putere regională la putere oceanică. De la flotă de apărare la flotă de expansiune globală. De la statutul de jucător asiatic la pretenția de rival al Americii pe mările lumii.

De aceea Washingtonul nu negociază Taiwanul ca pe un dosar diplomatic, ci îl tratează ca pe o piesă vitală de infrastructură strategică mondială. Dacă insula cade, cade și bariera navală. Cade și controlul asupra lanțului de insule, iar China nu mai e o putere regională „încă în ascensiune”, ci una ieșită în larg, cu toate pânzele sus. Așa că nu e vorba de emoție, de simpatie sau de lecții de democrație. E vorba de geometria mărilor și de fizica puterii. Taiwanul e poarta dintre China și oceanul planetar. Cine o controlează decide cine patrulează Pacificul în secolul XXI.

În această ecuație, ideea că SUA ar putea «anexa» Groenlanda e o aberație strategică: America nu poate muta frontiere cu forța fără a declanșa instant un război mondial. Ordinea actuală nu se joacă pe vorbe, ci pe sânge și consecințe. Iar singurul precedent pe care Beijingul îl urmărește cu sânge rece nu e o glumă arctică, ci rezultatul războiului din Ucraina.

Războiul lui Putin pentru Beijing e o probă de foc: se poate sfida Occidentul și scăpa întreg, sau te strivesc sancțiunile, armele și izolarea până devii lecție de istorie? Dacă Rusia iese din Ucraina frântă, mesajul pentru Xi e simplu: Taiwanul ar fi sinucidere imperială. Dacă Rusia iese cu teritorii și cu dinții încă în gură, lecția e și mai simplă: lumea poate fi mușcată și nu mușcă înapoi. China are motivele, are flota, are pofta. Ce-i lipsește e verdictul. Iar verdictul se scrie acum, cu sânge, la est de Kiev.

© facebook.com/micjura

✍️ #MichaelJura

$$$

 🎈Coșmarul lui Rosemary Kennedy, sora lobotomizată pentru ca fratele JFK să ajungă președinte

Ani întregi, povestea surorii lui John F. Kennedy, Rosemary Kennedy, a fost ținută la secret, după ce lobotomia sa a dat greș, iar ea a ajuns o „legumă”, incapabilă să meargă sau să vorbească.

John F. Kennedy și soția sa, Jackie, sunt cei mai faimoși membri ai familiei Kennedy. Însă familia era binecunoscută cu mult timp înainte ca John să devină președinte.

Tatăl lui JFK, Joe, era un om de afaceri important din Boston, iar soția sa, Rose, era un filantrop cunoscut și avea o poziție socială importantă. Împreună, cei doi au avut nouă copii, dintre care trei au intrat în politică. Însă, ca toate familiile celebre, și „clanul” Kennedy avea secretele sale.

Rosemary Kennedy, o naștere cu probleme

Rosemary Kennedy s-a născut în 1918 și a fost al treilea copil al lui Joe și Rose. În timpul nașterii ei, obstetricianul care trebuie să asiste nașterea a întârziat să apară. Fiindcă nu voia ca fetița să se nască în lipsa unui doctor, sora medicală a ținut copilul pe loc în mod artificial.

Acțiunea sorei medicale urma să aibă consecințe permanente pentru Rosemary Kennedy. Lipsa de oxigen i-a vătămat permanent creierul, ceea ce a avut drept rezultat deficiențe mentale. Fata arăta ca restul membrilor familiei Kennedy, cu ochii strălucitori și celebrul păr negru. Însă părinții știau că ea era diferită.

Marginalizată și retrasă .

Rosemary Kennedy nu reușea să țină pasul cu frații ei, care aveau o viață extrem de activă. Din cauza faptului că era exclusă de la majoritatea activităților, fata suferea de „crize”.

Mai târziu, s-a descoperit că acestea erau legate de deficiența sa mentală. Însă, în anii ’20, bolile mentale erau stigmatizate. Temându-se de repercusiuni în cazul în care fiica ei nu avea să facă față, Rose a retras-o pe Rosemary de la școală și a angajat un meditator care s-o educe acasă.

În cele din urmă, a trimis-o la un internat, în loc s-o interneze într-un sanatoriu.

Ambasador în Anglia. 

Întreaga familie s-a mutat peste Atlantic și a fost prezentată publicului atunci când a ajuns la curte. În pofida dizabilităților ei, Rosemary s-a alăturat familiei, pentru a fi prezentată publicului.

Desigur, nimeni nu știa cât de grave sunt problemele ei, deoarece familia Kennedy se străduise din greu să țină acest lucru sub tăcere.

În Anglia, Rosemary a avut parte de un sentiment al normalității, deoarece fusese înscrisă la o școală catolică, administrată de călugărițe. Acestea aveau timpul și răbdarea de a o instrui.

Sub îndrumarea lor, Rosemary Kennedy a înflorit. Însă, în 1940, când forțele germane mărșăluiau spre Paris, familia Kennedy a fost nevoită să se întoarcă în Statele Unite.

„Exilată” la mănăstire

Rosemary Kennedy - Ea si tatal

Problemele psihice ale lui Rosemary erau o piedică în ambițiile politice ale tatălui ei. Foto: ABC

Educația lui Rosemary a fost abandonată. Odată întoarsă în SUA, Rosemary a fost plasată într-o mănăstire, însă nu a rămas acolo pentru mult timp.

Potrivit călugărițelor, Rosemary obișnuia să se strecoare afară noaptea și să meargă în baruri. Acolo, credeau călugărițele, se întâlnea cu bărbați străini și îi însoțea acasă.

În același timp, Joe îi pregătea pe cei doi băieți mai vârstnici ai săi pentru o carieră în politică. Rose și Joe erau îngrijorați că obiceiurile lui Rosemary puteau să strice reputația familiei.

Așa că cei doi căutau o soluție pentru a pune capăt ieșirilor lui Rosemary. Doctorul Walter Freeman a fost soluția.

Condamnată la lobotomie de propria familie

Rosemary Kennedy - Dr Walter Freeman

Doctorul Walter Freeman. Foto: People

Freeman, alături de asociatul său, doctorul James Watts, desfășura cercetări asupra unei proceduri neurologice despre care se spunea că îi putea vindeca pe cei cu dizabilități mentale și fizice. Care era procedura? Lobotomia.

Când a fost introdusă în practică, lobotomia a fost salutată ca un leac minune și a fost larg recomandată de medici. Însă, cu tot acest entuziasm, existau multe semnale de avertizare care spuneau că lobotomia, deși ocazional eficientă, era distructivă.

Mama unei fete care fusese supusă lobotomiei își descria fiica ca fiind un alt om, chiar dacă înfățișarea ei era aceeași. În pofida avertismentelor, Joe nu mai trebuia să fie convins. Lobotomia părea ultima speranță a familiei Kennedy.

Cu mulți ani mai târziu, Rose a afirmat că aflase că fiica ei urma să fie supusă unei astfel de proceduri abia după ce operația avusese loc. Nimeni nu s-a gândit s-o întrebe pe Rosemary care era părerea ei privitoare la acest aspect.

În 1941, la vârsta de 23 de ani, Rosemary Kennedy a fost supusă unei lobotomii.

O procedură barbară

Rosemary Kennedy - Lobotomie

Craniul tinerei a fost perforat cu dalta. Din acel moment, viața lui Rosemary a fost distrusă definitiv. Foto: ANews

În craniul ei au fost făcute două găuri, prin care au fost inserate spatule mici de metal. Spatulele au fost folosite pentru a tăia legătura dintre cortexul prefrontal și restul creierului.

Pe lângă spatule, doctorul Freeman obișnuia să insereze o daltă de spart gheața prin spatele ochilor pacientului, pentru a realiza tăietura. Însă nu se știe dacă așa a procedat și în cazul lui Rosemary.

De-a lungul întregii proceduri, Rosemary a fost trează, vorbind cu doctorii și recitându-le versuri asistentelor medicale. Doctorul și-a dat seama că procedura a luat sfârșit atunci când Rosemary s-a oprit din vorbit.

Imediat după operație, familia Kennedy și-a dat seama că ceva era în neregulă.

O viață distrusă

Rosemary Kennedy - Dr Walter Freeman

Rosemary (în scaunul cu rotile), alături de Eunice, sora ei. Foto: The Odyssey Online

Rosemary nu mai putea să vorbească sau să meargă. A fost internată într-un azil și a petrecut luni de zile făcând terapie fizică, până când și-a redobândit capacitatea de a se mișca.

Chiar și atunci, putea să-și miște o mână doar parțial. Rosemary a rămas timp de 20 de ani în azil, fără să poată vorbi sau merge și fără să-și mai poată vedea familia.

Abia după ce Joe a suferit un accident vascular grav, Rose s-a dus să-și vadă din nou fiica. Într-un acces de panică și furie, Rosemary și-a atacat mama, fiind incapabilă să se exprime în orice alt fel.

În acel moment, familia Kennedy și-a dat seama de ceea ce făcuse și a început să susțină drepturile celor cu dizabilități mentale. Când a ajuns președinte, John F. Kennedy a semnat o lege specială privind protecția mamelor și a copiilor cu retard mental.

Fratele președintelui, Ted, s-a luptat pentru această lege cât timp fusese senator. După ce s-a întors în sânul familiei, Rosemary Kennedy și-a trăit restul vieții în Saint Coletta, o instituție de îngrijire medicală. Rosemary Kennedy a murit în acest azil în anul 2005.

$$$

 A condus cursa, a terminat ultima și a schimbat istoria

La Thistledown Racetrack, în Cleveland, Ohio, pe 15 iunie 1971, o fată de șaptesprezece ani stătea în șa pe un cal numit Ace Reward, mică de statură, ușoară, cu tribunele pline și camerele foto îndreptate spre ea, într-o lume care nu fusese niciodată gândită pentru cineva ca ea, iar numele ei era Cheryl White, tânăra care urma să devină prima femeie afro-americană jockey din istoria Statelor Unite.

Porțile s-au deschis, iar pentru câteva clipe electrizante Cheryl a condus cursa, cu publicul ținându-și respirația, pentru ca apoi calul să piardă ritmul, iar ea să termine pe ultimul loc, a unsprezecea din unsprezece, într-un debut care, pentru mulți, ar fi însemnat sfârșitul visului. Reporterii au întrebat-o dacă este dezamăgită, dar Cheryl nu era, pentru că știa deja că prima cursă nu era despre victorie, ci despre a fi acolo, despre a deschide o ușă care fusese ținută închisă generații întregi.

S-a născut într-o familie pentru care caii nu erau un hobby, ci o moștenire, tatăl ei, Raymond White Sr., fiind un antrenor afro-american într-o epocă în care jockeyii de culoare erau eliminați sistematic dintr-un sport pe care îl construiseră chiar ei, iar mama ei, Doris, proprietar de cai, crescând-o într-o fermă din Ohio, unde Cheryl a învățat de mică să călărească, să muncească și să nu ceară permisiune pentru visurile ei.

La doar două luni și jumătate după acel debut, pe 2 septembrie 1971, Cheryl White a câștigat prima cursă importantă, devenind prima femeie afro-americană care a câștigat o cursă de galop în Statele Unite, iar acea victorie nu a fost o excepție, ci începutul unei cariere care avea să adune peste 750 de victorii, într-o tăcere aproape totală din partea istoriei oficiale..

A câștigat curse în mai multe state, a devenit prima femeie care a câștigat cinci curse într-o singură zi, a fost desemnată de patru ori Jockey of the Year de către Appaloosa Horse Club și a intrat în Hall of Fame-ul acestei organizații, iar mai târziu a devenit prima femeie steward în cursele de cai din California, continuând să fie „prima” într-un sport care se schimba prea încet.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor recorduri, Cheryl White a rămas aproape necunoscută publicului larg, într-o Americă în care eroii sportivi sunt selectivi, iar istoria este spusă adesea incomplet, tatăl ei fiind martor al segregării, iar ea însăși purtând pe umeri dubla povară de a fi femeie și afro-americană într-un spațiu dominat de prejudecăți.

Cheryl White a murit în 2019, la 65 de ani, iar abia în 2024 a fost inclusă postum în Cleveland Sports Hall of Fame, un nou „prim loc” într-o viață plină de premiere, dar și de tăceri, o recunoaștere venită târziu pentru cineva care schimbase regulile jocului fără să facă zgomot.

Povestea ei nu este despre un debut ratat, ci despre perseverență, despre a termina ultima și a reveni a doua zi, despre a conduce pentru câteva secunde și a ști că acele secunde contează mai mult decât clasamentul, iar numele ei merită rostit nu doar ca o curiozitate istorică, ci ca un simbol al curajului care nu cere aplauze, ci doar șansa de a continua.

#istorieuitata #curaj #sport #femeicareauimbatreguli #drepturicivile #memorie

Câte alte destine care au schimbat lumea au rămas necunoscute doar pentru că nu s-au potrivit cu imaginea confortabilă a eroilor pe care am ales să-i ținem minte?