$$$

 La construcția Căii Ferate Transsiberiene: Șinele de pe gheață, cel mai mare obstacol natural a fost Lacul Baikal (adânc și lat). Tunelurile prin munții din jur nu erau gata, dar țarul cerea ca trenul să circule. Așa că, în iernile din timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), inginerii au luat o decizie nebunească: au montat șinele de tren direct pe gheața lacului. Gheața era groasă, dar nu suficient pentru o locomotivă grea. Soluția? Au demontat locomotivele în bucăți, le-au tras cu caii pe gheață bucată cu bucată și le-au reasamblat pe malul celălalt. Iar vagoanele erau trase de cai, unul câte unul. A fost un risc imens, iar o locomotivă chiar s-a scufundat într-o groapă din gheață, unde se află și azi.

Această soluție de avarie a fost necesară deoarece porțiunea de cale ferată care trebuia să ocolească lacul, cunoscută sub numele de „Calea Ferată Circum-Baikal”, era extrem de dificilă din punct de vedere tehnic. Țărmul stâncos și abrupt necesita săparea a zeci de tuneluri și construirea a sute de poduri și viaducte, o muncă titanică ce întârzia finalizarea legăturii dintre estul și vestul imperiului. Până la finalizarea acesteia, traversarea lacului era singura opțiune pentru a menține fluxul de provizii.

Înainte de montarea șinelor pe gheață, transportul se făcea cu ajutorul unui feribot spărgător de gheață uriaș, numit „SS Baikal”. Această navă, construită în Marea Britanie, fusese adusă bucată cu bucată și reasamblată pe malul lacului. Ea putea transporta un tren întreg în carena sa, însă iarna anului 1904 a fost atât de aspră încât gheața a devenit prea groasă chiar și pentru puternicele motoare ale navei, blocând complet navigația și forțând inginerii să recurgă la varianta șinelor.

Tehnica de așezare a șinelor pe suprafața înghețată a implicat o adaptare ingenioasă a standardelor feroviare. Traversele de lemn folosite erau mult mai lungi decât cele obișnuite, având rolul de a distribui greutatea vagoanelor pe o suprafață mai mare de gheață, reducând presiunea punctuală. În plus, șinele au fost așezate pe un strat de paie și apă care îngheța rapid, formând o bază suplimentară care nivela asperitățile naturale ale lacului.

Munca a fost desfășurată în condiții inumane, la temperaturi care scădeau frecvent sub minus 30 de grade Celsius, sub bătaia vânturilor tăioase specifice Siberiei. Muncitorii trebuiau să verifice constant grosimea gheții și să monitorizeze apariția crăpăturilor. Când o fisură apărea, aceasta era acoperită imediat cu scânduri și apă pentru a „suda” drumul la loc, într-o luptă continuă cu natura dinamică a lacului.

Trecerea vagoanelor se făcea după reguli stricte de distanțare. Caii care trăgeau vagoanele erau înhămați cu frânghii lungi, astfel încât, dacă gheața ceda sub greutatea încărcăturii, animalele să nu fie trase în apă odată cu vagonul. Această precauție a salvat multe vieți, permițând vizitiilor să taie rapid legăturile în caz de accident, sacrificând doar echipamentul.

Pe lângă linia ferată improvizată, pe gheață a fost instalată și o linie de telegraf, montată pe stâlpi înfipți direct în stratul înghețat. De asemenea, au fost construite mici stații de încălzire din lemn la intervale regulate, unde oamenii și caii se puteau adăposti de viscol. Lacul devenise temporar o extensie a uscatului, un pod de gheață viu și activ, lung de peste 40 de kilometri.

Locomotiva care s-a scufundat nu a fost singurul incident, dar a rămas cel mai faimos. Se pare că accidentul s-a produs din cauza vitezei excesive sau a unei zone cu gheață mai subțire, formată de izvoarele termale subacvatice specifice Baikalului. Greutatea enormă a mașinăriei a spart crusta, trimițând vehiculul la sute de metri adâncime, într-unul dintre cele mai adânci lacuri din lume, unde recuperarea era imposibilă.

Finalizarea liniei Circum-Baikal în 1905 a pus capăt acestei aventuri inginerești extreme. Acea porțiune de uscat a devenit cunoscută drept „Catarama de Aur” a Transsiberianului, nu doar din cauza formei sale, ci și a costurilor exorbitante; a fost cea mai scumpă secțiune de cale ferată construită vreodată de Rusia țaristă. Odată ce trenurile au putut circula pe mal, șinele de pe gheață au fost demontate și nu au mai fost folosite niciodată.

Astăzi, povestea traversării pe gheață rămâne un capitol fascinant în istoria feroviară mondială. Ea demonstrează capacitatea omului de a găsi soluții în fața unor bariere naturale aparent insurmontabile. Lacul Baikal păstrează încă pe fundul său acea locomotivă istorică, o mărturie tăcută a curajului și a disperării acelor ierni, în timp ce trenurile moderne ocolesc acum lacul în siguranță, prin tunelurile săpate în stâncă.