_$$$

 

M-am născut pentru a fi monedă politică, nu femeie. Când am ajuns regină a Suediei, nu mi s-a cerut să fiu iubită, respectată sau ascultată. Mi s-a cerut un singur lucru: un fiu. Un moștenitor. Un trup bărbătesc care să continue dinastia.

Am eșuat din prima.

Am dat naștere unui copil greșit. 

În 1626 am născut o fată, Christina. Medicii au spus că la naștere au crezut, pentru câteva clipe, că este băiat, avea voce puternică și mult păr. Dezamăgirea a fost cu atât mai crudă când adevărul a ieșit la iveală. Am simțit rușinea curții, tăcerea rece a soțului meu, șoaptele slujitorilor.

Nu mi-am respins copilul din cruzime, așa cum s-a spus mai târziu. Am respins lumea care mi-a spus că valoarea mea a murit odată cu acel verdict: „este fată”.

Am plâns. Am țipat. Am căzut într-o tristețe adâncă. Astăzi i-ar spune depresie severă postnatală. Atunci i-au spus isterie.

Între mine și Gustav II Adolf a existat o legătură afectivă reală, chiar dacă mariajul nostru a început ca o alianță dinastică. El a insistat personal asupra căsătoriei cu mine, în ciuda opoziției Consiliului suedez, iar acest lucru nu a fost doar un calcul politic, ci un semn clar de atracție și atașament.

Este adevărat că nu i-am oferit un fiu, iar acest lucru a tensionat relația noastră, mai ales din cauza presiunilor venite din partea curții. Totuși, nu există dovezi că m-ar fi repudiat, umilit public sau îndepărtat din acest motiv. Dimpotrivă, m-a păstrat ca regină legitimă, mi-a respectat statutul și m-a protejat, pe cât i-a stat în putință, de presiunile extreme venite din exterior.

În 1632, Gustav Adolf a murit la Lützen. Regele. Soțul meu. Singurul om care, uneori, îmi oferea iluzia că exist dincolo de uterul meu.

După moartea soțului meu, am refuzat să-l las să plece. Am cerut ca trupul regelui Gustav să nu fie îngropat. Sicriul a rămas în palat, în camere sigilate, îmbrăcate în negru, cu lumânări care ardeau neîncetat, zi și noapte. Aerul mirosea a ceară, tăcere și moarte.

Inima lui a fost scoasă și conservată, așa cum se făcea pentru regi. Nu am permis să fie dusă departe. Am ținut-o lângă mine, în apartamentele mele, într-un relicvariu, ca pe ultima dovadă că nu dispăruse cu totul.

Curțile Europei au râs. Ambasadorii au scris rapoarte. „Instabilă.” „Periculoasă.” „Dezechilibrată.”

Nimeni nu a scris că eram o femeie devastată de pierdere.

Mi-au luat copilul. Au spus că nu sunt aptă să o cresc. Christina avea să devină regină, iar eu o umbră incomodă în biografia ei. Mai târziu, ea însăși avea să mă descrie drept slabă, dominată de emoții.

Poate că a avut dreptate. Emoțiile mele nu erau controlabile pentru o curte care valoriza tăria masculină și tăcerea feminină.

Am fost îndepărtată. Izolată. Tolerată, dar niciodată iertată. Am trăit între Suedia și Brandenburg, fără putere, fără voce, cu reputația deja scrisă.

Am murit în 1655, iar istoria m-a închis într-un singur cuvânt: nebună.

Nu am fost nebună. Am fost o femeie folosită, presată, abandonată și apoi condamnată pentru felul în care am suferit.

Am fost regina care nu a născut fiul potrivit și văduva care a iubit prea mult.