$$$

 Robin Williams și copilul care nu voia să dispară

Petrecea ore întregi închis în camera lui, vorbind singur cu soldăței de plastic, fiecare cu o voce diferită, pentru că nu exista nimeni altcineva cu care să poată vorbi, iar în acea liniște apăsătoare începea să se contureze un univers interior care avea să-l însoțească toată viața.

Robin Williams era încă un copil când singurătatea a început să sape adânc în el, tatăl dispărând adesea cu munca, mama, Laurie, pierdută în strălucirea rece a înaltei societăți, printre saloane elegante și cocktailuri, iar frații vitregi mai mari fiind deja trimiși la internat, lăsându-l singur într-o casă mare și tăcută, unde camera lui a devenit o lume întreagă.

Printre legiuni de soldăței s-au născut primele „voci” ale lui Robin, nu ca un simplu joc, ci ca o formă de supraviețuire, pentru că își crea mici teatre, dădea fiecărei figurine un accent, un temperament, o poveste, fiind un copil care își spunea povești pentru a nu se pierde pe sine.

A urmat apoi revelația, mama lui râdea atunci când el făcea glume, iar din acel moment Robin a devenit micul ei bufon, improvizând scenete, voci și personaje, nu pentru aplauze, ci pentru a fi văzut, pentru a simți că există.

Comedia a devenit armura lui, modul prin care refuza să dispară, iar acest lucru s-a continuat și la școală, unde s-a alăturat cercului de teatru și, urcat pe scenă, copilul timid se transforma complet, devenind un uragan de energie, o ființă care exploda de viață.

De acolo a urmat o ascensiune extraordinară, Juilliard School, „Mork & Mindy” și apoi Hollywood, însă dacă privim cu atenție rolurile lui cele mai iubite, înțelegem că nu erau simple interpretări, ci confesiuni mascate.

Duhul din Aladdin, cu putere cosmică și spațiu vital ridicol, profesorul Sean din Will Hunting, un om frânt care îl învață pe un tânăr invizibil să creadă în sine, John Keating din „Cercul poeților dispăruți”, profesorul care strigă elevilor săi că viețile lor au valoare, toate acestea erau moduri prin care Robin vorbea direct celor care, ca el în copilărie, se simțiseră invizibili.

Dincolo de râsete, vocea singurătății nu a dispărut niciodată complet, ci s-a transformat în lupte grele, cu dependența, cu depresia, iar într-o zi a spus cu o luciditate dureroasă că cei mai triști oameni fac tot posibilul să-i facă pe alții fericiți, pentru că știu ce înseamnă să te simți inutil.

În ultimii ani a venit lovitura cea mai grea, o formă de demență care i-a furat mintea, instrumentul său cel mai prețios, iar în 2014 a murit, lăsând în urmă nu doar un gol imens în lumea comediei, ci absența unui om care își petrecuse viața încercând să se asigure că nimeni nu se va simți vreodată atât de singur precum copilul care fusese el.

Poate că lecția lui cea mai puternică este aceasta, că și din cele mai adânci răni se poate naște lumină, că chiar dacă te simți un fantomă în propria poveste, poți aprinde o lanternă pentru altcineva, pentru că nu trebuie să fim perfecți ca să merităm iubire și nu trebuie să facem pe nimeni să râdă ca să avem valoare, valoarea noastră există pur și simplu prin faptul că suntem.

Oare nu acesta este cel mai sincer mod de a-l onora, să fim mai blânzi unii cu alții și, mai ales, cu copilul singur care încă trăiește în fiecare dintre noi?

#RobinWilliams #povestideviata #umanitate #sensibilitate #memorie #bunatate

Asmarandi Alexandra