$$$

 Alexandra David-Néel și arta de a nu rămâne pe loc

Paris, 1868, într-o lume care avea reguli clare și strâmte pentru o fată, reguli care spuneau că trebuie să se mărite bine, să vorbească puțin, să crească copii și să nu iasă niciodată din conturul stabilit de alții, s-a născut însă Alexandra David-Néel, o copilă care, fără să știe încă, urma să transforme refuzul limitelor într-un mod de a trăi.

În timp ce alte fete învățau cusături și bune maniere, Alexandra rătăcea prin muzee studiind arta orientală, devora cărți despre budism și filosofia asiatică și visa la munți pe care nu îi văzuse niciodată, iar la optsprezece ani s-a înscris la Sorbonne pentru a studia limbile orientale, un gest deja considerat nepotrivit pentru o tânără respectabilă.

La douăzeci și trei de ani, o mică moștenire i-a oferit libertatea de a face ceva de neconceput pentru o femeie franceză a vremii, plecând singură în India, unde visul s-a lovit de realitate atunci când banii s-au terminat, obligând-o să se întoarcă în Europa, unde a devenit cântăreață de operă, apreciată și respectabilă, dar profund nefericită, simțind continentul ca pe o colivie frumos decorată în care aerul devenea tot mai greu de respirat.

La treizeci și șase de ani s-a căsătorit cu Philippe Néel, un inginer bogat și un om bun, iar timp de șapte ani a încercat să fie soția convențională pe care societatea o aștepta, însă în 1911, la patruzeci și trei de ani, i-a spus adevărul care îi ardea sufletul, că pleacă în Asia fără să știe când se va întoarce, iar răspunsul lui, un simplu și radical „da”, i-a schimbat viața.

Au rămas căsătoriți, dar separați de continente, legați prin scrisori și sprijin financiar, într-o înțelegere care nu ar fi trebuit să funcționeze, dar care a funcționat tocmai pentru că era clădită pe respectul pentru libertate, iar Alexandra s-a întors în Asia și a rămas acolo paisprezece ani, străbătând India, Tibetul, China, Mongolia și Japonia, devenind discipola călugărilor budiști, meditând ani întregi, învățând tibetana și sanscrita, practicând tehnici precum tumo pentru a supraviețui frigului în haine subțiri și adoptându-l pe tânărul călugăr Aphur Yongden, care i-a devenit fiu, tovarăș și partener de drum timp de patru decenii.

Obsesia ei a avut un nume interzis, Lhasa, capitala sacră a Tibetului, un oraș închis occidentalilor, unde expediții întregi eșuaseră, iar pentru a ajunge acolo Alexandra s-a pregătit ani la rând, perfecționând dialecte tibetane, studiind ritualuri, gesturi și rugăciuni, până când, în iarna anului 1923, la cincizeci și cinci de ani, ea și Yongden au pornit pe jos prin Himalaya, deghizați în pelerini săraci, dormind în peșteri, cerșind hrană, evitând drumurile principale și trecând neobservați printr-un joc al invizibilității desăvârșite.

În februarie 1924, Alexandra David-Néel a trecut porțile Lhasei, devenind prima femeie occidentală care a intrat în orașul interzis, trăind timp de două luni printre pelerini și călugări, asistând la ceremonii și studiind în mănăstiri, pentru ca apoi să plece nevătămată, după ce reușise ceea ce armate de bărbați bine echipați nu izbutiseră.

Întoarsă în Franța în 1925, s-a stabilit în Provence, în casa numită Samten Dzong, unde a scris neobosit, publicând peste treizeci de cărți, printre care „Magic și mister în Tibet”, influențând profund felul în care Occidentul a înțeles budismul tibetan, inspirând generații întregi și primind cele mai înalte distincții franceze, continuând să studieze și să scrie chiar și după moartea lui Philippe și a lui Yongden, până aproape de vârsta de o sută unu ani, când a murit liberă, așa cum trăise.

Ce ar fi fost considerat imposibil astăzi dacă mai multe femei ar fi refuzat, asemenea Alexandrei David-Néel, să accepte locul în care li s-a spus să rămână?

#istorie #femeiinistorie #explorare #curaj #libertate #budism #viatatraita