Laura Bassi și ușa care nu mai putea fi închisă
În sălile reci de marmură ale Universitatea din Bologna, unde timp de secole vocile bărbaților dominaseră fără a fi vreodată contrazise de o prezență feminină, o tânără de doar douăzeci și unu de ani a pășit cu o siguranță care nu provenea din îndrăzneală oarbă, ci dintr-o cunoaștere adâncă, acumulată în tăcere, ani la rând, într-o lume care nu fusese gândită pentru ea.
Laura Bassi nu a cerut voie istoriei, ci a forțat-o să se oprească și să o privească, iar în ziua de 12 mai 1732, când a început să își apere teza de doctorat în fața celor mai respectați savanți ai Europei, scepticismul din sală s-a transformat treptat într-o tăcere densă, plină de uimire, pe măsură ce demonstra cu rigoare matematică legile mișcării, explica mecanica newtoniană și desfășura raționamente care nu lăsau loc de îndoială.
Nu doar că a fost acceptată, dar universitatea, constrânsă de propria evidență, i-a oferit un post academic, transformând-o în prima femeie din Europa care a primit o funcție universitară oficială, un gest care a zguduit ordinea intelectuală a epocii, chiar dacă această recunoaștere a venit însoțită de restricții menite să o țină la marginea vizibilității.
În loc să accepte un rol decorativ, Laura Bassi și-a mutat centrul de greutate în propria casă, unde a construit unul dintre primele laboratoare de fizică experimentală din Italia, predând, experimentând și publicând într-un ritm care a făcut imposibilă ignorarea ei, corespondențând cu savanți din întreaga Europă, susținând ideile lui Newton într-un spațiu intelectual încă reticent și demonstrând, prin experimente, acolo unde tradiția se baza doar pe autoritate.
Între cercetări, cursuri și scrieri științifice, și-a crescut copiii, a colaborat cu soțul ei, și-a format studenții și a trăit suficient de mult încât să vadă cum cei educați de ea ajung, la rândul lor, profesori, purtând mai departe nu doar cunoștințele, ci și dovada vie că inteligența nu are gen.
La moartea ei, universitatea care o limitase i-a organizat funeralii publice și i-a ridicat monumente, recunoscând târziu ceea ce refuzase mult timp să accepte pe deplin, că Laura Bassi nu fusese o excepție exotică, ci dovada clară a unui potențial sistematic ignorat.
Dacă ușa pe care a deschis-o s-a mișcat lent de-a lungul secolelor, este pentru că cineva a trebuit să stea în prag și să demonstreze, zi după zi, că nu mai poate fi închisă.
Ce s-ar fi schimbat în istoria științei dacă minți precum a Laurei Bassi nu ar fi fost nevoite să lupte pentru dreptul de a exista în spațiul academic?
#istorie #stiinta #femeiinistorie #educat ie #curaj #memorie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu