$$$

 Epava Titanicului, care stă pe fundul oceanului de peste un secol, nu va mai exista pentru mult timp, și nu din cauza curenților, ci pentru că este “mâncată”. Oamenii de știință au descoperit pe corpul navei o specie nouă de bacterie, nemaiîntâlnită nicăieri altundeva, pe care au numit-o Halomonas titanicae. Această bacterie se hrănește exclusiv cu fier ruginit, formând acele structuri ca niște țurțuri de rugină (rusticles) care atârnă de navă. Bacteria consumă nava cu o viteză uluitoare, iar experții estimează că până în anul 2030 sau cel târziu 2050, mărețul Titanic va dispărea complet, fiind digerat și transformat într-o simplă pată de oxid pe nisipul oceanic.

Descoperirea a fost făcută în 2010 de o echipă de cercetători condusă de Henrietta Mann de la Universitatea Dalhousie din Canada, care a analizat mostre de rugină prelevate de pe epavă cu aproape două decenii în urmă. Ceea ce părea a fi simplă coroziune s-a dovedit a fi un ecosistem complex și viu. Această bacterie extrem de rezistentă a evoluat pentru a supraviețui în condițiile dure de la 3.800 de metri adâncime, unde presiunea este zdrobitoare și întunericul este total, găsind o sursă de energie în chiar structura metalică a vasului.

Formațiunile numite „rusticles” (un joc de cuvinte între „rust” - rugină și „icicles” - țurțuri) nu sunt solide, așa cum par. Ele sunt structuri poroase, fragile, care adăpostesc colonii de milioane de microorganisme. Acestea funcționează ca niște comunități biologice organizate, unde bacteriile circulă apa prin canale microscopice pentru a extrage nutrienții. Pe măsură ce bacteriile procesează fierul, structurile cresc și devin tot mai grele, până când se desprind și cad, transformându-se într-un praf fin pe fundul oceanului.

Ritmul de degradare este alarmant pentru istorici și entuziaști. Se estimează că Titanicul pierde zilnic sute de kilograme de fier din structura sa de rezistență. Acest proces de biocoroziune slăbește niturile și pereții de oțel, ducând la prăbușirea treptată a punților. Imaginile recente arată deja cum puntea superioară s-a subțiat și cum anumite secțiuni emblematice, care erau intacte la momentul descoperirii epavei în 1985, au dispărut complet.

Unul dintre cele mai triste exemple ale acestei degradări este cabina căpitanului Edward Smith. În expedițiile din anii '90, faimoasa cadă de baie a căpitanului era vizibilă și a devenit una dintre imaginile simbol ale epavei. În prezent, acea secțiune a navei s-a prăbușit în interior, ascunzând cada sub mormane de moloz și rugină. De asemenea, catargul din față a căzut, iar sala de gimnastică, odinioară bine conservată, începe să cedeze sub propria greutate și sub acțiunea neobosită a bacteriilor.

Din perspectivă ecologică, însă, ceea ce se întâmplă este un proces natural de reciclare. În adâncurile oceanului, fierul este un element rar și prețios. Epava gigantică a reprezentat un festin neașteptat pentru viața microbiană, o insulă de resurse într-un deșert acvatic. Halomonas titanicae și alte microorganisme descompun metalul artificial și îl reintroduc în circuitul natural al oceanului, fertilizând practic zona și susținând viața altor creaturi marine din lanțul trofic.

Acest fenomen demonstrează că nicio creație umană nu este veșnică în fața naturii, mai ales în mediul marin. Spre deosebire de epavele din lemn din Marea Neagră sau Marea Baltică, care se păstrează mii de ani datorită lipsei de oxigen, Titanicul se află într-o zonă bogată în oxigen, ceea ce, combinat cu bacteriile specializate, accelerează sfârșitul. Oțelul, considerat indestructibil la lansarea la apă, se dovedește a fi o sursă de hrană efemeră.

Imposibilitatea de a opri acest proces a fost acceptată de comunitatea științifică. Nu există nicio modalitate tehnică de a proteja o structură atât de masivă la o asemenea adâncime. Orice încercare de a curăța rugina ar distruge și mai mult metalul fragil de dedesubt. Mai mult, ridicarea navei la suprafață este imposibilă, deoarece structura s-ar dezintegra instantaneu sub propria greutate în momentul în care ar fi mișcată, fiind mult prea slăbită de deceniile de coroziune.

În fața inevitabilului, eforturile actuale se concentrează pe conservarea digitală. Expedițiile moderne folosesc scanere laser 3D și sonare de înaltă rezoluție pentru a crea o copie virtuală perfectă a epavei, „înghețând-o” în timp înainte de colapsul final. Aceste date vor permite generațiilor viitoare să exploreze nava în realitate virtuală, plimbându-se pe punți care, în realitatea fizică, nu vor mai fi decât o amintire.

Când procesul se va încheia, pe fundul Atlanticului va rămâne doar o amprentă de rugină în forma carenei și obiectele care nu pot fi consumate de bacterii. Vasele de toaletă din ceramică, plăcile de faianță, sticlele de șampanie și obiectele din bronz (cum ar fi elicele sau sfeșnicele) vor rămâne mărturie a locului unde a odihnit pachebotul. Fierul va dispărea, dar obiectele inerte vor continua să marcheze locul tragediei pentru alte câteva secole.