$$$

 ANTON BACALBAȘA

Oltean din satul Telega din Gorj, Costache Telescu, tatăl lui Anton, a fost înfiat de un unchi care se numea Bacalbaşa (bacalbaşa însemnând staroste de băcani), astfel că ziaristul “cel mai spiritual şi cel mai inteligent“, cum l-a caracterizat Garabet Ibrăileanu pe creatorul lui „Moş Teacă“, a fost cunoscut în istoria presei şi a literaturii române sub numele Anton Bacalbaşa și alintat de intimi şi contemporani cu diminutivul Toni.

Născut pe 21 februarie 1865 la Brăila, unde tatăl său era poliţist-şef al oraşului, Toni Bacalbașa (fratele mai mic al lui Constantin Bacalbașa, autorul volumului “Bucureştii de altădată”, care evocă atmosfera capitalei din 1871 până în 1914) a fost exmatriculat după trei ani de gimnaziu şi s-a înrolat „voluntar” în armată. Viitorul ziarist s-a îmbolnăvit însă de tuberculoză, a renunțat la cariera militară și a reintrat în viaţa civilă, activând la clubul muncitorilor socialişti, în paralel cu gazetăria.

Debutul şi l-a făcut la „Literatorul”, unde a publicat (în numărul 3 din 1882) schiţa “Justiţia”, pe care a semnat-o cu propriul nume, Anton Bacalbaşa. Un an mai târziu, folosind pseudonimul BATONY, a semnat primele traduceri în limba română din “Capitalul” lui Karl Marx, publicate în „Emanciparea“. Alte pseudonime pe care le-a folosit au fost Rigolo, Kinderfus, Wunderkind, Toni, Quidam.

Numărul omagial al revistei „Moş Teacă” din 10 octombrie 1899 menţionează, în plus, pseudonimele: Bran, Wunder, Miliţianul şi Cazon. Barbu Lăzăreanu, iar „Adevărul literar şi artistic” din 1921 aminteşte şi alte pseudonime: Toni, Înot, T.O.N., Klaps, Antonio de las Bacalbasas, Antonulu alu Pecurarului şi Un răcan.

De la Toni Bacalbașa nu ne-au rămas decât celebrul său volum „Moş Teacă“ şi o broşură în care a tipărit conferinţa „Artă despre artă“, cu prilejul polemicii literare dintre Vlahuţă şi cei care pledau pentru arta cu tendințe, dar a lăsat în coloanele revistelor „Moftul Român“, „Moş Teacă“, „Adevărul Literar“, „Munca“, „Literatura şi Ştiinţa“ numeroase articole literare, versuri, schiţe şi studii critice.

Extrem de activ, în continuu agitat, „mic, nervos şi drăcos“, cum şi-l amintea Caragiale (alături de care a lucrat la “Moftul român” ca prim redactor) pe acest precursor al pamfletului, Anton Bacalbaşa a încetat din viață la doar 34 de ani, pe 1 octombrie 1899, și a fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Bellu, de I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Stavri, Fundescu, N. Fleva, numeroşi cititori şi ziarişti. Ziarul Tribuna a consemnat la dispariția lui:

“Înmormântarea lui Anton Bacalbaşa

Duminică s-a făcut înmormântarea regretatului ziarist Anton Bacalbaşa. După terminarea serviciului religios oficiat la locuinţa răposatului, dl. G. Ranetti, primul redactor al “Dreptăţii”, a vorbit în numele redacţiei acelui ziar. Apoi domnul N. Fleva, ministrul domeniilor, a rostit o mică cuvântare care a emoţionat până la lacrămi întreaga asistenţă, printre care se observă mai mulţi deputaţi, ziarişti şi artişti.

Între multele coroane se aflau şi următoarele: o coroană de crini, din partea Adunărei deputaţilor, cu inscripţia: Lui Anton Bacalbaşa; din partea ziariştilor, o coroană de stejar; o frumoasă coroană de violete şi pansele din partea domnilor Constantin, Iancu şi Alesandru Bacalbaşa, fraţii decedatului; o coroană de trandafiri albi şi crizanteme din partea redacţiei şi administraţiei ziarului “Dreptăţei”; din partea domnului Dr. G. Radovici, o coroană de stejar; o coroană de pansele din partea părinţilor; o coroană de stejar din partea familiei Many, cu inscripţia: Prietenului iubit; una de foi de lămâi din partea Societăţii curelarilor; din partea doamnei Bacalbaşa, o coroană frumoasă de salcâm alb cu inscripția: Lui Toni al meu, una din partea Societăţii presei, etc. etc. Cortegiul a sosit la orele 4 la Bellu. După ce corul a cântat un prea frumos imn şi domnul Morţun a mai rostit câteva cuvinte, pământul ascunde trupul lui Anton Bacalbaşa de vederea prietenilor săi, care au plecat cu ochii plini de lacremi”.

*** Tribuna, 7 octombrie 1899

Emil D. Fagure, care i-a fost prieten apropiat, a scris în Adevărul: “În pace să doarmă frământatul său suflet, căci multă grijă și lipsă și neodihnă a îndurat aci, pe pămînt.

A râs, ne-a făcut să râdem mult pe noi, ce cu drag l-am citit! De câte ori râsul său, însă, n-a fost muiat în lacrimi tăcute şi de câte ori am gustat gluma lui ca desert, după masă, pe când el, glumeţul, ducea lipsa mesei!

Fiindcă nici soarta nu l-a născut în leagăn aurit, nici traiul fără muncă nu înţelegea—şi tot ce putea fi, voia să-şi datorească numai sieşi.

Natura i-a favorizat intelectul aproape în dauna trupului, şi acum, în urmă, când moartea îi şoptea în urechi zilnic fatala ei chemare, de câte ori nu s-o fi gândit el că, la sfârşitul sfârşitului, e poate mai bine să fii înzestrat în această viaţă pământească cu o lopată de humă mai mult şi cu una de duh mai puţin. Dar de e o viaţă dincolo de viaţa de aci — mult şi frumos va trăi sărmanul Toni, căci mult şi frumos duh a avut în el!

Aci, în chinuita noastră viaţă, calităţile sale i-au creat poate pe câţi amici, pe atâţia duşmani. Nimeni din noi nu e făcut ca să iubească şi să admire manifestările unui spirit, chiar când acele manifestări lovesc în ideile, nevoile şi luptele noastre, fie personale, fie publice. În asemenea sfere impersonale, speţa umană nu se poate ridica: cel mult o pot face câteva spirite superioare.

La groapa sărmanului Toni să nu vorbim clar de ceea ce desparte, ci de ceea ce uneşte, în scurta lor existenţă, sufletele şi inimile omeneşti.

Iluzii — multe iluzii, ca mulţi din noi, a avut sărmanul Toni şi, ca şi noi, pe multe le-a văzut risipindu-se şi peste ele aşezându-se un strat tot mai gros de veştede frunze, foi de grijă pe drumul vieţii.

Iluziile acestea l-au încălzit în frigul iernii, când drept culcuş avea o bancă de lemn în Cişmigiu şi drept înveliş un cer albastru, cu lună plină, când muza voia să-i fie pe plac, şi unul vânăt şi brumos, când biata muză se posomora.

Atunci a suferit şi atunci s-a născut în el cântecul — când ştrengăresc, revoltat şi batjocoritor, când liric până la lacrimi. Căci a fost cântec, a fost totdeauna armonie între fond şi formă ceea ce a scris Toni.

Spirit rebel, neînţelegând ce înseamnă frâul, cătuşa – era firesc ca, intrat în armată, să se apuce de piept cu disciplina militară. Observând, prin prisma fantaziei sale spirituale, ne-a dat acele cronici cam izolate şi reunite apoi în volumul „Moş Teacă”, care au avut atâta succes. Și dacă am văzut exemple nobile ca, de pildă, al generalului Candiano-Popescu, propovăduind îndulcirea tratamentului de cazarmă, nu puţin se datoreşte aceasta satirei şi inimoşiei sărmanului Toni.

Şi acum să-mi fie permis un tribut personal adus memoriei scumpului decedat.

Fără a ne cunoaşte, prin scrisori s-a stabilit între noi o simpatie durabilă. Nu străin de îndemnul vorbei şi faptei lui, am luat deprinderea condeiului şi, ca şi el, acestei deprinderi datoresc şi puţinele satisfacţiuni şi multele chinuri ce am îndurat şi îndur. Venit în Capitală, l-am cunoscut tot mai aproape şi l-am cunoscut nu în meschinele combinaţiuni politice ale zilei, manifestaţiuni de ordin absolut exterior, ci în intimitatea sa, în bucuriile şi durerile tainice ale sufletului său.

Câte ceasuri, târziu noaptea, când ambii locuiam în camerele hotelului „Dacia”, nu le-am petrecut ascultându-l cum îşi deşărta fundul inimii: o lume de vise, o lume de amor şi de pasiune pentru artă.

Setea de a putea scrie ceva îngrijit, nu într-o clipă, ci pe îndelete, cum se cuvine să îngrijești un copil frumos al muzei, setea aceasta îl frământa încă, deși avea deja în urma lui anii de trudă, de surmenaj — căci aproape n-a fost ziarist, la noi, care să se surmeneze atâta ca sărmanul Toni. Erau zile în șir, săptămâni întregi, când o întreagă pagină de ziar era scrisă de el: reviste, satire, cronici, nuvele, poezii…

Era epoca lui de glorie — glorie atât de efemeră!

Aceasta a şi minat mult trupul său slab şi trudit. Frământarea, exuberanţa aceasta trebuia să fie urmată de o reacţiune. Dorul de trai mai liniştit, de viaţă de interior, se ivi şi, acum doi ani, Anton Bacalbaşa s-a însurat şi a avut şi parte de bucuriile de tată: micuţa lui Elena n-a avut însă mult timp parte de cel mai glumeţ dintre părinţi. Mama îi va putea spune odată cine a fost „Toni”, cum îi zicea şi micuţa, şi-i va putea poate da să şi citească, să râdă şi să verse lacrimi citind din câte a scris Toni…

A căutat liniştea şi dragostea în viaţa de familie, a găsit-o. Şi când să înceapă s-o guste, urâta moarte, cu săgeata mai puternică decât toate săgeţile spiritului nostru, l-a lovit şi l-a răpit familiei, ziaristicii, publicului.

Pe toţi ne-a durut, căci toţi ne-am bucurat de el.

Acum şi numai acum, în eterna ta nesimţire, simţi tu ce înseamnă liniştea, sărmane Toni!”

*** Emil D. Fagure, Adevěrul, 4 octombrie 1899

Izabela Sadoveanu-Evan (jurnalistă, poetă și militantă feministă, cumnata scriitorului Mihail Sadoveanu) i-a făcut creatorului lui Moș Teacă un portret impresionant ce a fost publicat de ziarul Adevărul în iulie 1924:

“Mă întreb dacă, având puterea de a evoca figura lui Toni Bacalbaşa, aşa cum era ea, aş reuşi să o fac înţeleasă şi primită de generaţia de azi.

Dar oare se poate evoca figura lui Toni în multiplele, schimbătoarele şi atât de contrastantele ei ipostaze? Cu cât trece vremea, cu atât mă gândesc la el ca la o creatură unică şi inimaginabilă pentru cine n-a avut norocul să fi trăit în intimitatea sa. Pe cât de ciudat şi dureros, de respingător uneori, pe atât de splendid şi irezistibil atrăgător alteori, dar niciodată indiferent sau banal…

L-am cunoscut la un întâi mai socialist. Sosisem de la Iaşi, ieşită dintr-un pension în care socialismul era o religie nouă, un fel de elan spre ispăşire, nu a păcatului originar, ci a păcatului social… Da, după noi, atunci, fiecare odraslă de burghez conştientă trebuia să ispăşească teribilul păcat de a fi trăit, ca şi părinţii săi, din sudoarea muncitorilor şi suferinţa proletarilor. Toată săptămâna ne scrutam conştiinţa spre a vedea dacă eram sau nu demne de a merge Duminica în Sărărie, la Nădejde, să lipim timbre pe gazeta “Muncitorul”…

Toni Bacalbaşa ne apărea de departe, din fundul Sărăriei noastre, ca un fel de Lassále. Eram nerăbdătoare să-l cunosc, mai ales că făcuse o “căsătorie liberă”, ca în cărţile lui Tikhomirof. De această prejudecată burgheză, căsătoria legală, noi, cei din Sărărie, nu avusesem puterea să ne liberăm!

Mărturisesc ca prima mea impresie a fost o decepție… Toni era foarte departe de imagina cavalerului elegant și irezistibil ce trebuie să fi fost Lassale după toate ce citisem despre el.

Sănătatea robustă a celor douăzeci de ani ai mei a fost mai întâi jignită de aparenţa decrepitudinii fizice a bietului meu Lassale. Mic, pipernicit, cu ochii înfundaţi în orbite, livid şi uscat, Toni îţi dădea în vremea aceea impresia unui înmormântat de viu care a izbutit, în fine, să ridice piatra mormântului şi să iasă la lumină. Fiind atunci şi într-un moment de sărăcie, singura sa pretenţie la eleganţă era o “lavalieră” legată cu o artistică neglijenţă.

M-a frapat însă în mod deosebit mâna lui subţire, adevărată mână de intelectual. Iar când m-am deprins puţin cu figura lui, m-a fascinat contrastul dintre ochii lui înfriguraţi, inspiraţi parcă, şi acel zâmbet forţat, adeseori crud pentru el însuşi şi redutabil pentru alţii, care aparţinea numai lui Toni şi pe care nimeni dintre cei ce l-au cunoscut n-au putut, desigur, să-l uite!…

La masa “intelectualilor” din partid, unde cei mai subţiri şi mai parizieni reprezentanţi ai “inteligenţii” se sileau să bea “poşîrcă” democratică ciocnind cu “tovarăşii din popor” şi încercând să fie în ton, Toni fuma tăcut, alături de “tovarăşa liberă”, care iarăşi a fost o decepţie pentru mine. Cât era de departe această biată lucrătoare de “rolul” pe care trebuia să-l joace în viaţa agitatorului nostru popular, după închipuirea mea şi amintirile din cărţile cu revoluţionari ruşi… Dar deodată Toni se ridică şi începu a vorbi. O, ce dar avea acest slăbuţ şi pipernicit tânăr. Nici glas, nici înfăţişare, nici măcar acea facondă uşoară şi strălucitoare a lui V.G. Morţun.

Totuşi, cuvântul lui era o vrajă. Un adevărat orator pentru mase. Mulţimea îi cădea în genunchi, putea s-o târască oriunde, la revoluţie şi la moarte. Vibrant, insinuant, zguduitor cu un accent atât de nobil şi înălţător uneori, încât nimeni nu putea rămâne indiferent. Am ascultat acum de curând pe Albert Thomas şi m-am gândit că şi el în tinereţe trebuie să fi vorbit ca Toni al nostru. Generatia mea poate să privească cu milă la pretinşii oratori populari de azi!

Un al doilea Toni nu s-a născut încă. Pentru generaţiile de azi, Toni e pur şi simplu autorul lui Moş Teacă, din fel de Prince Rigadin al ziaristicii noastre.

Pentru noi, care am dus viaţa alături cu el, Toni era un izvor arzător de viaţă, un creator de fiece minut în el şi în jurul său.

Aşa, de pildă, se poate zice de Costache Bacalbaşa că este cel mai bun gazetar al nostru. Toni făcea ziaristică cu acel brio şi acea notă personală cu care ţinea şi discursurile. Dar nu i se putea zice nici gazetar, nici orator. El era altceva! Era o personalitate debordantă care se putea înfăptui în orice formă cu aceeaşi uşurinţă şi aceeaşi perfecţiune.

Avea un dar de improvizaţie, o fantezie nesfârşită şi o inteligenţă ascuţită şi creatoare care făceau din el partenerul şi completarea cea mai fericită a maestrului Caragiale

Cine i-a ascultat în acele neuitate “causerii” din Berăria Caragiale se poate lăuda că a asistat la sărbători unice ale spiritului şi inteligenţei. Glumele lui Caragiale provocau adevărate focuri de artificii din partea lui Toni, care, la rândul lor, aprindeau verva maestrului. Schimbul de vorbe de spirit, de glume, de paradoxuri se înteţea devenind un foc neîntrerupt, în care fiecare din cei doi parteneri se întrecea să trimită săgeata cea mai ascuţită sau jerbia cea mai scânteietoare.

Vai de cel pe care soarta-l destina să servească de “ciblu” şi de pretext acelei “rute” de vorbe de spirit, mai ales dacă era vreun naiv fără replică şi prezenţă de spirit.

Păcatul cădea adeseori pe plângătorul şi romanticul Traian Demetrescu. Umil, distrus şi nenorocit, bietul Traian suferea martiriul sub ploaia aceea de neîndurat humor. Dar a doua zi, atras parcă de o fascinaţie irezistibilă, revenea să treacă prin aceleaşi crude încercări. Şi la aceste teribile execuţii, tot tineretul intelectual, “băieţii buni” şi “fetele partidului” asistam, galerie amuzată şi respectoasă, dar la oarecare distanţă de acea zonă fermecătoare şi primejdioasă, primind uneori şi câte o săgeată rătăcită!… Căci nimeni nu era cruţat: cei mici şi neînsemnaţi, ca şi talentele noastre cele mai recunoscute.

Noi, cei mici, ne scoteam din încurcătură cu “abilităţi” şi, dacă izbuteam, rămâneam acolo, în cercul de primejdie. Alţii, mai puţin abili, mai vanitoşi, mai susceptibili şi mai lipsiţi de autocritică, la primul atac şi, deci, la prima înfrângere “se “topeau” pe nesimţite.

Interesant era însă spectacolul celor “mari”, siliţi să treacă sub furcile caudine. Gherea primea focul cu zâmbetul lui de nemărginită şi superioară bunătate. Barbu Delavrancea prindea numaidecât tonul şi astfel dezarma inamicul, iar Vlahuţă îşi ascundea susceptibilitatea exagerată sub masca şireteniei de răzeş, aştepta să treacă focul şi, când îi venea lui bine, îşi lua revanşa…

Trebuie să se recunoască un lucru, nu era uşor să ţii locul în cercul acesta de intelectuali, chiar când ai izbutit să-l cucereşti… Cu cădelniţă puteai alunga diavolul şi nimeni nu se putea impune decât prin propria lui valoare.

Desigur, vor fi mulţi care vor ridica din umeri, atât Toni, cât şi Caragiale erau nişte autodidacţi, dar un om cu multă şcoală este departe de a fi un om cult.

Toni era nervos, nerăbdător mereu în lupta cu mizeriile fizice ale unei sănătăţi şubrede, cu mizeriile materiale, care adesea l-au făcut să atingă ultimele limite ale puterii sale de suferinţă. În asemenea condiţii, nu poate fi vorba de studii tihnite şi sistematice.

A trăit însă într-un timp când sociabilitatea intelectualilor noştri îşi atinsese culmea în cercurile alese, în care tineretul trăia într-o colectivitate atât de strânsă încât azi, stăpâniţi de individualismul nostru îngust, nici nu ne-o putem închipui.

Discuţia era viaţa şi patima acestor cercuri, iar ele nu erau o pierdere de vreme, ci o şcoală de intensă cultură. Judecam, criticam, comparam, citeam opere noi şi capodopere vechi, şi în acest joc, în care fiecare era împins de o nobilă emulaţiune, era o mare putere de educaţie, mai ales pentru cei ce aveau daruri naturale.

Despre ce nu se discuta în modesta locuinţă din strada Scaune a doctoriţei Elena Proca? Cine a fost mai socială decât această “Ileană” a cărei scurtă viaţă a fost poezia altruismului?

Atâţia refugiaţi ruşi, figuri nobile de apostoli sau îndârjiţi şi neînduraţi nihilişti ne-au ţinut zile şi nopţi întregi, sub puterea controversei lor, punându-şi problema acută a responsabilităţilor morale ce revin deţinătorilor culturii şi desfăşurându-ne problema socială în infinitele ei aspecte.

O. Carp ne-a citit acolo, în locuinţa sa şi a surorii sale, primele sale mărgăritare poetice şi gânditor, cărturar de pe atunci, ne-a pus pe gânduri adesea şi ne-a înfrânat pornirile nesocotite ale tinereţii în faţa gravelor probleme ale ştiinţei şi ale îndoielii… Chiriac ne cânta din gură cu minunata-i voce bucăţi de muzică înaltă şi, mai ales, ne vorbea de muzică cu acea înţelegere fină ce e apanajul naturii sale profund muzicale. Din când în când, ne vizita maestrul Gherea şi ne cădea pe neaşteptate Barbu Delavrancea şi poetul Vlahuţa. Iar unicul Caragiale analiza ceasuri întregi câte un pasagiu admirabil sau detestabil, cu o ştiinţă a limbii, cu o vervă, cu o strălucire pe care n-o poate reda opera scrisă a celui mai genial critic. Toni dădea replica şi gramatica devenea o ştiinţă vie şi pasionată, o plăcere a spiritului.

Dar Toni a trăit apoi într-un cerc restrâns de ştiinţifici, cercul intim de la Dionisie Many, în care domina inteligenţa vastă, luminată şi echilibrată a acestuia. Puţin a fost cunoscut Dionisie Manu, şi ne-a părăsit curând, dar, pentru cine l-a cunoscut în intimitate, rămâne una din figurile cele mai interesante ale generaţiei noastre.

Trio se completa cu Ioan Teodoreșcu, zisul Tăbârcă, spirit plin de umor şi bonomie, de o originalitate amuzantă, cu un fond de cunoştinţe enciclopedice totdeauna la îndemână.

În acest cerc venea să se recreeze savantul şi ascuţitul Voinov, strălucitorul Irimescu şi se abăteau oaspeţi vremelnici, veniţi din Apus sau din alte părţi: marele nostru Emil Racoviţă, Dragomir Hurmuzescu, Livaditi, Paul Bujor, Costică şi Mitică Anghel, enciclopedia noastră ambulantă, Ghiţă Arghirescu şi câţi alţii, care toţi aduceau nota lor personală şi comoara unei tinereţe interesante.

Ce şcoală ar fi putut forma mai bine spiritul vioi şi plin de spontaneitate al lui Toni?

În aceste cercuri, el era scânteia, spiritul, lumina în care originalitatea tuturor se desfăşura precisă şi uşoară, fără pretenţii şi pedanterie, dar fără vulgaritate.

Cu o vorbă de spirit tăioasă ca o lamă de cuţit, dar aplicată cu acea justețe care o făcea să cadă în punctul cel mai sensibil şi mai dureros, dar care nu era nici o jignire, nici o umilire, cu o glumă a cărui răutate era numai intelectuală, cu o clevetire care nu era o defăimare, Toni ştia ca nimeni altul să ţină tonul cercului şi al întrunirilor în punctul în care sociabilitatea acestor tineri aleşi îşi lua toată amploarea şi tot farmecul, fără a cădea în greşeli de gust şi de tact.

Avea o întorsătură de limbă şi o lovitură în condei care nu e la îndemână nimănui din cei ce au venit după dânsul.

Ce ar fi devenit Toni în vremurile noastre brutale, în goana aceasta după material, în grosolănia acestei societăţi în care nuanţa nu are nici o valoare?

E o chestiun

$$$

 ALECU RUSSO

1819 — La 17 martie se naste Alecu Russo.

Locul nasterii nu se cunoaste sigur, el fiind Prodanesti sau Straseni.

Tatal se numea Iancu Rusu si era boier de vita veche, cu rangul de cavaler.

Mama era nascuta Donici.

1830 — Mama sa moare in timpul unei epidemii de holera.

Pleaca la studii in Elvetia, la institutul renumitului pedagog lui François Naville, situat la Vernier, langa Geneva.

1832 — Tatal scriitorului se stabileste la mosia din tinutul Sucevei.

1833 — In actele institutului din Elvetia apare "Alexandre Russo-moldavien".

Tatal sau se recasatoreste cu Maria Rosolimo-Lapierre, vaduva consulului francez la Constantinopol. Aceasta are o fata, Paulina, din prima casatorie. Din casatoria lor se nasc patru copii.

Tatal sau se asociaza cu Andrei Chefneux si ia in arenda mosia Negrisoara din tinutul Dornei.

1835 — In toamna pleaca din Elvetia la Viena pentru a studia comertul. Este functionar al unei intreprinderi comerciale turcesti de aici.

1836 — In noiembrie este expulzat din Austria ca suspect politic din cauza unor poezii.

Revine in tara.

1836-1841 — Ajuns in tara se stabileste la mosia parinteasca Negrisoara, in tinutul Bistritei.

Pleaca intr-o excursie prin Muntii Neamtului, Valea Bistritei. Asculta poezii populare, cantece.

1840 — Scrie primele lucrari in limba franceza, publicate postum.

La pierre du tilleul (Piatra Teiului) aparuta in Scrieri, editia Academiei Romane din 1908; tradusa mai tarziu de C. Margaritescu, apoi de M. Sadoveanu, care a publicat-o in 1911 in "Viata romaneasca".

Le rocher du corbeau (Stanca Corbului) aparuta in gazeta "La voix de Roumanie", nr. 1, din 1863. Tradusa de V Alecsandri, apare in "Foaia societatii pentru literatura si cultura romana in Bucovina", din 1863.

Iassy et ses habitans en 1840, aparuta in Scrieri, editia Academiei Romane din 1908; tradusa de C. Margaritescu in 1909, apoi de Mihail Sadoveanu care a publicat-o, in 1912, in "Viata romaneasca".

Si Studii nationale, scrisa in romana, aparuta in "Foaia societatii pentru literatura si cultura romana in Bucovina", din 1868 (nr. 6-7).

1841 — In aprilie conflictul dintre fiu si tata duce la alungarea sa din casa parinteasca.

Alecu Russo face o cerere catre domnitorul Mihail Sturdza pentru o slujba. O primeste abia in septembrie si pe 4 octombrie ia in primire postul de asesor la judecatoria din Piatra-Neamt.

1842 — In mai face o calatorie la Cetatuie, in apropierea Iasului si viziteaza palatul lui Duca-Voda. Scrie un scurt articol ca pe o scrisoare catre Vasile Alecsandri, care apare postum sub titlul Palatul lui Duca-Voda, in revista "Columna lui Traian", din 1874, nr. 1.

Pleaca cu Vasile Alecsandri si Mihail Cuciuran intr-o calatorie prin muntii Moldovei. Aude aici o legenda pe care o scrie in limba franceza sub numele La rocher du corbeau. Aparuta postum in 1863 in "La voix de la Roumanie" si tradusa in romana de Alecsandri, apare in 1868 in "Foaia societatii pentru literatura si cultura romana in Bucovina".

1843 — In martie tatal sau vinde mosia Negrisoara poetului Costache Conachi.

Poetul este plictisit de functia sa de la judecatorie si lipseste, fiind mustrat de superiori.

1844 — In 7 iunie este indepartat din slujba de asesor, paraseste Piatra-Neamt si se intoarce la Iasi.

In august isi insoteste tatal la Galati, in drum spre Constantinopol, dar starea de sanatate a acestuia se agraveaza.

La 5 octombrie tatal sau moare la Galati. Nu lasa nimic mostenire fiului sau.

1845 — Participa la reuniunile de la Manjina, mosia lui Costache Negri, din apropierea Galatiului, unde se intalneau tineri din Muntenia si Moldova, Alecsandri, Balcescu, Ghica, Negruzzi, Kogalniceanu, Rosetti. Aici se discuta probleme politice si culturale ale vremii si se planuiesc actiunile revolutionare de la 1848.

1846 — La 11 ianuarie are loc reprezentatia piesei sale Bacalia ambitioasa, comedie-vodevil intr-un act. Textul este acuma pierdut.

In 17 ianuarie Dimitrie Gusti publica o critica la aceasta piesa in "Albina romaneasca".

In 14 februarie Alecu Russo publica tot in "Albina romaneasca" articolul Critica criticii, drept raspuns la comentariile lui D. Gusti pe marginea piesei sale. Aceasta este prima sa lucrare aparuta in timpul vietii.

La 23 februarie se reprezinta drama-farsa Jignicerul Vadra sau Provincialul la Teatrul National. Si acest manuscris s-a pierdut.

Autoritatile considera piesa ca un atac la adresa domnitorului si acesta dispune arestarea autorului si trimiterea sa in surghiun la manastirea Soveja din zona Focsani, iar actorii care au jucat in piesa la mana stirea Casin.

La 2 martie ajunge sub paza la manastirea Soveja.

In aceasta manastire culege balada Miorita, pe care i-o da lui Vasile Alecsandri.

Pe 26 martie este eliberat ca urmare a cererii facute de Iordache Ghica.

Intors la Iasi, redacteaza in limba franceza jurnalul sau de la Soveja. A aparut postum, tradus de Alexandru Odobescu, in "Revista romana" din 1863 cu titlul Soveja - ziarul unui exilat politic la 1846.

Tot acuma elaboreaza studiul Poezia poporala, in care se pomenee pentru prima oara de Miorita. Aceasta lucrare a aparut postum in "Foaia societatii pentru literatura si cultura romana in Bucovina", din 1863 (nr. 8-10) prin grija lui Vasile Alecsandri.

Scrie paralela literara Decebal si Stefan cel Mare, tiparita, de asemenea postum, in "Foaia societatii pentru literatura si cultura romana in Bucovina".

In mai face o excursie, impreuna cu Alecsandri si alti prieteni, la Neamt, Varatic, Agapia.

1848 — In ianuarie il gasim interpretand ca amator pe scena Teatrului National din Iasi.

In februarie interpreteaza alaturi de C. Negruzzi, V Alecsandri, Matei Millo, piesa O nunta taraneasca a lui Alecsandri.

Pe 9 martie spectacol se repeta in folosul saracilor.

In martie participa la miscarea revolutionara din Iasi, iar in aprilie, miscarea revolutionara fiind inabusita, ia drumul exilului, spre Bucovina. Se opreste doar cateva zile la familia Hurmuzachi la mosia Cernauca din Bucovina, unde se adunasera Costache Negri, Vasile Alecsandri, Al. Cuza.

Este trimis in misiune oficiala la Viena pentru a face propaganda cauzei revolutionare.

In aprilie este la Viena si frecventeaza Cercul studentilor in drept.

Cu Nicolae Balcescu, Costache Negri si Iancu Alecsandri se imbarca pe un vapor spre a se intoarce in tara. Debarca la Giurgiu si se indreapta spre Moldova, dar nu sunt lasati sa intre si pleaca din nou la drum, oprindu-se in Transilvania.

Participa pe 2 mai la adunarea de pe Campia Libertatii din Blaj, unde s-au intalnit romani din Muntenia, Moldova si Transilvania.

De la Blaj pleaca la Brasov, unde va semna, alaturi de alti revolutionari, Printipiile noastre pentru reformarea patriei si Proclamatia partidului national catre romani.

La 15 iunie participa la adunarea populara de la Lugoj prezidata de patriotul revolutionar Eflimie Murgu.

Pe 9 iulie este arestat la Dej, de unde este dus sub paza la Cluj, unde va sta la inchisoare pana in septembrie.

Aici scrie o parte din Cugetari, publicate postum de Alecsandri in "Foaia societatii pentru literatura si cultura romana in Bucovina", in 1868.

Din inchisoare trimite un protest catre contele Vay, comisarul Clujului, altul catre Consiliul de razboi, precum scrisori catre Alecsandri si alti prieteni.

In septembrie este eliberat si pleaca in Bucovina.

1849 — Ajunge la Viena, de unde pleaca spre Paris. Aici se intalneste cu Balcescu si continua activitatea revolutionara.

1850 — Apare la Paris revista "Romania viitoare", in care pe 9 noiembrie se publica Cantarea Romaniei de Alecu Russo, cu o Precuvantare de Nicolae Balcescu.

1851 — Domnitorul Mihail Sturza este inlocuit cu Grigore Alexandru Ghica.

Russo se reintoarce in tara la Iasi.

Joaca pe 7 mai ca actor amator in piesa O nunta taraneasca a lui Alecsandri, reprezentata in folosul saracilor.

Prelucreaza vodeviluri din literatura franceza, Un student de Paris si Doi cat unul, care sunt inscrise de Matei Milllo in repertoriul Teatrului National din Iasi.

Publica in revista "Zimbrul", din Iasi, in mai multe numere, Studie moldovana, semnand cu pseudonimul Terentie Hora.

I se ofera un loc de candidat in Divanul de Apel, apoi este inaintat in functia de asesor.

1852 — Pe 2 noiembrie, prin decret oficial, primeste autorizatia de (vechil) avocat.

1853 — In "Calendar pe 1853" al publicatiei "Buciumul roman", publica scrierea Holera.

Intra in conflict cu autoritatile oficiale si domnitorul hotaraste sa i se ridice dreptul de a profesa. In urma unei plangeri a lui Russo, in 16 iulie primeste dreptul de a profesa din nou.

1854 — Moare mama sa vitrega, Maria Rosolimo, dar nu primeste nimic ca mostenire.

Pe 21 octombrie, Alecu Russo isi ia angajamentul de a avea grija de copii minori ramasi de la Maria Rosolimo.

1855 — In revista "Romania literara" apar in mai multe numere Cugetari sub semnatura A.R.

Tot in "Romania literara" apar, in aprilie, Amintiri, la 1 octombrie Cantarea Romaniei in versiune romaneasca, apoi necrologul Mihail Cuciureanu si o Hronica literara, despre poetul D. Dascalescu.

In revista "Steaua Dunarii" ii apare in decembrie articolul Dezrobirea tiganilor.

1856 — In ianuarie in "Steaua Dunarii" ii apare articolul Contra latinizantilor ardeleni.

Ii apare o scrisoare catre Mihail Kogalniceanu, sub titlul Despre "Steaua Dunarii".

In iulie este numit director al Departamentului lucrarilor publice. Este numit membru al Sfatului Administrativ.

Cumpara mosia Tetcani (Roman) si arendeaza pe cea de la Mircei.

1857 — In aprilie la infiintarea Bancii Moldovei devine procurist al ei.

Semneaza protestul impotriva caimacanului Vogoride.

Cere confirmarea oficiala a dreptului de a profesa ca avocat, dar cererea sa este respinsa.

Protesteaza pentru neincluderea sa in listele electorale ale tinutului Roman si protestul sau este admis.

1858 — "Banca Moldovei" ii sechestreaza productia pe 1858 a celor doua mosii.

Scriitorul se zbate in mari greutati financiare si macinat de boala este tintuit la pat.

1859 — In noaptea de 4 spre 5 februarie moare, la Iasi, de tuberculoza, la putin timp dupa Unirea Principatelor.

A fost inmormantat la manastirea Barboi, din Iasi, intr-o groapa de caramida, in curtea bisericii. Mai tarziu a fost depus in cripta comuna din interiorul lacasului.

$$$

 ALESSANDRO VOLTA

Nu este important cum începe ceva, important este cum se termină. Aşa poate fi descrisă, foarte pe scurt, biografia lui Alessandro Volta, care s-a născut la 18 februarie 1745 în Italia. Într-adevăr, începuturile au fost dificile. Îndoieli cu privire la viitorul inventatorului, al cărui nume a fost dat unei unităţi de măsură din Sistemul Internaţional, aveau chiar apropiaţii săi. Se temeau că are o întârziere în dezvoltare, pentru că la vârsta de 5 ani micul Alessandro încă nu putea să vorbească. Multe s-au schimbat atunci când a ajuns la Colegiul Iezuit, unde s-a dovedit nu doar că nu este cu nimic mai prejos din punct de vedere intelectual faţă de cei de vârsta sa, ci şi că îi depăşeşte cu mult. A abandonat destul de repede calea spre o profesie juridică, pe care o avea în vedere familia şi s-a cufundat în lumea fizicii şi electricităţii, care l-au interesat de la cea mai fragedă vârstă.

O mare importanţă pentru dezvoltarea carierei şi pentru viitoarele realizări ale lui Alessandro Volta a avut-o corespondenţa pe care a purtat-o cu oameni de ştiinţă din întreaga lume. Merită amintiţi mai ales doi dintre aceştia - primul a fost Giovanni Beccaria, care nu a crezut în ideile lui Alessandro. Nu a vrut însă să îşi exprime îndoielile în mod direct, în schimb l-a îndemnat pe mai tânărul fizician să facă experimente, care ar fi urmat să îi demonstreze erorile. Volta a acceptat provocarea mai experimentatului om de ştiinţă şi a început numeroase experimente, care l-au condus ulterior la cele mai importante descoperiri. Putem doar să ghicim care ar fost soarta lui Volta dacă Beccaria ar fi ales un mod mai puţin subtil de a-l critica.

Un alt învăţat cu care Volta a purtat o corespondenţă furtunoasă a fost Luigi Galvani. Acesta se ocupa, în aceeaşi perioadă, de fenomenul „electricităţii animale”. Era convins că în corpul broaştei pe care experimenta este produs curent electric, care determină contracţiile muşchilor animalului. Volta avea îndoieli cu privire la această teorie şi căuta sursa curentului mai degrabă în metalele între care era întins corpul broaştei, care acţiona ca un conductor. Diferendul pe această temă a condus la crearea primei pile galvanice (numită astfel de către Volta chiar în onoarea prietenului său). Volta a dovedit că are dreptate construind o pilă din discuri de zinc şi argint separate prin hârtie îmbibată în apă sărată, care avea rolul de electrolit. Nu s-a oprit însă aici şi a lucrat în continuare, alăturând mai multe asemenea elemente, iar apoi şi-a prezentat invenţia, denumită pila voltaică, în faţa lui Napoleon Bonaparte însuşi, care, apreciind importanţa descoperirii, i-a acordat inventatorului titlul de conte şi cea mai înaltă distincţie franceză – Legiunea de Onoare. 

Realizarea a avut o influenţă efectiv enormă asupra dezvoltării ştiinţei, pentru că pila voltaică era o sursă de curent mult mai comodă decât buteliile de Leyda folosite în acea vreme. În mod ironic, distincţiile şi titlurile acordate de Napoleon i-au adus necazuri omului de ştiinţă, forţându-l să fugă şi să se ascundă pentru o vreme, atunci când împăratul a pierdut războiul şi a fost exilat în Insula Elba. Din fericire, cunoştinţele şi talentul s-au dovedit a fi mai importante decât legăturile politice, astfel că Volta s-a putut întoarce curând în lumea ştiinţei şi a fost numit la conducerea Facultăţii de Fizică şi Matematică din Pavia.

Trebuie să precizăm că pila a fost cea mai importantă, dar nu singura invenţie a lui Volta. În 1775 a construit electroforul (independent de modelul realizat anterior de Johan Wilcke), mai apoi condensatorul şi, de asemenea, electroscopul, destinat detectării sarcinii electrice. Inventatorul italian, în afară de fizică, era interesat şi de chimie. Lui îi datorăm şi descoperirea metanului şi numeroase experienţe asupra proprietăţilor acestuia, care au contribuit apoi la dezvoltarea tehnologiei motoarelor cu combustie internă. Căutând utilizării practice ale metanului, Volta a construit, printre altele, un pistol electropneumatic, în care amestecul de aer şi gaz inflamabil era aprins printr-o scânteie electrică. Pentru obţinerea acesteia era folosit electroforul construit anterior.

Descoperirea reacţiei chimice ca sursă stabilă de energie a permis dezvoltarea cercetărilor asupra electricităţii. Munca italianului a servit drept instrument în primele experimente cu electromagnetismul, care au condus la inventarea motoarelor electrice. Pila voltaică a ajutat la descrierea unor fenomene fizice precum intensitatea curentului electric şi rezistenţa, apoi şi la dezvoltarea de instrumente de măsură şi la aprofundarea lucrărilor teoretice.

Metoda de generare a curentului electric cu ajutorul reacţiei chimice a contribuit nu doar la dezvoltarea ştiinţei. Timp de mulţi ani a reprezentat una dintre cele mai răspândite metode de obţinere a energiei electrice. Bateriile de unică folosinţă, pe care le utilizăm în echipamentele de uz zilnic, funcţionează în mod asemănător cu aparatura construită de inventatorul italian. De-a lungul anilor, au fost perfecţionate construcţia şi tehnologia de producţie, fiind introduse pe piaţă celulele zinc-carbon („obişnuite”), cu litiu şi, în fine, cele alcaline (bazice). O soluţie înrudită sunt şi celulele electrolitice, denumite în mod uzual acumulatori. În interiorul acestora, reacţia chimică nu se produce în mod spontan, ci este declanşată prin aplicarea pe electrozi a unei diferenţe de potenţial corespunzătoare. După decuplare, acumulatorul înmagazinează energia electrică, care poate fi eliberată prin închiderea circuitului. Aceste fenomene se produc, de exemplu, în interiorul acumulatorilor cu acid (cu plumb), utilizaţi pe scară largă în domeniul auto. Însă acesta este şi principiul de funcţionare al celulelor litiu-ion, litiu-polimer, nichel-metal etc. Aceste tehnologii sunt folosite în telefoane mobile, laptopuri, jucării şi în multe alte dispozitive mobile, pe care le conectăm zilnic la încărcătoare.

Trebuie să remarcăm şi faptul că invenţia italianului nu a constat într-o singură pereche de electrozi, ci într-o serie. Metoda legării în serie a celulelor este utilizată în continuare în producţia multor surse de energie. Pila voltaică este strămoşul bateriei de azi. Cele mai populare celule, fabricate în masă, produc o tensiune nominală de 1,5V sau 3,7V DC. În acelaşi timp, pentru alimentarea mai multor echipamente, cel mai adesea este nevoie de o diferenţă de potenţial mai mare. De aceea, în produse se află de obicei un compartiment, un „coşuleţ”, în care montăm celule (de exemplu, popularele baterii AA) cu respectarea polarității. Acestea sunt legate în serie, furnizând astfel o tensiune mai mare. În mod asemănător stau lucrurile, de exemplu, în cazul sculelor electrice fără fir. Pentru alimentarea acestora sunt folosite pachete alcătuite din mai multe celule electrolitice.

Pe lângă numeroasele distincţii, Alessandro Volta a fost onorat într-un mod excepţional. Unitatea de măsură a tensiunii electrice a fost denumită în cinstea sa. „Voltul” provine de la numele celebrului italian. Astăzi efectuăm măsurătorile de bază în domeniul electric şi electronic cu ajutorul voltmetrului, în timp ce detectarea diferenţei de potenţial constituie principiul funcţionării osciloscoapelor, analizoarelor logice şi al multor alte aparate. Fără îndoială, Alessandro Volta a fost nu doar un mare învăţat, ci şi un pionier, a cărui muncă teoretică este fundamentul tehnologiilor actuale.

IOAN GHERGHINA - MARI PERSONALITĂȚI (Vol.5)

$$$

 ANGELA MERKEL

Angela Merkel, născută Angela Dorothea Kasner, (n. la 17 iulie 1954, Hamburg, Germania de Vest), politician german care a ocupat funcția de cancelar al Germaniei între 2005 și 2021. A fost prima femeie care a ocupat această funcție și al doilea cel mai longeviv cancelar din istoria Germaniei.

Părinții lui Merkel, Horst și Herlind Kasner, s-au întâlnit la Hamburg, unde tatăl ei era student la teologie, iar mama ei era profesoară de latină și engleză. După ce și-a terminat educația, tatăl ei a acceptat o pastorie în Quitzow, Brandenburg, iar familia s-a mutat în Germania de Est (Republica Democrată Germană) la doar câteva săptămâni după nașterea lui Merkel. În 1957 s-au mutat din nou la Templin, unde Merkel a terminat liceul în 1973. Mai târziu în acel an a plecat la Leipzig pentru a studia fizica la Universitatea Karl Marx (acum Universitatea din Leipzig). Acolo și-a cunoscut primul soț, colegul student la fizică Ulrich Merkel, iar cei doi s-au căsătorit în 1977. După ce și-a obținut diploma în 1978, a lucrat ca membru al facultății academice la Institutul Central de Chimie Fizică al Academiei de Științe din Berlinul de Est. În 1982, Merkel și soțul ei au divorțat, deși ea și-a păstrat numele de familie. Ea a primit un doctorat pentru teza ei despre chimia cuantică în 1986.

Așa cum a fost cazul majorității copiilor care creșteau în Republica Democrată Germană, Merkel a participat la organizațiile de tineret ale statului. A fost membră a Tinerilor Pionieri (din 1962) și a Tineretului German Liber (din 1968). Implicarea ei în Tineretul German Liber a condus la controverse, deoarece unii dintre foștii ei colegi de la Institutul Central de Chimie Fizică au susținut că ea a fost activă ca secretară pentru agitație și propagandă la institut, deși Merkel a susținut că era responsabilă pentru afaceri culturale(de exemplu, procurarea biletelor de teatru). Merkel nu a fost și nici nu a solicitat să fie membră a Partidului Unității Socialiste, iar atunci când a fost abordată de personalul Ministerului Securității Statului (Stasi) pentru a deveni informator, ea a refuzat.

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Merkel s-a alăturat noului înființat Trezirea Democratică și, în februarie 1990, a devenit purtătorul de cuvânt al partidului. În acea lună, partidul sa alăturat Alianței conservatoare pentru Germania, o coaliție cu Uniunea Socială Germană (DSU) și Uniunea Creștin Democrată (CDU). Cu câteva zile înainte de primele și singurele alegeri libere din Germania de Est din martie 1990, a fost dezvăluit că președintele Trezirii Democratice, Wolfgang Schnur, a lucrat ca informator Stasi de ani de zile. Deși vestea i-a zguduit pe susținătorii Alianței, coaliția a fost victorioasă, iar Trezirea Democratică a devenit parte a guvernului, în ciuda faptului că a câștigat doar 0,9% din voturi. Merkel a devenit purtător de cuvânt adjunct al guvernului Lothar de Maizière (CDU). S-a alăturat CDU în august 1990, poi partidul a fuzionat cu omologul său occidental la 1 octombrie, cu o zi înainte de reunificarea Germaniei.

La primele alegeri postreunificare, în decembrie 1990, Merkel a câștigat un loc în Bundestag (camera inferioară a parlamentului) reprezentând Stralsund-Rügen-Grimmen. A fost numită ministru pentru femei și tineret de către cancelarul Helmut Kohl în ianuarie 1991. Alegerea de către Kohl a tinerei femei politician nou-venite din Germania de Est a atras mai multe categorii demografice și i-a adus lui Merkel porecla „Kohls Mädchen” („fata lui Kohl”). Maizière, care devenise vicepreședintele CDU după fuziunea partidelor din est și vest, a demisionat din funcția sa la 6 septembrie 1991, din cauza acuzațiilor că ar fi lucrat pentru Stasi. Merkel a fost aleasă să-l înlocuiască în decembrie același an. După alegerile din 1994, Merkel a devenit ministru al mediului, conservării și siguranței reactoarelor și a prezidat prima Conferință a Națiunilor Unite asupra climei la Berlin în martie-aprilie 1995. În septembrie 1998, CDU a fost înlăturat de Gerhard Schröder și Partidul Social Democrat din Germania (SPD). Merkel a fost aleasă secretar general al CDU pe 7 noiembrie. S-a căsătorit cu tovarășul ei de mult timp, profesorul de chimie Joachim Sauer, la 30 decembrie a acelui an.

La sfârșitul anului 1999, un scandal financiar a lovit CDU, iar Kohl a fost implicat în acceptarea și utilizarea contribuțiilor ilegale la campanie. Într-o scrisoare deschisă publicată pe 22 decembrie, Merkel, fosta protejată a lui Kohl, a cerut partidului să facă un nou început fără președintele său de onoare. Poziția lui Merkel a crescut foarte mult vizibilitatea și popularitatea ei în rândul publicului german, deși i-a supărat pe loialiștii lui Kohl. La 10 aprilie 2000, Merkel a fost aleasă șef al CDU, devenind prima femeie și prima necatolică care conduce partidul. În calitate de lider al CDU, Merkel s-a confruntat cu efectele persistente ale scandalului financiar și ale unui partid divizat. Deși Merkel a sperat să candideze pentru funcția de cancelar la alegerile din 2002, majoritatea partidului său și-a exprimat preferința pentru Edmund Stoiber de la Uniunea Socială Creștină (CSU), partidul soră al CDU din Bavaria. După ce CDU-CSU a pierdut cu puțin alegerile, Merkel a devenit liderul opoziției.

Pe măsură ce sprijinul pentru SPD a șovăit, Schröder a cerut organizarea de alegeri generale anticipate în septembrie 2005, iar rezultatul a fost un impas virtual. CDU-CSU a câștigat 35,2 la sută din voturi, depășind SPD-ul de guvernământ cu doar 1 la sută. Ambele părți și-au căutat aliați în încercarea de a forma un guvern, dar lunile de negocieri s-au dovedit a fi inutile. În cele din urmă, CDU-CSU și SPD au stabilit un guvern de „mare coaliție” cu Merkel în frunte. La 22 noiembrie 2005, Merkel a preluat funcția de cancelar, devenind prima femeie, prima est-germană și, la vârsta de 51 de ani, cea mai tânără persoană de până acum care a ocupat această funcție.

Mandatul ei a fost reînnoit cu tărie la alegerile parlamentare din 27 septembrie 2009. SPD a înregistrat cea mai proastă performanță din 1949, iar Merkel a reușit să formeze un guvern cu partenerul ei preferat, Partidul Liber Democrat Liber (FDP), clasicul liberal. Al doilea mandat al lui Merkel a fost caracterizat în mare măsură de rolul său personal în răspunsul la criza datoriilor din zona euro. Alături de președintele francez. Nicolas Sarkozy, Merkel a susținut austeritatea drept calea spre redresare pentru economiile afectate ale Europei. Cel mai vizibil succes al lui Merkel a fost intrarea în vigoare, în ianuarie 2013, a unui pact fiscal care obliga guvernele semnatare să opereze în limite specifice unui buget echilibrat.

La alegerile federale din septembrie 2013, alianța CDU-CSU a câștigat o victorie impresionantă, captând aproape 42 la sută din voturi - doar mai puțin de majoritatea absolută. Cu toate acestea, deoarece partenerul ei de coaliție, FDP, nu a reușit să atingă pragul de 5 la sută pentru reprezentare, Merkel s-a confruntat cu perspectiva formării unui guvern fie cu SPD, fie cu Partidul Verzilor, ambii fiind probabil parteneri reticenți. După mai bine de două luni de negocieri, Merkel a obținut un acord cu SPD pentru a forma un alt guvern de mare coaliție. Pe 17 decembrie a devenit a treia cancelar aleasă de trei ori al Germaniei în epoca postbelică (după Konrad Adenauer și Kohl).

Economia europeană, aflată în dificultate, a continuat să devină mare pe măsură ce Merkel a intrat în al treilea mandat - perspectiva ieșirii Greciei din zona euro era o preocupare recurentă - dar a fost eclipsată în curând de o pereche de provocări de securitate la frontierele Uniunii Europene (UE ). O mișcare de protest pro-occidentală din Ucraina l-a alungat din funcție pe premierul pro-rus Viktor Ianukovici în februarie 2014, iar Rusia a răspuns anexând forțat republica autonomă ucraineană Crimeea. În timp ce militari înarmați pro-ruși au ocupat teritoriul din estul Ucrainei, Merkel s-a alăturat altor lideri occidentali pentru a acuza Rusia că a dirijat direct conflictul. Ea a condus eforturile UE de a pune în aplicare sancțiuni împotriva Rusiei și a participat la numeroase discuții multipartite în efortul de a restabili pacea în regiune. Merkel s-a confruntat, de asemenea, cu cea mai gravă criză a refugiaților din Europa de la al Doilea Război Mondial, când sute de mii de migranți care fugeau de conflictele din Siria, Afganistan și din alte părți s-au adunat în UE. Deși a susținut că Germania își va menține granițele deschise în fața urgenței umanitare, Merkel a suspendat temporar Acordul Schengen și a reintrodus controalele la frontieră cu Austria în septembrie 2015.

Peste un milion de migranți au intrat în Germania în 2015, iar partidul lui Merkel a plătit un preț politic mare pentru poziția sa față de refugiați. Pe măsură ce reacția împotriva migranților s-a manifestat în proteste de stradă și la urne, Alternativa de dreapta pentru Germania (Alternative für Deutschland; AfD) s-a numărat printre partidele care au valorificat valul în creștere al populismului și xenofobiei în Europa. În septembrie 2016, AfD s-a clasat pe locul al doilea, înaintea CDU, la alegerile regionale din statul natal al lui Merkel, Mecklenburg-Vorpommern. Două săptămâni mai târziu, CDU a fost înlăturată din coaliția de guvernare locală din Berlin, când a înregistrat cea mai proastă performanță electorală din capitală. În altă parte, apelurile la naționalism au alimentat campania „da” de succes în cadrul referendumului britanic Brexit (iunie 2016) și l-au propulsat pe Donald Trump la victorie la alegerile prezidențiale din SUA (noiembrie 2016), dar Merkel a continuat să se orienteze spre centru în timp ce ea a anunțat că va solicita un al patrulea mandat.

Această strategie părea să dea roade atunci când CDU a câștigat alegerile regionale din Saarland (martie 2017) și bastionul tradițional al SPD din Renania de Nord-Westfalia (mai 2017). În iunie 2017, Merkel i-a surprins pe mulți când a renunțat la un vot deschis în Bundestag privind legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Câteva zile mai târziu, parlamentarii au aprobat măsura, care s-a bucurat de un sprijin larg în rândul populației germane. Deși Merkel a votat împotriva proiectului de lege, adoptarea acestuia a eliminat un potențial blocaj între CDU-CSU și partidele care au făcut din egalitatea căsătoriei o precondiție a oricărui posibil acord de coaliție după alegerile generale din septembrie 2017.

În acele alegeri, Merkel a câștigat al patrulea mandat de cancelar, dar nu fără o cantitate semnificativă de incertitudine și efort. CDU-CSU și SPD au înregistrat cele mai proaste rezultate de aproape 70 de ani: cele mai mari două partide ale Germaniei s-au combinat pentru a câștiga puțin peste jumătate din voturi. Partidele minore au valorificat nemulțumirea față de marea coaliție, iar Verzii, FDP și Stânga au capturat toate suficiente voturi pentru a câștiga reprezentare în parlament. Cel mai dramatic rezultat, totuși, a fost pentru AfD, care a terminat pe locul trei în spatele SPD. Merkel s-a angajat să recupereze alegătorii conservatori care și-au mutat sprijinul către AfD, iar Martin Schulz de la SPD a declarat că partidul său va reveni în opoziție, excluzând orice discuție despre o altă mare coaliție. Schulz s-a răzgândit în cele din urmă, când, după luni de negocieri, Germania a rămas fără guvern. Discuțiile cu FDP s-au prăbușit în noiembrie, iar perspectiva unor noi alegeri se profila. În mod clar, Merkel nu s-a bucurat de o astfel de posibilitate, iar în decembrie SPD a votat deschiderea discuțiilor cu CDU-CSU privind continuarea marii coaliții. Acele discuții s-au încheiat în februarie 2018, Merkel cedând portofoliile puternice de finanțe și afaceri externe SPD. Schulz, care inițial fusese ales să preia funcția de ministru de externe în noul guvern, s-a confruntat cu o reacție aprigă din partea SPD și a fost forțat să demisioneze din funcția de lider al partidului. Ultimul cuvânt asupra coaliției i-a revenit SPD și cinci luni de incertitudine postelectorală s-au încheiat când două treimi dintre alegătorii SPD au aprobat guvernul propus în martie 2018, asigurând oficial un al patrulea mandat pentru Merkel.

Sprijinul pentru cele două partide tradiționale ale Germaniei a continuat să se erodeze pe tot parcursul anului 2018, iar Merkel a fost forțată să facă față unei provocări din partea propriilor aliați bavarezi. Horst Seehofer, ministrul de interne al lui Merkel și șeful CSU, și-a prezentat demisia provizorie în iunie 2018, într-o luptă pentru politica de imigrație a lui Merkel. Despărțirea amenința să răstoarne guvernul german, dar Merkel și-a demonstrat încă o dată măiestria compromisului, iar Seehofer și-a revocat demisia. Disputele importante dintre partidele surori conservatoare au ajutat prea puțin CSU în fieful său, iar în octombrie 2018 CSU a înregistrat cea mai proastă performanță de peste o jumătate de secol la alegerile regionale din Bavaria. Mai târziu în aceeași lună, o performanță similară a CDU la alegerile regionale din Hesse a determinat-o pe Merkel să anunțe că nu va solicita realegerea în funcția de lider al CDU. Ea și-a declarat, de asemenea, intenția de a demisiona din funcția de cancelar la sfârșitul mandatului său în 2021.

Fără Merkel în fruntea coaliției CDU-CSU, cele două partide conservatoare au avut rezultate slabe la alegerile generale din septembrie 2021. La un loc, ei au captat mai puțin de un sfert din voturi, cel mai prost rezultat pentru alianța CDU-CSU. Odată cu o extindere a marii coaliții excluse efectiv de SPD, Armin Laschet, succesorul lui Merkel în calitate de lider al CDU, a făcut deschideri către Verzi și FDP în încercarea de a forma un guvern. Olaf Scholz de la SPD putea revendica un mandat mult mai puternic pe baza performanței partidului său și, pe măsură ce Scholz a început discuțiile de coaliție, a devenit clar că CDU-CSU va trece în opoziție pentru prima dată din 2005. Laschet a anunțat că el avea să demisioneze din funcția de lider al CDU, iar Merkel a rămas în funcție în calitate de interimar în timp ce guvernul condus de SPD lua formă. La 8 decembrie 2021, Scholz a depus jurământul ca cancelar, punând capăt carierei politice de 31 de ani a lui Merkel. Când și-a părăsit mandatul, Merkel devenise al doilea cel mai longeviv cancelar al Germaniei. Mandatul ei de 16 ani a fost cu mai puțin de două săptămâni mai scurt decât cel al mentorului ei de odinioară, Helmut Kohl.

Stilul de guvernare al lui Merkel a fost caracterizat de pragmatism, deși criticii au condamnat abordarea ei ca fiind absența unei poziții și a unei ideologii clare. Ea și-a demonstrat disponibilitatea de a adopta pozițiile adversarilor ei politici dacă s-au dovedit a fi sensibili și populari. Un exemplu notabil în acest sens a fost decizia lui Merkel de a renunța treptat la energia nucleară în urma accidentului de la Fukushima din 2011, după ce a adoptat o lege pentru prelungirea duratei de funcționare a centralelor nucleare din Germania cu doar doi ani mai devreme. Gestionarea de către Merkel a crizei datoriilor din zona euro, pe de altă parte, a condus la criticarea unei abordări considerate de mulți prea stricte. Într-adevăr, chiar și directorul Fondului Monetar Internațional, în general pro-austeritate, Christine Lagarde, a atras atenția asupra prejudiciului pe care măsurile dure de austeritate l-ar putea provoca unei economii deja deteriorate. În ciuda acestor provocări, liderul celei mai populate și mai puternice țări din Europa din punct de vedere economic a continuat să se bucure de o puternică aprobare pe plan intern.

În 2011, Merkel a primit medalia prezidențială a libertății din SUA.

IOAN GHERGHINA - FEMEI CELEBRE (Vol.3)

$$$

 ARMATA DE TERACOTĂ

Unul dintre cele mai mari morminte din lume

Mausoleul imparatului, care gazduieste in perimetrul sau celebra armata de teracota, este localizat in partea central-estica a Chinei, in districtul Lintong, provincia Shaanxi, la 30 de kilometri est de Xi’an, al doilea oras ca vechime din China.

De forma unei piramide, baza mausoleului are 350 de metri de la nord la sud, 345 de metri de la est la vest si 76 de metri inaltime.

Este unul dintre cele mai mari morminte din lume si a fost ridicat pe parcursul a 38 de ani, inre 246 si 208 i.Hr. ,soldatii din ceramica ( teracota ) fiind conceputi tocmai pentru a veghea , pe post de garnizoane ,cu strasnicie si imperturbabil ,mausoleul .Chiat daca lucrarile la mausoleu au inceput la scurt timp dupa urcarea pe tron a imparatului Qin , in anul 246 i.Hr. ,cand el avea doar 13 ani ,constructia la scara mare a inceput sa prinda contur abia dupa ce el a cucerit cele sase mari state chineze din acea vreme ,unificand China in anul 221 i.Hr. .

O armata de teracota in marime naturala!

Celebra armata de teracota ,compusa din cateva mii de soldati ingropati alaturi de caii lor , a fost gasita in anul 1974 de cativa tarani care sapau un put la circa 1,5 kilometri est de necropola primului imparat imparat al Chinei ,Qin Shi Huang ( unificatorul marelui imperiu chinez si fondatorul dinastiei Qin ) 221-206 i.Hr. Conform estimariloe ,se preconizeaza ca in perimetrele cercetate sunt aproximativ 8.000 de soldati ,150 de cai si 130 de care cu 520 de cai . 

Aceasta armata impresionanta ,in marime naturala – soldatii au intre 1,7 si 1,9 metri ,iar caii intre 1,5 metri inaltime si 2 metri lungime – este considerata una dintre cele mai insemnate descoperiri arheologice ale secolului trecut ,iar locul in care a fost descoperita a devenit unul dintre cele mai importante si mai frecventate obiective turistice din China ,in anul 1987 fiind trecuti pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO .

Avand in vedere ca soldatii confectionati din ceramica arsa au stat timp indelungat sub pamant ,odata cu dezgroparea si scoaterea lor la lumina ,la contactul cu aerul si-au pierdut coloritul . Important este faptul ca , in anul 2004 , cativa experti germani au reusit , in colaborare cu partea chineza , sa conceapa un procedeu special pentru protejarea coloritului figurilor din ceramica , redand astfel stralucirea de odinioara a soldatilor .

Ziduri ,gropi , figurine ,cai si un palat inca neexcavat 

Complexul necropolei este strajuit de doua randuri de ziduri ( interioare ,respectiv exterioare ) ,care incadreaza mormantul principal .Daca in interiorul primului rand de ziduri s-au gasit numeroase figurine din teracota reprezentand curteni si functionari care l-au servit pe imparat ,in portiunea dintre peretele interior si cel exterior se gasesc atat gropile care gazduiesc figurile din teracota ale animatorilor prezenti la curtea regala ,cat si o groapa in care troneaza o armura masiva din piatra .In partea de nord a zidului exterior se afla parcul imperial ,frumos decorat cu figurine din bronz reprezentand cocori , lebede si rate . In afara zidurilor exterioare s-au gasit grajdurile imperiale ,unde caii adevarati au fost ingropati impreuna cu figurinele din teracota ( ingrijitorii de cai ) . In schimb , in gropile din partea vestica s-au descoperit resturile umane ale persoanelor care au fost fortate sa lucreze la constructia complexului .In prezent ,movila mormantului , in sine , a ramas in mare parte neexcavata ,dar un numar de tehnici au fost folosite pentru a explora situl arheologic .Astfel ,palatul imperial a fost localizat in centrul movilei si ,dupa prospectiunile arheologice si studiile magnetice ,perimetrul unui zid de patru metri inaltime ,masurand 460 de metri de la nord la sud si 390 de metri de la est la vest ,construit din caramizi ,se presupune ca este peretele palatului subteran .Excavarile au inceput din anul 2010 ,pana in prezent descoperindu-se ziduri ,porti , drumuri din piatra ,resturile ceramice si de zidarie .

Nimeni nu a scapat 

In scririle marelui istoric chinez Sima Qian Er Shi ,al doilea imparat al Dinastiei Qin , a spus ca , ” ar fi neportivit ca toate concubinele imparatului care nu au copii sa fie eliberate „. Astfel ,el a ordonat ca acestea sa-l insoteasca atunci cand moare . Si asa s-a intamplat ! Dupa inmormantare , s-a decis ca este o incalcare foarte grava a legii ca mesterii care au construit dispozitivele mecanice si care aveau cunostinta si de comorile imperiului ,sa poata divulga aceste secrete .Prin urmare ,imediat dupa inchiderea ceremoniilor funerare si dupa ascunderea comorilor ,portile interioare si exterioare au fost inchise ,blocand toti lucratorii si mestesugarii in interior .Nimeni nu a putut sa scape .Apoi , deasupra s-au plantat diverse plante si arbori , astfel incat totul sa semene cu un deal ,ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat .Astfel secretul armatei de teracota a fost pastrat pana in secolul XX…

sursa: 

Terra Magazin

$$$

 ARYABHATA

Aryabhata, unul dintre cei mai renumiți matematicieni și astronomi ai Indiei antice, s-a născut în anul 476 d.Hr. Deși locul exact al nașterii sale rămâne un subiect de dezbatere academică, mulți cred că s-a născut în Ashmaka, o regiune care ar putea corespunde cu Maharashtra sau sudul Indiei de astăzi. Unele relatări îl asociază și cu Kusumapura, care este adesea identificat cu orașul Pataliputra (Patna de astăzi), unde se crede că și-a petrecut o mare parte din viața profesională. Indiferent de locul exact al nașterii sale, moștenirea intelectuală a lui Aryabhata a lăsat o amprentă indelebilă asupra patrimoniului științific al Indiei și al altor țări.

Este cel mai cunoscut pentru capodopera sa, Āryabhaṭīya, un compendiu de matematică și astronomie scris când avea doar 23 de ani. Această lucrare, scrisă în versuri sanscrite, constă din 121 de versete împărțite în patru secțiuni: Gitikapada, Ganita, Kalakriya și Golapada. Fiecare secțiune detaliază diverse aspecte ale matematicii și astronomiei, demonstrând înțelegerea excepțională a lui Aryabhata asupra ideilor științifice complexe încă de la o vârstă fragedă. Opera sa marchează o tranziție semnificativă de la tradiția orală a științei indiene la un corp de cunoștințe scris, mai sistematizat.

Aryabhata este recunoscut pe scară largă pentru contribuții semnificative atât la matematica pură, cât și la cea aplicată. El a conceput metode sofisticate pentru rezolvarea ecuațiilor liniare și pătratice, a dezvoltat o aproximare nouă pentru pi și a oferit o înțelegere detaliată a progresiilor aritmetice și geometrice. Aceste inovații indică un savant care nu doar repeta cunoștințele moștenite, ci le extindea și le reformula în mod activ. Scrierile sale matematice au influențat atât savanții indieni, cât și pe cei islamici, pregătind terenul pentru dezvoltarea ulterioară a domeniului.

În astronomie, Aryabhata a revoluționat concepțiile existente despre cosmos. El a propus un model heliocentric în care Pământul se rotește în jurul axei sale - o teorie care contrazicea modelele geocentrice predominante din vremea sa. Explicația sa privind cauzele eclipselor, care a respins mitologicii Rahu și Ketu în favoarea unei înțelegeri științifice a umbrelor proiectate de Pământ și Lună, a fost o abatere remarcabilă de la credința populară. De asemenea, el a calculat perioadele de rotație și revoluție siderale ale planetelor cu o precizie remarcabilă.

În ciuda operei sale inovatoare, există puține informații concrete despre viața personală a lui Aryabhata. Cea mai mare parte a ceea ce se știe provine din referințele făcute de cercetători ulteriori, precum Bhaskara I și Brahmagupta. Aceste referințe arată clar că reputația lui Aryabhata a dăinuit timp de secole și că scrierile sale au fost folosite ca surse autorizate până în perioada medievală. Capacitatea sa de a sintetiza și comunica idei complexe a asigurat că opera sa a fost nu doar respectată, ci și studiată și comentată activ de generații de oameni de știință indieni.

Se crede că Aryabhata a fost numit directorul unui observator astronomic din Kusumapura, care ar fi putut face parte din celebra Universitate Nalanda. Dacă este adevărat, această asociere l-ar plasa în centrul unuia dintre cele mai importante centre de învățământ din lumea antică. Acest rol i-ar fi oferit acces la o gamă largă de resurse intelectuale și schimburi academice care probabil i-au influențat propria gândire și au permis răspândirea ideilor sale prin intermediul rețelelor academice.

Moștenirea lui Aryabhata este remarcabilă în special pentru influența sa de durată. Deși scrierile sale au fost în mare parte necunoscute în Europa medievală până mult mai târziu, acestea au fost transmise prin intermediul savanților islamici care au tradus lucrări matematice și astronomice indiene în arabă. În acest fel, ideile lui Aryabhata au devenit parte a istoriei științei globale, contribuind la evoluțiile din timpul Epocii de Aur islamice și pătrunzând în cele din urmă în gândirea europeană prin traduceri arabo-latine.

În India modernă, numele lui Aryabhata a fost imortalizat în diverse moduri. Primul satelit indian lansat în 1975 a fost numit Aryabhata în onoarea sa. Numeroase instituții de învățământ și științifice îi poartă, de asemenea, numele, celebrându-l ca simbol al bogatei moșteniri științifice a Indiei. Viața și opera sa continuă să fie studiate nu doar pentru semnificația lor istorică, ci și pentru profunzimea curiozității intelectuale și a inovației pe care le întruchipează.

2) Lucrări principale

Aryabhaṭīya:

Āryabhaṭīya este cea mai celebrată și singura lucrare supraviețuitoare a lui Aryabhata. Compusă în 499 d.Hr., când avea doar 23 de ani, acest text reprezintă un punct de reper în literatura matematică și astronomică indiană. Scris în versuri sanscrite, textul cuprinde 121 de strofe concise, împărțite în patru capitole: Gitikapada (definiții și constante astronomice), Ganita (matematică), Kalakriya (calcule de timp) și Golapada (astronomie sferică). Fiecare verset este plin de informații tehnice, necesitând comentarii suplimentare pentru a fi deslușit. Spre deosebire de mulți dintre predecesorii săi care s-au concentrat pe calendare religioase, abordarea lui Aryabhata este în mare măsură empirică și riguroasă din punct de vedere matematic.

În Āryabhaṭīya, Aryabhata introduce conceptul de zero ca provizoriu și discută sistemul zecimal pozițional, deși nu folosește un simbol pentru zero. El oferă reguli avansate pentru extragerea rădăcinilor pătrate și cubice și rezolvarea ecuațiilor nedeterminate de gradul întâi. În plus, el aproximează pi (π) la 3,1416 - o valoare uimitor de precisă pentru vremea sa. Lucrarea a avut un impact profund asupra matematicienilor indieni de mai târziu, precum Bhaskara I și Brahmagupta, și, prin traduceri în arabă, a influențat matematica islamică și europeană.

Modelul sistemului solar al lui Aryabhata (așa cum se găsește în Golapada):

Inovațiile astronomice ale lui Aryabhata, în special în secțiunea Golapada din Āryabhaṭīya, includ o îndepărtare radicală de cosmologiile mitologice și puranice. El a propus ideea că Pământul se rotește în jurul axei sale, ceea ce explica mișcarea aparentă zilnică a stelelor. Aceasta a fost o sugestie îndrăzneață care a precedat teoriile heliocentrice europene ale lui Copernic cu aproape o mie de ani. Modelul rotativ al Pământului al lui Aryabhata nu era larg acceptat în India la acea vreme, dar a demonstrat disponibilitatea sa de a contesta opiniile ortodoxe prin observație și logică.

În plus, Aryabhata a oferit calcule remarcabil de precise ale perioadelor de rotație și revoluție siderale ale planetelor, folosind modele epiciclice sofisticate din punct de vedere matematic. De asemenea, a explicat eclipsele solare și lunare din punct de vedere științific, atribuindu-le umbrelor proiectate de corpurile cerești, mai degrabă decât demonilor mitologici precum Rahu și Ketu. Opera sa a marcat o tranziție către astronomia rațională în India și a introdus metode care au persistat în practica astronomică indiană timp de secole.

Tabelele trigonometrice ale lui Aryabhata:

Aryabhata a fost unul dintre primii matematicieni care au prezentat tabele trigonometrice, inclusiv valorile sinusului (numit pe atunci ardha-jya, sau „semi-coardă”) pentru unghiuri în trepte de 3,75 grade. Aceasta a fost o inovație semnificativă în dezvoltarea trigonometriei. În loc să utilizeze diagrame geometrice sau lungimi de arc, Aryabhata a compilat aceste valori sistematic, facilitând aplicarea lor în calculele astronomice. Aceste tabele au oferit o bază pentru dezvoltarea ulterioară a trigonometriei sferice atât în India, cât și în lumea islamică.

Tabelul a fost prezentat sub forma diferențelor dintre valorile sinusoidale succesive - o modalitate inteligentă de a comprima informațiile, permițând în același timp interpolarea. Abordarea lui Aryabhata le-a permis astronomilor să calculeze pozițiile planetare cu o precizie mult mai mare. Moștenirea sa trigonometrică a influențat astronomi indieni precum Varahamihira și, mai târziu, oameni de știință islamici precum Al-Khwarizmi și Al-Biruni, care au adoptat și extins aceste tehnici în propriile tratate astronomice.

Kalakriya (Socotirea timpului):

Secțiunea Kalakriya din Āryabhaṭīya explorează complexitatea măsurării timpului și a calculelor calendaristice. Aryabhata a stabilit un cadru detaliat pentru înțelegerea ciclurilor de timp, inclusiv anii lunari și solari, lunile, zilele și chiar subdiviziuni mai mici, cum ar fi kashta și kala. De asemenea, el a definit ciclurile yuga (o unitate de timp egală cu milioane de ani în cosmologia indiană) și a calculat numărul de revoluții planetare în timpul acestor cicluri, introducând o modalitate sistematică de sincronizare a evenimentelor astronomice cu datele calendaristice.

Calculele lui Aryabhata din Kalakriya au relevat o înțelegere sofisticată a periodicității și sincronizării astronomice. El a introdus conceptul de poziții medii și reale ale corpurilor cerești pentru a corecta neregularitățile orbitale. Precizia sa matematică în gestionarea acestor cicluri pe termen lung este considerată un precursor al efemeridelor și almanahurilor astronomice mai complexe utilizate în tradițiile indiene și islamice ulterioare. Această lucrare a demonstrat măiestria lui Aryabhata atât în observația empirică, cât și în calculul abstract.

Contribuții la algebră și teoria numerelor:

Deși nu au fost publicate într-un text separat, contribuțiile lui Aryabhata la algebră și teoria numerelor sunt incluse în secțiunea Ganita din Āryabhaṭīya. El a discutat metode de rezolvare a ecuațiilor liniare și a ecuațiilor nedeterminate - în special metoda kuttaka (pulverizator), o precursoare a algoritmului euclidian. Această tehnică a fost utilizată pentru a găsi soluții întregi la congruențe, formând o parte fundamentală a teoriei numerelor cu mult înainte de a câștiga popularitate în Occident. Abordarea algebrică a lui Aryabhata a demonstrat un nivel extraordinar de abstractizare și generalitate.

De asemenea, a folosit sisteme notaționale inovatoare, reprezentând numerele cu coduri alfasilabice - un sistem mnemonic care codifica numerele mari folosind litere sanscrite. Acest sistem numeric verbal a facilitat memorarea și transmiterea datelor numerice mari. Tehnicile lui Aryabhata, în special modul în care a gestionat congruențele și aritmetica modulară, aveau să influențeze matematicienii indieni de mai târziu, precum Bhaskara II, și în cele din urmă aveau să găsească ecouri în teoria numerelor moderne, în special în algoritmii criptografici.

3) Teme principale

Structura matematică a Cosmosului:

Cosmologia lui Aryabhata era profund matematică, reflectând convingerea că universul funcționa conform unor principii măsurabile și previzibile. Un aspect central al acestei teme este afirmația sa că Pământul se rotește în jurul axei sale, o idee revoluționară care a oferit o explicație matematică coerentă pentru mișcarea aparentă a stelelor. Aceasta a reprezentat o schimbare monumentală față de viziunea cosmologică puranică dominantă în India la acea vreme, care descria un Pământ static și cauze mitologice pentru evenimentele cerești. Modelul lui Aryabhata, deși nu era heliocentric în sensul copernican modern, conținea o viziune dinamică asupra cosmosului, înrădăcinată în raționamentul observațional.

Un al doilea aspect este utilizarea trigonometriei și algebrei pentru a reprezenta mișcările cerești. Tabelele sinusoidale și calculele pozițiilor planetare ale lui Aryabhata se bazează pe convingerea că cosmosul este atât numeric, cât și ciclic. Calculând numărul de revoluții ale planetelor pe parcursul unei mahayuga (4,32 milioane de ani), el a căutat să creeze un model matematic unificat al timpului și spațiului. Această viziune sistematică a cosmosului contrastează cu astronomia observațională a gânditorilor greci precum Ptolemeu, care se bazau în mare măsură pe modele geometrice fără a integra un cadru metafizic mai larg al ciclurilor temporale.

În al treilea rând, Aryabhata a introdus conceptul de relativitate a mișcării, afirmând că, așa cum o persoană aflată într-o barcă în mișcare vede malurile unui râu mișcându-se, tot așa și stelele par să se miște datorită rotației Pământului. Această analogie anticipează metafora navei a lui Galileo cu peste o mie de ani. În timp ce Galileo și Copernic aveau acces la telescoape și instrumente empirice, perspectivele lui Aryabhata au fost deduse din raționamentul pur, demonstrând originalitatea viziunii sale cosmologice. Prin urmare, cosmologia sa matematică nu era doar avansată din punct de vedere tehnic, ci și conceptual înaintea timpului său în ceea ce privește accentul pus pe regularitatea sistemică și mișcare.

Inovație în numerația și aritmetica pozițională:

Opera lui Aryabhata marchează un moment fundamental în dezvoltarea sistemului zecimal pozițional, o piatră de temelie a aritmeticii moderne. Un prim aspect cheie al acestei teme este recunoașterea valorii poziționale. Deși nu a folosit explicit un simbol pentru zero, sistemul său pozițional a implicat existența acestuia. Această abstracție a pus bazele pentru matematicienii indieni de mai târziu, precum Brahmagupta, care au introdus oficial zero ca număr. Zero-ul implicit al lui Aryabhata a permis reprezentarea numerelor foarte mari și a facilitat calculul eficient - o caracteristică absentă în cifrele romane și în sistemele alfanumerice grecești.

Sistemul katapayadi al lui Aryabhata, o tehnică ce codifica numerele în silabe ale sanscritei, permitea memorarea datelor complexe sub formă de versuri. Acest lucru nu numai că reflectă o fuziune remarcabilă a sistemelor lingvistice și matematice, dar a contribuit și la conservarea orală a cunoștințelor tehnice într-o perioadă în care manuscrisele erau rare. În schimb, sistemele grecești și chinezești de notație matematică au rămas greoaie, limitându-le adesea utilitatea în efectuarea operațiilor aritmetice. Sistemul de numerație mnemonică al lui Aryabhata demonstrează astfel o încercare originală și practică de democratizare a cunoștințelor matematice.

Aryabhata nu a folosit aceste metode doar pentru rezolvarea ecuațiilor abstracte; le-a aplicat problemelor astronomice reale, integrând astfel aritmetica cu știința observațională. Comparativ cu babilonienii, care aveau tabele aritmetice practice, dar legate de context, Aryabhata a oferit proceduri generalizate care puteau fi reproduse și predate sistematic. Aritmetica sa formează infrastructura fundamentală pe care a fost construită matematica indiană și, mai târziu, islamică și europeană.

Pionierat în algebrie și teoria numerelor:

Contribuțiile lui Aryabhata la algebră și teoria numerelor reprezintă unele dintre cele mai inovatoare gândiri din matematica premodernă. Un aspect central al acestei teme este introducerea metodei kuttaka, sau „pulverizatorul”, o tehnică de rezolvare a ecuațiilor nedeterminate de forma ax ≡ b (mod n). Această metodă a oferit o modalitate sistematică de a ajunge la soluții întregi - un precursor al aritmeticii modulare moderne. Ea diferă semnificativ de algebra greacă, căreia îi lipsea în mare măsură conceptul de algoritmi generali de rezolvare pentru astfel de probleme, și de algebra chineză, care se baza adesea pe strategii specifice fiecărui caz.

Un alt element vital al algebrei lui Aryabhata este tratarea ecuațiilor liniare și pătratice. El a formulat metode pentru rezolvarea ecuațiilor folosind extragerea rădăcinilor și tehnici bazate pe proporții, integrându-le în contexte astronomice. De exemplu, multe dintre aceste ecuații au fost folosite pentru a prezice pozițiile planetare sau pentru a sincroniza ciclurile temporale, demonstrând că algebra sa era atât practică, cât și generală. Comparativ cu matematicienii islamici de mai târziu, precum Al-Khwarizmi, care au introdus algebra ca o disciplină distinctă, algebra lui Aryabhata a fost integrată în nevoi științifice mai largi, dar conceptual la fel de riguroasă.

Aryabhata a utilizat versurile sanscrite pentru a codifica relații numerice și algebrice complexe - o tehnică ce contrastează cu notația simbolică dezvoltată mult mai târziu în Europa. Deși metoda sa ducea lipsă de concizie simbolică, ea prezenta o modalitate originală de a comprima și transmite idei matematice prin mijloace orale și poetice. Inovațiile sale în teoria numerelor - în special în gestionarea numerelor mari și a formelor nedeterminate - îl poziționează ca un gânditor fundamental a cărui operă a prefigurat progresele ulterioare atât în matematica orientală, cât și în cea occidentală.

Măsurarea timpului și știința calendaristică:

Aryabhata a adus contribuții inovatoare la știința măsurării timpului, integrând elemente matematice, astronomice și filosofice. Primul aspect cheie al acestei teme este definiția și calcularea mai multor unități temporale - de la minut (kala) până la epoci vaste precum mahayuga. Calculul său conform căruia o mahayuga se întinde pe 4,32 milioane de ani, cu revoluții precise ale planetelor în cadrul acestei perioade, reflectă nu doar o înțelegere avansată a periodicității, ci și o viziune temporală grandioasă, fără egal în antichitatea occidentală.

Aryabhata a calculat durata anului sideral la 365,3586805 zile, remarcabil de aproape de estimările moderne. Spre deosebire de calendarul iulian, care folosea ajustări arbitrare precum anii bisecți, sistemul lui Aryabhata se baza pe observații astronomice și consecvență matematică. Acest lucru a permis o predicție mai precisă a eclipselor și a conjuncțiilor planetare, care aveau atât importanță științifică, cât și rituală în societatea indiană.

Viziunea lui Aryabhata asupra timpului nu era doar liniară sau istorică, ci ciclică și recursivă. Înțelegerea sa asupra timpului ca model recurent - care reflecta ciclurile cosmologice hinduse - era integrată cu observația empirică. Aceasta contrasta cu concepția liniară a timpului întâlnită în cronologiile creștine și islamice. Abordarea lui Aryabhata a permis atât predicția pe termen lung, cât și măsurarea pe termen scurt, îmbinând ideile metafizice cu știința operațională. Opera sa calendaristică a influențat profund tradiția Panchang (almanahul hindus) și a continuat să modeleze calcularea timpului în India timp de secole.

Raționalizarea fenomenelor cerești:

Una dintre cele mai originale contribuții intelectuale ale lui Aryabhata a fost explicația sa rațională a fenomenelor cerești, în special a eclipselor. Un prim aspect critic al acestei teme este respingerea cauzelor mitologice - și anume, demonii-umbre Rahu și Ketu - și explicația sa a eclipselor în termenii umbrelor proiectate de Pământ și Lună. Aceasta a reprezentat o trecere profundă de la explicația simbolică la cea științifică și reflectă o formă timpurie de naturalism în știința indiană.

În al doilea rând, el a oferit modele geometric precise pentru înțelegerea mișcării corpurilor cerești, folosind epicicluri și orbite excentrice. Deși similar ca structură cu modelele lui Ptolemeu, cadrul lui Aryabhata diferea prin integrarea datelor observaționale în mecanisme predictive. Prin urmare, modelul său era atât explicativ, cât și utilitar, capabil să prezică evenimente precum conjuncțiile și eclipsele cu o precizie remarcabilă. Spre deosebire de Ptolemeu, care avea acces la amplele înregistrări observaționale ale Alexandriei, munca lui Aryabhata s-a bazat pe observații regionale și interpolare matematică.

Modelele sale au evitat complexitățile inutile și au aderat la parcimonie - o calitate celebrată ulterior în lucrările lui Copernic și Kepler. Insistența lui Aryabhata asupra consecvenței matematice și observaționale a marcat un moment crucial în astronomia indiană, unde raționalismul empiric a început să aibă prioritate față de narațiunile religioase și mitologice. Abordarea sa a pus bazele intelectuale pentru o tradiție științifică care avea să înflorească ulterior în lumea islamică și să influențeze

$$$

 O POVESTE DE DRAGOSTE CU VIOLETE DE PARMA,DAR SFARSITA TRAGIC.....

Povestea dr. CAROL DAVILA - fiul natural al lui FRANZ LISZT - și a iubitei lui ANA RACOVIȚĂ-GOLESCU, viitorii părinți ai scriitorului ALEXANDRU DAVILA 

Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui CUZA VODĂ.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe. Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului ANA RACOVIȚĂ-GOLESCU, care era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios. Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna, de câteva ori chiar, cu insistență, fară să fi primit din partea fetei, nici un răspuns. Ca o domnișoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiți de ANA era și doctorul CAROL DAVILA, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, că să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută. ANA își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului DAVILA pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți. 

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuție despre toaleta ANEI. Doctorul Davila trecu mai aproape, că să audă mai bine ce se vorbea. Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și... lingușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei. Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători. 

Numai doctorul DAVILA nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tacere. În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:

- Păcat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surâse îngăduitor și răspunse prompt:

- Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de castigat fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adaugă, oftând discret: Și sunt florile mele preferate... Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nici o florărie. A trebuit să renunț cu multa părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucurestiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița aceasta îngrozitoare?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii! Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră să o aprobe:

- Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul DAVILA, care a părăsit imediat balul. Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în graba și a pornit către marginea BUCURESTIULUI, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călătorit aproape sufocat de viforniță aceea cumplită, care se-ntetea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt. De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor, de gerul năprasnic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe, și a căutat cu ochii înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți. Doctorul DAVILA a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, inclinandu-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

- Domnișoară ANA, dați-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mână...

Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue. Se făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față, curioși la culme să vadă care va fi urmarea. Fata a rămas o clipa înfiorată, căci și-a dat seama de ce om are în fața ei, după gest, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc! 

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt și, strângând cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirata, în deplină armonie cu cele spuse de tânărul doctor îndrăgostit:

- Iar mie, domnule DAVILA, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!

Aceștia au fost părinții marelui dramaturg și om de teatru de mai tărziu ALEXANDRU DAVILA, creatorul lui "VLAICU VODĂ", cea mai frumoasă dramă istorică în versuri din literatura română.

ANA DAVILA a murit pe 13 ianuarie 1874, la doar 40 de ani, în urma unei greșeli medicale fatale. ELENA PERTICARI DAVILA a povestit că, în timp ce participa la o conferință susținută de CAROL DAVILA și alți medici, chimiști și farmaciști la Spitalul COLŢEA, ANA DAVILA a acuzat o durere puternică de cap. Unul dintre chimiști, elvețianul BERNARD LANDWEY, care venise în țară cam în același timp cu DAVILA și fondase Institutul de Chimie, s-a oferit să-i aducă praf de chinină, analgezic folosit frecvent în epocă pentru migrene, mai ales pentru că ANA dorea să plece la cumpărături pentru ziua de naștere a fiicei ELENA. Doctorul BERNARTH a luat însă un flacon cu stricnină din farmacia spitalului, fără să-și da seama că acesta se afla cu un nivel mai sus decât era raftul cu chinină și i-a oferit ANEI DAVILA praful ucigaș. Deși se simțea în continuare rău, soția medicului a plecat de la COLŢEA și, când a ajuns în fața magazinului unde voia să facă cumpărături, a căzut și a murit pe loc.

După moartea ei, îndelung plânsă de orfanele pe care le îngrijea cu multă iubire, de azilul pentru fete s-au ocupat îndeaproape doctorul CAROL DAVILA, care a primit în permanență sprijinul REGINEI ELISABETA. Chimistul LANDWEY a murit în stare de demență din cauza nenorocirii pe care i-o provocase soției prietenului său, după cum consemnează GEORGE COSTESCU în volumul “BUCUREȘTII VECHIULUI REGAT ”.

Sursa: Adevarul.ro.