$$$

 Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne, a ajuns la Paris nu cu trenul, ci pe jos, într-o călătorie impresionantă ce a durat aproape un an și jumătate. După ce a terminat Școala de Arte Frumoase din București, a vrut să plece la München, dar nu avea bani. Când prietenii i-au sugerat să ceară o bursă sau un împrumut, el a refuzat mândru, spunând celebra frază: „N-am bani, dar o să plec pe jos. Ceva care nu e făcut cu greutate nu are valoare”. A străbătut Austria și Elveția, a dormit sub cerul liber, a spălat vase în restaurante și a cântat în coruri de biserică pentru a primi o supă, ajungând în Franța epuizat și bolnav, dar liber. Această încăpățânare țărănească a fost fundația artei sale: a refuzat să fie ucenicul marelui Rodin („La umbra marilor copaci nu crește nimic”) pentru a-și urma propriul drum, la fel cum și-a urmat drumul pe jos prin Europa.

Călătoria sa spre vest a fost un test al rezistenței fizice și spirituale. Plecând din Hobița natală în 1903, tânărul sculptor a trecut prin Budapesta și Viena, unde a lucrat scurt timp ca decorator pentru a strânge resurse minime. Drumul a continuat prin München și Zürich, înfruntând intemperiile și lipsurile. Aproape de granița cu Franța, lângă Basel, a fost prins de o ploaie torențială care i-a cauzat o pneumonie severă, fiind nevoit să rămână internat o perioadă într-un spital de maici, unde și-a recuperat forțele înainte de ultima etapă spre capitala artei.

Odată stabilit la Paris, Brâncuși a început să revoluționeze sculptura prin introducerea tehnicii „taille directe” (cioplire directă). Într-o epocă în care majoritatea artiștilor modelau în lut și lăsau artizanii să transfere forma în marmură, el a ales să lucreze materialul cu propriile mâini. Această abordare elimina orice intermediar între viziunea artistului și operă, permițându-i să „dialogheze” cu piatra sau lemnul și să scoată la iveală formele ascunse în structura naturală a materiei.

Filozofia sa artistică se baza pe simplificare, nu pe abstractizare. Brâncuși insista că lucrările sale sunt realiste deoarece surprind esența lucrurilor, nu aparența lor exterioară. Ciclul „Păsărilor în văzduh” este exemplul perfect: el nu a sculptat pene sau aripi, ci a șlefuit forma până a obținut senzația pură a zborului și a ascensiunii. El căuta spiritul subiectului, eliminând orice detaliu care ar fi putut distrage privirea de la ideea centrală.

Un moment definitoriu în cariera sa a fost procesul cu vama Statelor Unite din 1926. Când sculptura „Pasărea în văzduh” a ajuns la New York, vameșii au refuzat să o considere operă de artă, clasificând-o drept „obiect utilitar de metal” și impunând o taxă mare. Brâncuși a dat statul american în judecată și a câștigat, verdictul instanței fiind istoric: judecătorii au recunoscut oficial că arta nu trebuie să imite natura în mod fidel pentru a fi validă, schimbând astfel legislația și percepția publică asupra artei moderne.

Atelierul său din Impasse Ronsin din Paris a devenit un loc legendar, un univers complet controlat de artist. Brâncuși acorda o atenție obsesivă modului în care sculpturile erau așezate în spațiu și cum lumina cădea pe suprafețele lor perfect șlefuite. El își cioplea singur soclurile, combinând lemnul, piatra și bronzul într-o arhitectură verticală complexă, considerând că soclul face parte integrantă din lucrare și contribuie la viața acesteia.

Legătura sa cu România a rămas profundă, materializându-se în Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu, inaugurat în 1938. „Coloana fără Sfârșit”, „Poarta Sărutului” și „Masa Tăcerii” au fost ridicate în memoria eroilor care s-au jertfit în Primul Război Mondial. Coloana, un omagiu adus stâlpilor funerari din cimitirele țărănești din Gorj, este considerată una dintre capodoperele artei secolului XX, un „șirag de mătănii” uriaș care unește pământul cu cerul.

Viața sa personală la Paris a rămas marcată de simplitatea omului de la țară. Deși era vizitat de elitele culturale ale vremii, precum Marcel Duchamp, Modigliani sau Erik Satie, Brâncuși îi primea îmbrăcat în haine de lucru, oferindu-le mâncăruri tradiționale gătite de el la vatră, cum ar fi mămăliga cu brânză. El și-a construit propriul mobilier și și-a amenajat spațiul ca pe o gospodărie țărănească funcțională în inima metropolei franceze.

Sculptura „Sărutul” reprezintă o altă piatră de hotar în viziunea sa, fiind diametral opusă celei a lui Rodin cu același nume. Dacă la Rodin sărutul era carnal și dinamic, la Brâncuși cei doi îndrăgostiți devin un singur bloc de piatră, o formă compactă și arhaică. Cei doi sunt uniți prin ochi și buze într-o simetrie perfectă, simbolizând fuziunea totală și eternă a sufletelor, dincolo de anatomie.

Spre sfârșitul vieții, Brâncuși a refuzat să se întoarcă în țara natală din cauza regimului politic instalat la București, alegând să devină cetățean francez. El a donat statului francez atelierul său cu tot conținutul, cu condiția ca acesta să fie reconstruit identic într-un muzeu. Astăzi, atelierul Brâncuși de lângă Centrul Pompidou păstrează atmosfera sacră a creației sale, fiind locul unde vizitatorii pot înțelege liniștea și perfecțiunea pe care sculptorul le-a căutat întreaga viață.