$$$

 Madame Tallien, o figură excentrică a Revoluției franceze, a avut zece copii cu numeroșii ei soți și amanți. Thérésa a introdus rochiile stil Grecia Antică în saloanele de la Paris

Thérésa Cabarrus s-a născut pe 31 iulie 1773 la Madrid, fiind fiica lui François Cabarrus, un spaniol de origine franceză, și a Maríei Antonia Galabert. Tatăl Thérései a fondat și a guvernat Banca San Carlos, care a devenit mai târziu Banca Regală a Spaniei, și a fost ministru de finanțe al regelui Iosif, primind în 1789 titlul de conte de la regele Carol al IV-lea.

Din 1778 până în 1783, Thérésa a fost trimisă spre a fi educată la o școală de maici din Franța, a fost elevă a pictorului Jean-Baptiste Isabey, s-a întors acasă pentru scurt timp și apoi tatăl ei a trimis-o înapoi la Paris pentru a-și finaliza educația și a se căsători.

Prima dintre multele ei aventuri amoroase a fost cu Alexandre de Laborde, dar cuplul a fost nevoit să se separe pentru că tatăl tânărului, Jean-Joseph de Laborde, nu a fost de acord cu relația lor. Cabarrus a aranjat apoi ca frumoasa sa fiică să se căsătorească cu un francez bogat și puternic pentru a-și consolida poziția în Franța.

Pe 21 februarie 1788 Thérésa s-a căsătorit cu Jean Jacques Devin Fontenay, ultimul marchiz de Fontenay, un aristocrat bogat care era descris ca fiind mic, roșu și urât. Mireasa avea 14 ani și curând a fost prezentată la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. Tinerii căsătoriți au vizitat și curtea Spaniei, iar pe 2 mai 1789 Thérésa va avea un fiu, pe Devin Théodore de Fontenay, al cărui tată a fost, probabil, Felix le Peletier de Saint-Fargeau, nu soțul ei.

Când a izbucnit Revoluția franceză, în 1789, Fontenay a plecat din Franța, iar tânăra și-a reluat numele de fată și a obținut divorțul doi ani mai târziu, în 1791. Ea s-a refugiat în Bordeaux, unde a fost susținută financiar de unchiul ei, iar aici l-a întâlnit pe Jean Lambert Tallien, comisarul Convenției Naționale la Teatru, cu care a început o aventură. În decembrie 1793 frumoasa Thérésa a apărut costumată ca Zeița Rațiunii la o mare paradă organizată la Bordeaux de noul ei iubit.

În februarie 1794, Jean Lambert Tallien a fost denunțat de Maximilien Robespierre pentru că era prea moderat și relaxase măsurile de represiune. Robespierre i-a reproșat, de asemenea, legătura cu "o anume Cabarrus, o fostă nobilă, care l-a convins să ierte mulți dușmani ai Republicii". Tânăra l-a însoțit pe Tallien când acesta a mers la Paris pentru a-și justifica comportamentul, dar a fost încarcerată din ordinul lui Robespierre mai întâi în închisoarea La Force, apoi în închisoarea Carmes.

Aici a întâlnit-o pe Joséphine de Beauharnais, iar în acest timp Tallien a devenit unul dintre principalii organizatori ai Reacției Thermidoriene care l-a răsturnat pe Robespierre. Pe 27 iulie 1794 Tallien le-a eliberat din închisoare pe Thérésa și pe Joséphine de Beauharnais, iar ea a devenit curând una dintre cele mai importante figuri din viața politică franceză. Thérésa a avut o influență destul de mare asupra iubitului ei, iar după izbucnirea Reacției Thermidoriene i s-a spus Notre-Dame de Thermidor.

Era deja însărcinată cu fiica lor, așa că noul cuplu s-a căsătorit pe 26 decembrie 1794. Mariajul lor a fost relativ scurt, iar când Theresa a început procedura de divorț în februarie 1797 soțul ei era plecat cu Napoleon în Egipt. Bărbatul a fost capturat de britanici în timp ce se întorcea în Franța și ținut prizonier, astfel că divorțul a fost finalizat abia după eliberarea sa, în 1802.

Thérésa a devenit în această perioadă sufletul vieții sociale pariziene. Salonul ei era faimos și ea a devenit una dintre inițiatoarele noului curent al modei feminine care a reintrodus stilul grecesc antic la Paris. Era o figură extravagantă, foarte populară, și în epocă se spunea că face baie în suc de căpșuni pentru înfrumusețare. La o vizită pe care a făcut-o la Palatul Tuileries, s-a îmbrăcat cu o pelerină neagră și a purtat opt inele cu safire la mâini și șase inele la picioare, o brățară de aur pe fiecare gleznă și nouă brățări pe fiecare braț, iar pe cap a purtat o coroană cu rubine. Cu altă ocazie, ea a apărut la Opera din Paris purtând o rochie albă din mătase, fără mâneci și fără lenjerie intimă, rămânând celebru comentariul unui martor: "Nici o altă persoană nu putea avea o ținută așa somptuosă fiind dezbrăcată!"

După divorțul de Tallien, Theresa a avut un scurt flirt cu Napoleon. Apoi a fost amanta puternicului Paul Barras, a cărui fostă amantă fusese Joséphine, prima soție a lui Bonaparte. Nu după mult timp a devenit iubita milionarului Gabriel-Julien Ouvrard cu care a avut patru copii și, în cele din urmă, încercând să-și recâștige respectabilitatea, s-a căsătorit cu François-Joseph-Philippe de Riquet, Conte de Caraman. Nunta a avut loc pe 22 august 1805, la scurt timp după ce el devenise al șaisprezecelea Prinț de Chimay.

Theresa și-a petrecut restul vieții mai întâi la Paris, apoi pe moșiile Chimay. Devenise una dintre cele mai faimoase femei din Franța și nu i-a plăcut acest rol. Odată a apărut la Luvru însoțită de toți cei zece copii pe care i-a avut cu diverșii ei soți și iubiți și atât de mulți curioși s-au adunat să o vadă de aproape, încât a trebuit să fugă pe o scară pentru a se salva de privirile oamenilor.

Thérésa Cabarrus Tallien a murit pe 15 ianuarie 1835, la vârsta de 61 de ani, în Chimay și a fost înmormântată sub sacristia bisericii din localitate, unde se află astăzi un memorial în onoarea ei.

$$$

 Moartea Iuliei Hasdeu, o durere fără margini - 29 septembrie 1888

“Iulia Hasdeu s-a născut la 2 Noemvrie 1869 în Bucuresci. La vârsta de doi ani şi jumătate, Iulia Hasdeu citea deja, deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele.

De atunci, trecu peste legile firei… La 8 ani, ea depuse examenele claselor primare Ia şcoala de băieţi din Verde, al cărei director era regretatul poet Scurtescu. La vârsta de 11 ani, fetiţa termină cele patru clase gimnaziale la liceul St. Sava şi fu premiată împreună cu ceialalţi elevi de ministrul instrucţiunii publice de pe atunci, răposatul Vasile Boerescu.

Necesitatea psihică, firească în acest admirabil organism, de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai multe din cunoştinţele spiritului uman, de-atunci chiar o silea să iasă din cercul micilor ocupaţiuni ale claselor gimnaziale. Muzica, îndeosebi pianul, fu unul din studiile ce învăţă de atunci ca o petrecere artistică.

Conservatorul nostru o premia…

Încă de la vârsta de 9 ani, cântecele Iuliei Hasdeu, versurile ce făcea petrecând şi jucându-se, arătau, în licăririle lor puerile, vioiciunea minţii sale. Scria satire în contra profesorilor. Domnii Jacomi şi Tânăşescu trebuie să fi trecut pe rând cu toate onorurile ce li se cuvin prin versurile elevei-copile.

A zări, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai de frunte. Pe când sfârşea gimnaziul, încercă a compune comedii şi drame. Adora teatrul încă de când, copiliță, părinţii neputând se se despartă de dânsa, o aduceau în loja lor la Teatrul Naţional.

Zicea versul la vârsta de 6-7 ani cu atâta căldură, încât nu puţine din doamnele care o sărutau cu drag la adunările societăţii “Concordia” plângeau ascultând-o cum spune “Sila lui Boliac”, sau “Peneş Curcanul” şi “Balcanul şi Carpatul” ale dlui Alecsandri, îndată după războiul neatîrnării.

După ce termină gimnaziul la Sfântul Sava în București, plecă însoţită de mamă-sa la Paris, pentru a-şi lua acolo bacalaureatul…

Ajunsă în Paris, Iulia Haşdeu intră în colegiul Sevigne, instituţiune superioară de cultură feminină, patronată de ilustrul Breal şi având drept profesori învăţaţi care au vază întinsă în lumea universitară a Franciei. Domnii Giry, Maurice Albert, Roy şi alţii deteră Iuliei Haşdeu învăţătura liceală în vederea bacalaureatului îndoit.

Cu puterile ce avea şi cu profesori ca aceştia se pot lesne pricepe progresele ce tânăra elevă făcu cu paşi repezi, orizonturile ce i se deschiseră şi pe care privirea ei le scruta cu bătrână siguranţă.

Şi în litere şi în ştiinţe, învăţământul liceal francez este simpatic prin excelenţă. Şi sufletul şi inima Iuliei Hasdeu nimic alt nu cereau în viaţă decât a iubi fără saţiu ştiinţa în toate ale ei manifestaţiuni. Profesorii fără teamă de a fi falşi profeţi, îi preziseră cel mai strălucit succes la examenele de bacalaureat.

Trecu în Iulie 1886, la Sorbonna, atât examenele de retorică, cât şi cele de filosofie, iute, sigură, liniştită.

Succesul fu astfel cum spuseseră toţi: strălucit.

În Noiembrie 1886, Iulia Hasdeu, acum studentă, mai vie ca totdeauna, mai veselă, mai bogată-n puteri şi patimă pentru învăţătură, se înscrise pentru licenţa în filosofie la facultatea de litere în Sorbonna Parisului.

La 3 Noiembrie Iulia Hasdeu împlinise 17 ani.

Acum în faţa știinţelor înalte, în faţa acelei activităţi neţărmurite pe care, ca prin descântec, o imprimă creierului tinerei cursurile Sorbonnei, frigurile ajunseră în sufletul şi în inima Iuliei Hasdeu la gradul lor de supremă intensitate. Cursurile pentru licenţa de filosofie, şi anume cursurile comune de literatură elină, latină, franceză, cursurile speciale licenţei în filosofie, cursurile de agregaţiune, unele cursuri ale şcoalei des Hautes Etudes, erau pentru studenta-poetă petrecerile cele mai dorite şi cele mai iubite…

Urma atâtea şi atâtea cursuri, şi tot avea timp a lua lecţiuni de canto cu mult cunoscutul tenor vagnerian Lauyers şi lecţiuni de pictură cu pictorul Maillart. Lăsa îndată penelul pentru a lua condeiul şi a face planul conferenţelor ce trebuia se ţină pe rând sub direcţiunea profesorului, în faţa studenţilor, la Sorbonna.

Când vorbi într-un rînd despre Logica ipotezei şi plimbă pe auditorii săi de la Aristotel, care a numit şi introdus ipoteza în cercetările filosofice şi științifice şi până la şcoala scoţiană care, cu Thomas Reid, gonește cu desăvârşire şi pe nedrept ipoteza din cercetările cugetătorului; când lămurit, bine legat şi cu nenumărate probe luate din astronomie, fiziologie, filosofie şi filologie, Iulia Haşdeu arată că ipoteza caută foarte adeseori în știinţă să preceadă experienţa şi demonstraţiunea, şi combătu, ca tânără fată de 17 ani, argumentele şcoalei scoţiane sprijinind teza sa pe marile nume ale lui Copernic, Keppler, Huygens, Newton, Leibnitz şi Cuvier, — profesorul si studenţii se uitau cu iubire şi ascultau cu plăcere pe această tânără străină, care le arăta victorios că, departe, departe, spre Soare-Răsare, Roma-Mumă — a lăsat, ca si în luminata Galia, aceeaşi putere de minte vioaie, adâncă, de lucruri noi făptuitoare.

Câţi din tinerii care o ascultau şi care nu cunoșteau poate ţara noastră decât prin “Le Paysane du Danube” al lui La Fontaine, fură convinşi că, de la “Ţăranul Dunărei” atât de elocinte în faţa Senatului roman şi până la Iulia Hasdeu, şi Ţara-Românească făcut-a paşi gigantici.

Altădată, într-altă conferenţă de literatura istorică, Iulia Hasdeu explică şi comentă cartea a II-a din Herodot.

Tatăl ei studiase cartea IV pentru lămurirea istoriei romane; fiica, la 17 ani, lua cartea a II-a. În Sorbonna Parisului, Părintele Istoriei, bătrânul Herodot, primi omagiile recunoscătoare ale unei Românce, care întrevedea în opera nepieritoare a Elinului licăririle străvechiului trecut al patriei sale!

Şi ecourile Sorbonnei, care nu mai răsunară de numele iubite de Român şi Românie de când dl. Alfred Rambaud vorbise de revoluţiunile lui Horia şi lui Iancu, răsunară acum din nou, de acelaşi nume, mai calde, mai iubite, prin vocea tânără şi elocintă a fiicei lui Hasdeu!…

Sorbonna, cântul, pictura şi lucrările sale — poezii, legende, cugetări; drame schiţate, comedii începute, material pentru teza sa de doctor în filosofie (Filosofia în literatura nescrisă a poporului român, teodicea, metafizica, logica, psihologia, etica), basme, corespondenţe cu părintele său, în care adeseori, Iulia Hasdeu critica cu un discernământ şi cu o sagacitate extraordinară chestiunile literare, istorice şi filosofice la ordinea zilei în Francia şi în ţara sa, — toate acestea făceau se treacă, şi pentru ea, și pentru părinţi, ori pentru prietenele sale, timpul studiilor ca visurile fermecătoare ale adormiţilor în fericire…

Sănătoasă, puternică, veselă, glumeaţă şi blând muşcătoare, Iulia Hasdeu lucra într-una la lampa ei, şi vara şi iarna, se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după 5 sau chiar şi mai puţine ceasuri de odihnă.

A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta; mintea Iuliei Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul știinţei. . .

Sfârşitul lui 1886 şi începutul lui 1887 o găsiră şi o lăsară mai gata decât totdeauna la luptă. Lucra mereu.

În Aprilie 1888 era să depună licenţa. Peste un an, în 1889, odată cu centenarul Revoluţiunii franceze, care a redat omului drepturile şi claselor umilite ale naţiunilor conscienţa puterii lor, Iulia Hasdeu, pentru obtenţiunea gradului de doctor în filosofie, era să aducă în Sorbonna Parisului omagiile sale poporului român şi geniului lui; însă începu să verse sânge.

Era după începutul lui 1887. “Ce-mi pasă!”, zise fecioara. Veni în ţară cu vacanţele lui 1887. Tuşea puţin. Doctorii din Paris, doctorii din ţară ziseră că nu-i nimic… Plecă la Paris. Boala se agrava din ce în ce. Cu toate rugăciunile părinţilor, ale doctorilor, ale profesorilor, nu voi să-şi întrerupă studiile pană în Aprilie 1888. Atunci, emoptisiile începură mai des.

Fii dusă, după consiliul doctorilor, la Montreux, în acea Elveţie pe care, în alte timpuri, o vizitase împreună cu părinţii săi. Putea se scape, ziceau doctorii.

Boala mergea înainte. O aduseră în ţară, o duseră la Agapia, şi teribila şi ultima emoptisie se declanșă pe drum.

Sângele ce vărsa supse cu desăvârşire puterea fecioarei care luptase cu atâta eroism până atunci, totuşi doctorii cei mai celebri, şi în ţară şi în străinătate, credeau încă în însănătoşirea ei.

O aduseră iarăşi în Bucuresci.

Acu, boala cea fără milă secase toate puterile fecioarei. Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Hasdeu simțea că, cu fiecare zi ce trece, viaţa scade în pieptu-i chinuit.

Nicio mânie, nicio revoltă; regrete şi sublimă resemnaţiune. Scrisese în Martie 1888, pe patu-i de durere, o poezie de genială inspiraţiune intitulată “Moartea”.

Moartea se apropia şi fecioara o aştepta cu surâsul pe buze. Cu vocea stinsă, dar tot caldă de iubire, îşi mângâia părinţii…

În ziua de Sâmbătă, 18 Septembrie (29 septembrie stil nou) 1888, la orele 2 după amiaza, zâmbind şi sărutându-şi părinţii… trecu în altă lume.

Din scrierile sale, pe care n-a avut timpul a și le vedea, ci nici a le aduna, au apărut în urmă-i trei volume:

1. Bourgeons d’Avril

2. Chevalerie

3. Teatre (Editura Socec et Comp. București şi Hachette et Comp, Paris)

*** Articol preluat din “Revista Nouă”, G. Ionescu-Gion

$$$

 Gellu Naum a trecut la cele vesnice pe 29 septembrie 2001... 

Gellu şi Lygia Naum au trăit o poveste de dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă şi împlinită. Aşa a fost dragostea celor doi soţi care s-au întâlnit în timpul războiului şi nu s-au mai despărţit niciodată. 

 „Pentru mine, de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, spunea Gellu Naum, cel mai reprezentativ scriitor român al curentului suprarealist. Poetul, eseistul, dramaturgul şi scriitorul de origine aromână a scris, a trăit şi, mai ales, a iubit într-o altă dimensiune, suprarealistă, în care dragostea a reprezentat scopul central al vieţii. Jumătatea lui Naum a fost Lygia, femeia cu care a împărţit 60 de ani de căsnicie şi cu care a trăit o poveste de iubire suprarealistă, asemenea scrierilor sale. Soţiei sale, Lygia, i-a dedicat romanul ”Zenobia”, scriere inspirată din incredibila lor poveste de iubire, presărată cu miracole greu de explicat şi înţeles. ”Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul”, mai spunea Naum. Pentru scriitor, ”incredibilul şi incomunicabilul” au început în momentul întâlnirii cu Lygia. 

 Născut la Bucureşti pe 1 august 1915, fiul poetului Andrei Naum a început să scrie versuri pe vremea când era elev al Liceului ”Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. S-a apucat de poezie în urma unui pariu pus cu colegii şi a debutat cu două poezii publicate în revista ”Cuvântul”. S-a dedicat studiului filosofiei la Universitatea Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris pentru a-şi continua studiile la Sorbonna. Revenit în ţară în 1939 a fost mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit. 

 Lygia a apărut în viaţa lui Naum în perioada în care era concentrat pe front. Întâlnirea n-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă un concurs de împrejurări în care revelaţia iubirii a venit mult mai târziu. S-au cunoscut la o petrecere în care, în urma unui joc de societate, lui Naum i-a revenit sarcina de o săruta pe Lygia. S-au revăzut mai târziu, în casa unui alt prieten, la o şedinţă de hipnoză. Întâmplător, Naum a fost singurul care a reuşit să o hipnotizeze pe tânăra de 20 de ani. În următorii doi ani, în care Naum a fost concentrat pe front, cei doi s-au văzut sporadic. Revelaţia iubirii a venit pentru Lygia în 1943. "Pe 12 februarie 1943, Lygia a simţit că trebuie să-l vadă pe Gellu, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o coadă nesfîrşită şi a obţinut autorizaţia. Sîmbătă, 14 februarie, la ora 11:00 noaptea, Lygia se afla în Constanţa, căutînd Strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai tîrziu", scrie Iulian Tănase în "Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum". Peste un an, a fost rândul lui Gellu Naum să bată la geamul casei din Bucureşti unde locuia Lygia. ”Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc”, povestea scriitorul despre momentul revelaţiei iubirii pentru Lygia. Din 1944, până la sfârşitul vieţii scriitorului, cei doi au fost nedespărţiţi. S-au căsătorit în 1946, iar la sfârşitul anilor 60 s-au retras la Comana. Desene pe nevăzute Alături de Naum, Lygia a învăţat să deseneze legată la ochi. Aşa cum povestea într-un interviu, soţia scriitorului nu a făcut studii de specialitate şi nu a experimentat desenul până la Naum. Ideea desenelor pe nevăzute a fost a scriitorului. A desenat doar alături de soţul ei. 

  ”Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gîndit întotdeauna că desenele astea mi-au ieşit pentru că eram eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut crize şi mai târziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci cînd desenam, ori intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred ca aş putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decât cu el, chiar dacă erau prezenţi de multe ori şi alţi prieteni”, mărturisea soţia lui Naum într-un interviu dat în 2003 pentru Observator Cultural. Zenobia 

  Din dragoste pentru Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”, povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de comunicare extrasenzorială rar întâlnită. „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!” (Zenobia) Ca şi în scrierea lui Naum, în viaţa reală, cei doi soţi veşnic îndrăgostiţi au comunicat dincolo de cuvinte. Obişnuiau să-şi dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din Bucureşti ar trebui să se întâlnească. În mod miraculos, reuşeau să se întâlnească în acelaşi loc.    

  În 1989, la 74 de ani, scriitorul Naum a făcut un infarct şi a stat în spital o lună de zile. Din dragoste pentru el, convinsă că orice sarificiu din parte ei l-ar ajuta să-şi revină, Lygia s-a ras în cap.  

  ”Mă gîndeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai să se facă el bine. Şi la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea şi cu tăierea parului. Aveam un păr foarte bogat şi mi-am zis că asta era o jertfă importantă. M-am hotărît să mă rad în cap, şi dintr-o dată am simţit o mare uşurare, ca şi cum aş fi luat o decizie foarte bună şi sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui Gellu tensiunea de două ori pe săptămână, să mă ajute şi să cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aş fi putut să mă duc la coafor, pentru că ar fi râs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să mă tund precum Sinead O'Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap. Asistentul a fost drăguţ şi m-a ajutat, m-a tuns el însuşi, mirându-se mereu că vreau să fac un asemenea gest şi spunându-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de două ori mai des decît îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte”, povestea soţia lui Naum într-un interviu din 2003.  

 Gellu Naum a murit pe 29 septembrie 2001, la 86 de ani. Soţia sa i-a fost alături până în urma clipă. După moartea scriitorului, Lygia Naum s-a dedicat memoriei soţului său. Deşi orbise la vârsta de 80 de ani, Lygia Naum a pus bazele fundaţiei Gellu Naum şi Casei memoriale de la Comana şi s-a îngrijit de publicarea mai multor volume postume ale soţului său. S-a stins din viaţă trei ani mai târziu, la 83 de ani.

$$$

 Lupul şi iepurele găsesc un sac mare plin cu mâncare în pădure și imediat au început să se certe cine să ia sacul.

La un moment dat lupul propune:

- Mă iepurilă, hai să facem aşa, sacul va reveni celui care reuşeşte dintr-o lovitură să-i scoată celuilalt mai mulţi dinţi.

Iepurilă imediat a căzut de acord cu propunerea.

Lupul zice:

- Hai tu primul.

Îşi face iepurele elan şi îl plesneşte peste bot pe lup din toată puterea încât acesta cade lat la pământ.

Se scoală lupul, scuipă dinţii, îi numără şi zice:

- Şase.

După asta, îl apucă lupul de urechi pe iepure şi îi aplică aşa o lovitură că mai mai să-i rupă urechile.

Scuipă iepurilă dinţii, numără:

- Patlu.

- Cum mă patru, imposibil! Se miră lupul și nu-i vine a crede…

- Pana mea, patlu, dacă doal patlu dinţi aveam!?

$$$

 Lucreția Ciobanu a murit pe 30 septembrie 2015, la vârsta de 90 de ani. A fost supranumită “Doamna Munților” și a încântat generații întregi cu melodiile ei, culese de la Mărginimea Sibiului, pe care le-a dus până departe, în America și în Canada. Puțini știu povestea de viață a Lucreției Ciobanu și cum a ajuns să fie una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară de la noi din țară. Lucreția 

Pe numele ei adevărat Lucreția Arcaș s-a născut în localitatea Topârcea, în județul Sibiu, la 27 octombrie 1924. A crescut pe cântecele glasului duios al mamei ei, deoarece pe vremea aceea nu erau radiouri.

Povestea de viață a Lucreției Ciobanu pare ruptă din filme. Părinții ei au prins vremuri grele. Tatăl ei a fost prizonierul rușilor, în timpul revoluției bolșevice, și a lipsit o perioadă lungă de timp de acasă:

“Tatei, Ion Arcaș, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era revoluția bolșevică, iar tata a căzut prizonier la ruși și a lipsit de acasă vreo 10 ani. A reușit să se îmbarce clandestin spre America, dar vasul s-a izbit de un ghețar și s-a întors în port. Tata a fost din nou arestat. Foarte mulți prizionieri erau lichidați în perioada aceea. A reușit în cele din urmă să fugă în America. A lucrat la Ford”.

Familia Arcaș a trăit din agricultură: “Părinţii mei, aveau şi ceva pământ, dar şi maşină de treierat. De multe ori tata venea supărat. Nu se vindea grâul. Nu ştiai unde să-l mai pui. Iar acum, tot fe­lul de ingrediente se pun în pâine. Acum e pârloagă, peste tot. Topârcea mea… sa­tul de baştină al familiei poetului Topârceanu.”

Lucreția Ciobanu a crescut cu o iubire imensă pentru muzică. A fost de mică fascinată de doinile oierilor, care umblau cu fluierul în gură pe văi și pe dealuri. La 14 ani a părăsit localitatea natală și a plecat la București, să stea cu sora ei care era căsătorită și stabilită acolo. A făcut Liceul Domnița Bălașa Brâncoveanu, iar la 19 l-a cunoscut pe soțul ei, prin intermediul unor aviatori, care erau prieteni cu sora ei.

“ El pusese ochii pe mine din vreme. Avea 23 de ani. Era mereu la colţul străzii. Am făcut cunoştinţă, ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi... uite că de atunci au trecut 65 de ani. Un om foarte blajin, foarte bun. Copii, n-o am decât pe Rodica. Ea are doi băieţi, pe Dragoş şi pe Horia. Era pe­ri­oada aia stalinistă. Noi trebuia să avem copii. Nu ştiu cum om fi arătat când eram ti­neri, dar ne oprea lumea pe stra­dă şi ne spunea: «Să faceţi co­pii, că frumoşi v-a lăsat Dum­­nezeu!». Şi am făcut unul, pe Rodica. Iar soţul, împreună cu toată Armata Română, au trecut în rezervă. Sovieticii nu aveau nevoie de Armata Ro­­mână. Era locotenent ­atunci. A fost avansat la gradul de ge­neral… El se în­drăgostise de mine, eu de el. A fost un bă­iat foarte frumos soţul meu. Înalt, blând, n-am avut niciodată divergenţe. Eu am fost mai iute, el, din contră, blând. Greul… au fost drumurile me­le. Vreo 35 de ani de turnee.” 

La începutul anilor ’50, Lucreția și soțul ei locuiau în apropiere de Podul Izvor. Într-o zi a observat un afiș cu Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor și i-a spus soțului ei: “Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!”. A luat mențiune pe țară pentru doina pe care a interpretat-o în cadrul concursului.

Sculptorul Spiridon Georgescu, autorul Leului din Cotroceni a văzut-o pe scenă pe Lucreția Ciobanu și a îndrăznit să o întrebe dacă vrea să îi fie model pentru o statuie. Zis și făcut. După acest episod, zeci de pictori și sculptori voiau ca Lucreția să pozeze pentru ei, dar ea a refuzat.

A debutat în deschidere la Valea Călugărească și a avut mari emoții: “Într-o zi, luam cafeluţa la Capşa. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Şte­­fănescu Goangă, Maria Tă­nase, Aida Mo­ga, Lavinia Slă­vea­nu, Radu Zaharescu... Eu, cu diploma luată, men­ţiu­ne pe ţară… Într-o zi, bietul Gus­ti a zis: «Ştii ce? Mâine să te pre­zinţi la gară, să pleci la Va­lea Călugă­rească. Vei ­merge cu Ioana Radu şi cu Ion Lui­­can». Eu cântam în deschidere la Valea Călugărească, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezi­tări, aşa…» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena. Apoi am venit şi am dat examen la Estradă. Luigi Ionescu, Mălineanu erau acolo... Am urcat pe scenă, am dat probă, ei mă voiau mai mult pentru Re­vistă.”

Despre Maria Tănase, Lucreția Ciobanu spunea că era foarte săracă și obișnuia să ceară bani oamenilor: “Maria Tănase era foarte săracă. De cum vedea pe cineva cunoscut întreba: «Mă, n-ai cinci lei, să beau o cafea?». Am cunoscut-o la Circul «Franzini». Mi-am făcut o rochiţă superbă, bleu jandarm şi prezentam programul la circ. A apărut Maria Tănase, care era cap de afiş. Intră şi mă întreabă? «Dumneata ce cânţi, dom­nişoară?» Iar eu îi spun: «Doamnă, am să cânt romanţă, fiindcă sunteţi dumnea­voastră cu muzică populară!». Ştiam că Maria nu suporta pe nimeni de sex feminin să cânte într-un spectacol cântece popu­lare. Asta o aflasem de la cei mulţi de la Capşa."

Cu bune, cu rele, Lucreția Ciobanu a avut o carieră extraordinară. A ajuns cu melodiile ei până peste hotare și a fost decorată de către Președenția României cu Crucea Națională a Serviciului Credincios și a fost Cetățean de Onoare al Județului Sibiu.

$$$

 Un avicultor merge la barul local și se așează pe singurul scaun liber, lângă o femeie. Comanda o sticla de șampanie, iar femeia de lângă el spune:

– Ce interesant și eu am comandat tot șampanie.

– Ce coincidenta, spune avicultorul. E o zi speciala pentru mine și am vrut sa sărbătoresc.

– Si pentru mine e o zi speciala, spune femeia. Si eu sunt aici sa sărbătoresc.

– Ce coincidenta, spune avicultorul.

In timp ce ciocnesc paharele, el o întreabă pe femeie:

– Tu ce sărbătorești?

– Sotul meu și cu mine am tot încercat sa avem copii ani de zile, iar astăzi ginecologul mi-a spus ca sunt însărcinată.

– Ce coincidenta – spune bărbatul – eu sunt avicultor și timp de multi ani de zile găinile mele făceau oua infertile, iar acum toate au făcut oua fertile.

– Oh, dar asta e minunat, spune femeia. Ce ai făcut pentru ca găinile tale sa devina fertile?

– Am schimbat cocoșul, răspunde omul.

– Ce coincidenta, răspunde femeia zâmbind.

$$$

 06:13 dimineața, zborul deasupra Atlanticului se desfășoară liniștit: pasagerii ațipesc, iar în cabină se servește micul dejun. Deodată însă, tăcere deplină — nici vuietul motoarelor, nici vibrația aceea familiară a aeronavei. Uriașul Airbus A330, cu 306 suflete la bord, s-a transformat într-un planor.

Ceva se stricase deja cu o oră în urmă, dar acum nu mai era vorba de o simplă „defecțiune”, ci de o sentință aproape sigură. Tot ce le mai rămânea piloților era altitudinea, o rezervă firavă de energie și nouăsprezece minute până când avionul avea să atingă apa sau pământul.

23 august 2001. Seara, în aeroportul din Toronto. Sala de plecări răsună de voci portugheze și engleze, unii își verifică nervos biletele, alții au apucat deja să cumpere suveniruri pentru drum. Printre pasagerii cursei TS236 se numărau turiști aflați în vacanță, emigranți întorcându-se acasă, tineri proaspăt căsătoriți în luna de miere și oameni cu treburi de familie.

Pe platformă se pregătea de zbor Airbusul A330-243. Avionul alb cu dungi albastre, înmatriculat C-GITS, fusese deja alimentat cu 46,9 tone de kerosen — suficient pentru traversarea Atlanticului cu o rezervă generoasă. Echipajul estima șapte ore și jumătate de zbor și o aterizare lină la Lisabona.

Cerul era senin, vizibilitatea impecabilă. Înainte de plecare, controlorii ajustaseră traseul pentru a evita coridoarele aglomerate. Un detaliu mărunt… dar tocmai acest „detaliu” avea să reducă opțiunile atunci când problemele adevărate aveau să izbucnească.

Comandantul cursei 236, Robert Piché, era un veteran cu 16 800 de ore de zbor, dintre care aproape 800 pe Airbus A330. Își începuse cariera ca mecanic în micile companii aeriene din Quebec. În acele ținuturi nordice învățase să piloteze printre viscole, rafale de vânt lateral și în regiuni lipsite de balize radio. Acea experiență îl obișnuise cu sângele rece și cu deciziile ferme în situații ieșite din comun.

Copilotul, Dirk DeJager, reprezenta noua generație de aviatori: calm, disciplinat, cu 4 800 de ore de zbor (386 pe A330), dar lipsit de experiența unor crize majore. El se baza pe proceduri precise și pe sisteme impecabil puse la punct, iar pentru el acest zbor trebuia să fie doar o altă cursă transatlantică de noapte.

După cinci ore de zbor, la 05:01, pe ecranul central apare un avertisment rarisim: temperatură scăzută a uleiului și presiune ridicată în motorul drept, un Rolls-Royce Trent 772B-60.

Pentru echipaj, combinația părea de-a dreptul ireală: în manualul Airbus nu exista o asemenea situație. În mod normal, uleiul funcționează la 90–100°C, iar scăderea aproape de zero, în plin zbor, era un eveniment excepțional. În același timp, presiunea se afla, paradoxal, peste limitele normale. Restul parametrilor motorului se mențineau însă în zona acceptată.

Piché și DeJager schimbă replici scurte, trecând în revistă posibilele cauze: de la o defecțiune a senzorului la un „capriciu” al calculatorului de bord. Din prudență, comandantul ia legătura cu centrul tehnic Air Transat din Montreal, transmite parametrii și așteaptă îndrumări. Însă de la sol nu se percepe nicio amenințare critică și se cere timp pentru verificări suplimentare.

În cabină domnesc tensiunea și așteptarea, iar dincolo de hublouri se întinde tăcerea nopții: dedesubt, apa neagră a oceanului, deasupra, puzderie de stele. Hotărârea de a continua zborul o ia echipajul singur: cum pericolul imediat nu este confirmat, traiectoria spre Lisabona rămâne neschimbată.

Douăzeci de minute mai târziu apare un nou avertisment — dezechilibru între rezervoarele de combustibil. Procedurile Airbus prevăd în astfel de cazuri deschiderea supapei de transfer, pentru egalizarea nivelurilor. Totuși, o notă specială menționează limpede: nu se utilizează în caz de suspiciune de scurgere de combustibil. Cum echipajul nu are indicii clare de scurgere și datele disponibile nu arată pericolul, supapa este deschisă.

Prin micul hublou din partea posterioară a avionului, una dintre însoțitoarele de zbor senior, cu o lanternă în mână, caută semne ale unei eventuale pierderi de carburant. În cabină lumina este difuză, afară, bezna absolută. Nicio scurgere nu este vizibilă.

Între timp, în cockpit, piloții urmăresc parametrii: nivelul din rezervorul drept scade vertiginos. Supapa de transfer continuă să pompeze combustibil în acel rezervor, dar acesta se golește neîncetat.

Decizia de a se îndrepta spre un aeroport de rezervă, Piché o ia înainte de oprirea completă a motoarelor, în clipa când indicațiile privind carburantul nu mai lasă nicio speranță de a ajunge la Lisabona. Cea mai apropiată opțiune: baza aeriană militară Lajes a Forțelor Aeriene Portugheze, pe insula Terceira din arhipelagul Azore, la circa 120 de kilometri de poziția aeronavei.

Alegerea Lajes nu era întâmplătoare: pista lungă, capabilă să primească aeronave grele, infrastructura pregătită pentru situații de urgență și serviciile de salvare disponibile făceau din ea singura speranță reală.

La 06:13, deja pe traiectoria spre Azore, motorul drept Rolls-Royce Trent 772B-60 cedează din lipsă de alimentare cu combustibil. La 06:26 se oprește și cel stâng. Airbusul, aflat la aproximativ 11 000 de metri altitudine, se transformă definitiv într-un planor, depinzând doar de aerodinamică și de măiestria echipajului.

Pasagerii aveau să numească mai târziu acea stare „vid sonor” — o liniște stranie, apăsătoare, în care dispăruse vuietul obișnuit al motoarelor și nu se mai auzea decât șuierul constant al vântului pe lângă fuselaj și respirația înăbușită a celor din jur. Din această absență a zgomotului se năștea neliniștea. Unii se rugau, alții stăteau cu ochii închiși, strângând cu disperare cotierele ca pe un colac de salvare. Însoțitoarele de bord, cu chipuri de piatră, pregăteau metodic cabina pentru aterizarea de urgență: verificau centurile, dădeau instrucțiuni scurte și atingeau liniștitor umerii pasagerilor.

În cockpit, concentrarea era totală, iar tensiunea aproape palpabilă. Oprirea ambelor motoare lipsise avionul de sursa principală de energie electrică și presiune hidraulică. Singura salvare rămânea mica turbină eoliană retractabilă (RAT) — un dispozitiv cu pale, care se deschide automat în fluxul de aer și furnizează energie doar pentru cele mai vitale sisteme: comenzile de înălțime, o parte din navigație și comunicațiile. Acest „minimum vital” însemna că echipajul dispunea de aproximativ nouăsprezece minute de planare până la sol. Era un cronometru inexorabil, la expirarea căruia nu mai exista nicio șansă.

Lajes — o bază militară cu una dintre cele mai lungi piste din regiune (peste 3,3 kilometri), concepută să primească avioane grele de transport și aeronave militare. Însă traiectoria de apropiere a Airbusului A330 era prea abruptă și rapidă: fără motoare, coborârea devenea mai accentuată decât în mod normal. Pentru a „elibera” surplusul de altitudine și viteză, Piché execută o rotație completă de 360°, urmată de o serie de viraje în formă de S, fiecare calculat cu precizie de bijutier, pentru a nu irosi altitudinea înainte de timp.

Înclinația ajunge până la 45°, iar prin hublouri se succed, pe rând, fâșia îngustă de pământ luminată de farurile pistei și suprafața neagră, nemișcată, a Atlanticului. Pentru mulți pasageri, acesta a fost momentul în care frica s-a transformat în panică: părea că o singură mișcare greșită a manșei putea trimite avionul în valuri.

Ultima linie dreaptă. Piché aduce aeronava spre sol cu o viteză de aproximativ 370 km/h. Primul contact cu pista, avionul ricoșează, apoi urmează o aterizare dură, dar sigură.

Pista era lungă, dar dincolo de ea se căsca o prăpastie de 130 de metri, direct spre ocean. Airbusul, cutremurat de efort, reușește totuși să se oprească la sute de metri de margine, lăsând între el și abis o porțiune salvatoare de beton.

Din cei 306 oameni aflați la bord, toți au supraviețuit. Optsprezece au suferit răni: doi grav, ceilalți ușoare și medii.

Ancheta a început imediat și a scos repede la iveală cauza: cu cinci zile înainte de cursă, motorul drept fusese înlocuit cu unul Rolls-Royce, însă montat cu un set incomplet de prinderi. Una dintre fixările conductei de combustibil fusese substituită cu o piesă de la vechiul motor. La prima vedere, diferența părea insignifiantă, dar în realitate, din această cauză, conducta sistemului hidraulic a fost montată într-o poziție anormală și a început să atingă linia de combustibil. Frecarea treptată, amplificată de vibrațiile din timpul zborului, a erodat metalul în doar câteva zile: a apărut o fisură de câțiva centimetri, prin care carburantul se pierdea în atmosferă.

A urmat apoi lanțul erorilor: rarul semnal de „avertizare pe ulei”, interpretat drept defecțiune de senzor; deschiderea supapei de transfer conform check-listului, care a accelerat pierderea de combustibil; conștientizarea tardivă a adevăratului pericol.

Despre risc avertizase mecanicul-șef, dar, primind ordinul conducerii de a monta „așa cum este” (așteptarea piesei originale ar fi însemnat întârzierea cursei și pierderi financiare), a executat instrucțiunea. Această hotărâre, luată sub presiunea orarului și a economiei, s-a dovedit a fi fatidică. Ulterior, compania și-a recunoscut oficial responsabilitatea și a plătit o amendă record pentru Canada: 250 000 de dolari canadieni.

Piché și DeJager au fost decorați și și-au continuat cariera de zbor. Într-un interviu, Piché avea să spună simplu: „Am făcut doar ceea ce era datoria mea.” Pasagerii răspundeau altfel: „Ne-a salvat viața.”

Această poveste nu este doar despre profesionalismul piloților. Este despre cum o piesă aparent nesemnificativă, un minut economisit și încrederea oarbă în siguranța sistemului pot împinge spre tragedie. Erorile de întreținere, încrederea excesivă în automatizare și urmarea mecanică a procedurilor, fără adaptarea la specificul situației, pot genera dezastrul.

Procedurile sunt sprijin, atâta timp cât ne amintim de limitele lor și de faptul că întotdeauna contextul cântărește mai mult decât șabloanele. Iar atunci când tehnica amuțește, rămâne omul — cu experiența, calmul și hotărârea de a face tot ce îi stă în putință.

Bazat pe fapte reale.