$$$

 Emil Botta – poetul damnațiunii și al măștilor

La 24 iulie 1977 se stingea, la București, Emil Botta, una dintre cele mai tulburătoare și inconfundabile conștiințe ale culturii române, un artist care a trăit și a creat mereu la granița dintre lumină și abis, dintre scenă și poezie, dintre mască și adevăr, lăsând în urmă o operă nu foarte întinsă ca volum, dar de o densitate și intensitate rar întâlnite.

Născut la 15 septembrie 1911, la Adjud, fiu al medicului Theodor Botta și al Aglaiei și frate al eseistului Dan Botta, Emil Botta a părăsit casa părintească la doar cincisprezece ani, mânat de o chemare irezistibilă către teatru, urmând Conservatorul de Artă Dramatică din București între 1929 și 1932, perioadă în care se conturează deja temperamentul său artistic aparte, anacronic și profund tragic.

După ani petrecuți pe scenele de provincie, devine actor al Teatrului Național din București, unde va interpreta roluri memorabile precum Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania sau Ion din Năpasta, fiind un actor care nu juca atât gestul, cât glasul, un glas parcă născut pentru tragediile antice, purtând pe mască acea damnațiune specifică artiștilor luciferici, greu de descifrat și imposibil de domesticit.

În poezie debutează timpuriu, în 1929, cu „Strofă ultimă”, publicată în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal, și se alătură grupului „Corabia cu ratați”, alături de spirite precum Emil Cioran sau Eugen Ionescu, devenind rapid poetul-cult al generației Criterion, admirat și venerat de Mircea Eliade, Emil Cioran și Nicolae Steinhardt, pentru versurile sale întunecate, existențialiste, populate de personaje ale unei mitologii proprii a morții.

Volumul „Întunecatul april”, apărut în 1937 la Fundațiile Regale pentru Literatură și Artă, îi aduce recunoașterea criticii, care vede în poezia sa semnele unui lirism nou, profund și neliniștitor, urmate de „Pe-o gură de rai”, „Ciclul Vineri”, „Un dor fără spațiu” și prozele din „Trântorul”, construite în singurătate, cu rigoarea unui artizan anonim, dar cu ambiția unei arhitecturi poetice de prim rang.

Actor și poet în egală măsură, Emil Botta a purtat în el ecourile culturii populare arhaice, alături de marile tonalități tragice ale liricii universale, transformându-le într-un joc poetic de o intensitate aproape ritualică, pentru care a fost distins cu Ordinul Muncii, Ordinul Meritul Cultural și titlul de Artist emerit, fără ca aceste onoruri să-i domesticească vreodată spiritul.

În cinematografie, rămâne memorabil, printre altele, prin rolul procurorului Paveliu din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, o apariție care concentrează perfect gravitatea, ambiguitatea și forța interioară ce l-au definit, iar viața sa personală, inclusiv căsătoria cu actrița Maria Mimi Botta, a stat mereu sub semnul aceleiași tensiuni între iubire, artă și damnare.

Emil Botta rămâne unul dintre poeții majori ai liricii române, un artist care a ales să lucreze în umbră, cu o fidelitate absolută față de Artă, ca un soldat sau un imperator al marilor teatre spirituale ale lumii, lăsând în urma sa nu doar texte și roluri, ci o stare, o vibrație și o rană deschisă în conștiința culturală românească.

#EmilBotta #poezieromânească #teatrulromânesc #culturainterbelică #artiștidamnați #memorieculturală

Care dintre poemele sau rolurile lui Emil Botta te-a atins cel mai profund și de ce crezi că opera lui rămâne atât de actuală?