$$$

 Nicolae Bălcescu rămâne una dintre cele mai luminoase și, în același timp, tragice figuri ale istoriei noastre. Dincolo de imaginea sa de pe bancnote sau din manualele de istorie, el a fost un om de o determinare ieșită din comun, a cărui viață a fost marcată de un patriotism care a depășit barierele bolii și ale exilului.

Drumul său către eternitate a început cu adevărat în anul 1840, când tânărul de numai douăzeci și unu de ani a decis să își riște libertatea pentru un ideal ce părea atunci imposibil de atins. Participarea sa la conspirația condusă de Mitică Filipescu nu i-a adus victoria imediată, ci o condamnare aspră care l-a aruncat în celulele umede și întunecate ale mănăstirii Mărgăineni. Acei doi ani de detenție au fost prețul crud pe care l-a plătit pentru curajul său timpuriu, deoarece în răceala pietrei s-a instalat în trupul său tuberculoza, afecțiunea necruțătoare care avea să-l urmărească până la capătul zilelor. Cu toate acestea, Bălcescu a reușit să transforme suferința în studiu academic, folosind luni lungi de singurătate pentru a analiza documente istorice vechi și pentru a-și șlefui viziunea despre viitorul democratic al națiunii române.

După eșecul mișcărilor revoluționare de la 1848, viața lui Bălcescu s-a transformat într-o cursă neîncetată împotriva timpului și a propriului organism tot mai slăbit. Exilul nu a însemnat pentru el resemnare sau liniște, ci un efort supraomenesc de a scoate la lumină gloria trecutului pentru a insufla speranță românilor rămași acasă. Deși medicii îi cereau cu insistență odihnă și retragere din viața publică, el a străbătut marile arhive ale Europei, de la Paris până la Viena, adunând cu o migală ieșită din comun dovezi ale unității românilor sub Mihai Viteazul. Lucrarea sa monumentală a fost scrisă cu o peniță adesea tremurândă, dar cu un spirit care refuza să fie neînfrânt, fiind ghidat de convingerea profundă că istoria este prima carte a unei nații și oglinda în care aceasta își poate descifra viitorul. Simțea că moartea se apropie cu pași repezi, dar dorința de a-și vedea opera terminată și visul de a respira din nou aerul de pe malul Dunării îi dădeau o forță interioară aproape mistică, ce părea să sfideze legile biologiei.

Sfârșitul său a fost pe cât de tragic, pe atât de solitar, petrecându-se la mare depărtare de tot ce iubise mai mult pe lume. Nicolae Bălcescu s-a stins din viață la Palermo, într-o zi rece de noiembrie a anului 1852, într-o cameră de hotel modestă unde singurătatea și tăcerea îi erau singurii companioni de suferință. Autoritățile vremii i-au refuzat până și ultima dorință, aceea de a intra în țară pentru a-și da ultima suflare pe pământ românesc, considerându-l periculos chiar și pe patul de moarte. A fost înmormântat într-o groapă comună din cimitirul capucinilor, iar trupul său nu a fost găsit niciodată în ciuda eforturilor ulterioare, de parcă destinul ar fi vrut ca el să nu aparțină unui singur loc, ci să rămână un spirit rătăcitor și universal în conștiința poporului său. Această absență a unui mormânt concret nu face decât să întărească legenda omului care a dat totul pentru o țară pe care nu a mai apucat să o vadă liberă și unită, lăsându-ne moștenire crezul că sacrificiul personal și iubirea de neam sunt temeliile pe care se construiește orice mare schimbare istorică.