$$$

 VLAD ȚEPEȘ

Vlad Ţepeş (1431 – 1476), denumit şi Vlad Drăculea , a domnit în Ţara Românească de trei ori în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut în cetatea Sighişoara, ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănence. Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul – care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni – era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) şi de cea de-a doua soţie a sa, Barbara Cilli. Despre Ordinul Dragonului vom discurta mai jos.

Vlad Ţepeş a fost căsătorit de două ori : întâi cu o nobilă din Transilvania şi apoi cu Ilona Szilagyi, verişoară a lui Matei Corvin. Ţepeş a avut trei băieţi: Mihail şi Vlad din prima căsătorie, Mihnea I cel Rău din a doua.

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti şi s-a stabilit la Curtea domnească din Târgovişte. Vlad Drăculea şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. În 1442, el şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, sunt trimisi ca ostatici de la sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă la Istambul (Constantinopole) a jucat un rol important în formarea şi ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său – asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. Tot atunci, Vlad a aflat şi de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat şi îngropat de viu de boierii din Târgovişte.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) şi ameninţau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Armenia şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu eşuează.

La vârsta de 17 ani, susţinut de un corp de cavalerie turcească şi de un contingent de trupe împrumutate lui de paşa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Valahiei. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care şi-a recăpătat tronul. Pentru a-şi asigura a doua şi cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aştepte până în 20 august 1456, când a reuşit să-şi ucidă duşmanul si ucigasul familiei sale.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş.

Pentru a intelege mai bine domnia si in special memoria istorica a lui Vlad Ţepeş, trebuie tratate trei subiecte complementare: Ordinul Dragonului, caracterul si legaturile familiei lui Ţepeş cu Ungaria cu Sigismund de Luxemburg si un ultim subiect cateva cuvinte despre tatal lui Vlad Ţepeş, Vlad al II-lea Dracul.

Ordinul Dragonului (lat. Societas Draconistrarum) era un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor care a operat în zona centrală si de est a Europei. A fost creat de viitorul împărat Sigismund de Luxemburg, în anul 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea, de ameninţarea otomană si de se lupta cu erezia lui Jan Hus si a avut un rol important in Războaiele Husite. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat şi voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul (1436-1442; 1443-1447), acesta fiind învestit în 1431 la Nürnberg, de către Sigismund de Luxemburg. Marile familii ungare: Báthory, Bocskai, Bethlen, Szathmáry si Rákóczi si-au avut reprezentantii in acest ordin. Din el au facut parte si alti nobili central si est Europeni ca Stefan Lazarevici, Stibor de Stiboricz si Pipo de Ozor. Putine doacumente s-au pastrat despre statutul si activitatile acestui ordin cavaleresc. O copie, datând de la 1707, a statutului din 1408 este cel mai vechi document cunoscut. Astăzi, materiale de cunoscute sunt arhivate în Universitatea din Budapesta si sunt extrem de greu de accesat.

Sigismund de Luxemburg (1368- 1437) a fost Principe Elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, Rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, Rege al Boemiei din 1419, Rege al Germaniei din 1411 şi Împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul Împărat din Casa de Luxemburg şi unul dintre cei mai longevivi Regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. Sigismund renunţă la titlul de Elector de Brandenburg şi din 1387 şi foloseşte fondurile astfel obţinute pentru a se consacra în întregime postului de Rege al Ungariei. În primii ani ai domniei sale a fost implicat într-o luptă acerbă pentru păstrarea tronului. În 1396 Sigismund iniţiază o cruciadă, care se dovedeşte a fi foarte populară, dar care se sfârşeşte prin înfrângere din Bătălia de la Nicopole. Revenit în Ungaria este făcut o dată prizonier şi destituit de două ori. Organizează o serie de războaie, împotriva lui Ladislas de Neapole, al Republicii Veneţiene şi împotriva rebelilor ce l-au detronat pe Wenceslaus de pe tronul Boemiei. În 1408 reuşeşte să obţină o victorie importantă împotriva croaţilor şi bosniacilor, înfiinţând cu această ocazie Ordinul Dragonului, cu ajutorul caruia incearcă să lupte contra turcilor şi contra “ereticilor” husiţi. În 1437 a murit la Znaim şi a fost înmormântat la Oradea. A avut ca urmaşi o singură fată, Elisabeta, care s-a căsătorit cu Albert V, Duce de Austria, viitorul Rege German Albert al II-lea. Neavând moştenitori masculini, dinastia de Luxemburg se stinge odată cu el.

Vlad II Dracul (c. 1390 – 1447) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1436 şi 1442 şi din nou din 1443 până în 1447. Membru al familiei Basarabilor şi fiu al lui Mircea cel Bătrân. Domnitorul Ţării Româneşti era în mod oficial vasal al regelui Ungariei. Era şi comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ţara Românească şi Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică. Deşi Vlad II era în favoarea Bisericii Catolice, se ştie că a ucis membri ai liniei rivale a Basarabilor, familia Dăneştilor.

Între 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighişoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. În numele acestuia, Vlad Dracul pedepseşte unele cetăţi răsculate împotriva autorităţii regale, printre ele fiind Rupea. Într-o scrisoare adresată braşovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească graniţa de est, îi ceartă că au jefuit pe unii oameni protejaţi de el. Scrisoarea, scrisă în limba slavonă spune: “Io, Vlad, voievod şi domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Braşov. Ştiţi bine şi voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine…Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă şi dacă pentru una, voi lua îndoit şi întreit de la voi.”

Vlad II şi-a primit titlul de “Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie 1431 în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. În 1444, regele Ungariei, Ladislau III al Poloniei a declarat război Imperiului Otoman şi a lansat Campania de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-şi îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului şi ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc. Rezultatul Cruciadei de la Varna a fost dezastruos, Iancu de Hunedoara abia scăpând. Mulţi, inclusiv Mircea şi Vlad Dracul au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă faţă de Vlad Dracul şi fiul său cel mare. În 1447, Vlad Dracul a fost asasinat împreună cu fiul său Mircea, care se pare că a fost îngropat de viu de către boieri şi negustorii din Târgovişte. Iancu a ales propriul său candidat pentru tronul Ţării Româneşti, un membru al clanului Dăneştilor, dar acesta va fi asasinat. Vlad Dracul mai avea cel puţin alţi doi fii, Mircea, fratele mai mare al lui Ţepeş şi Radu cel Frumos, fratele mai mic. 

Vlad Ţepeş ramane faimos si cunoscut in istorie din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor saşi din Transilvania, el ordona deseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spanzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii etc. Însă supliciul favorit a lui Vlad al III-lea era trasul în ţeapă, de la care provine porecla Ţepeş, cel care trage în ţeapă. Această formă de execuţie a folosit-o în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva saşilor din Transilvania erau în acelaşi timp şi acte de protecţionism menite să promoveze activităţile comerciale din Ţara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Româneşti să găsească sprijin în Transilvania, unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

În 1459 Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenţei unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susţinută de Papă şi în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal ( acesta chiar primeşte de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni şi 10 nave de război).În acest context politic, Vlad Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceştia vor încerca prin intermediul lui Hamza paşa, beiul de Nicopole, şi al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleşug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor şi pedepsiţi cei doi (au fost traşi în ţeapă împreună cu toţi soldaţii turci care-i însoţeau), Vlad Ţepeş organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Obluciţa la Novoe Selo şi de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleşug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor ucişi fiind indicat de însuşi Vlad Ţepeş într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deşi l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârşitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.În ceea ce-l priveşte pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Ţepeş, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cca 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depăşeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oşteni. Deşi Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetăţii Turnu, aceştia, la adăpostul nopţii, reuşesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgovişte (4 iunie 1462).

În aceste condiţii Ţepeş va aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului – mai ales drumul spre Târgovişte-, otrăvirea fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oştile turceşti, flămânde şi înfricoşate, înaintau prin ţara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Ţepeş, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze şi mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ţinta atacului a fost însuşi sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuşi efectul psihologic al atacului a fost important. Cu excepţia cronicilor turceşti, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit sa se retraga. Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, aşa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgovişte, ca domn pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toţi cei ce i se împotriveau lui Ţepeş. Paşa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Ţării Româneşti, cei doi fraţi căutând fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Ţepeş care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea şi prietenia cu sultanul. Aceştia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiţii, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Ţepeş trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-şi schimbe planul iniţial, recunoscând situaţia existentă în Ţara Românească şi renunţând să-l sprijine pe Tepeş. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit şi o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare şi, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oştilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Ţepeş, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forţat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Conform legendei, soţia lui Vlad, pentru a scăpa de temniţa turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă – o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula. Vlad a reuşit să scape asediului fortăreţei sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câţiva ţărani din satul Arefu, a reuşit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat şi l-a întemniţat în Visegrad. Motivul arestului poate fi discutat, pentru că dupa unii istorici faptul ca a fost direct dus la Budapesta este pus pe seama necesităţii lui Vlad de a fi protejat de saşii care voiau să îl omoare. Vlad Tepes a ramas timp de doisprezece ani in Ungaria, in vreme ce fratele sau Radu a domnit in Valahia fiind o marioneta a turcilor.

Dupa primii patru ani, Tepes a avut voie sa se mute intr-o casa. Pentru a castiga bunavointa familiei regale, el s-a si casatorit cu Ilona Bathory (probabil). A devenit catolic, fapt ce avea sa-i incante pe ungurii catolici.

In 1475-6 Tepes a intrat in Valahia cu ajutorul Moldovei si a Transilvaniei. Aceasta a treia domnie a sa nu a durat decat cateva luni. Vlad a fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476 pe campul de lupta cu turcii. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş. S-a emis ipoteza ca „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureştilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ lui Ţepeş de la mănăstire conţine doar câteva oase de cal datate din neolitic şi nu rămăşiţele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locaţia mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.