SALVADOR DALI
Cine a fost Salvador Dalí?
Salvador Dalí a fost un pictor, sculptor, scriitor, desenator, gravor și aurar spaniol și unul dintre cei mai cunoscuți artiști suprarealişti europeni. Opera sa se caracterizează prin folosirea imaginilor onirice și sugestive, precum și printr-o manipulare extraordinară a desenului și prin folosirea unei metode creative din propria sa invenție, pe care a numit-o „paranoic-critic”, puternic influențată de psihanaliză.
Faima lui Dalí provine nu numai din numeroasele sale picturi, sculpturi și gravuri, dintre care multe sunt imagini foarte populare în cultura contemporană, ci și din asocierile sale cu alți creatori importanți, precum Federico García Lorca (1898-1936), Luis Buñuel (1900-1983), Alfred Hitchcock (1899-1980) sau Lu90680196801.
De-a lungul vieții, Dalí a cultivat o imagine extravagantă și narcisistă, ceea ce i-a câștigat atât detractori, cât și fani. În 1982, a primit chiar și un titlu nobiliar făcut pe măsură pentru el: Marchizatul de Dalí de Púbol. Pe de altă parte, muza și asociatul său principal, soția sa Gala Éluard Dalí (1894-1982), a fost coautor al unora dintre lucrările sale.
Nașterea și tinerețea lui Salvador Dalí
Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech s-a născut la 11 mai 1904 în orașul spaniol Figueras (Catalunia), în regiunea de graniță cu Franța. Părinții săi erau avocatul și notarul Salvador Dalí Cusí și soția sa, Felipa Domènech Ferrés, care în anul precedent pierduse un fiu, numit și Salvador, și despre care tânărul Dalí va crede mai târziu că este sufletul reîncarnat.
Copilăria lui Dalí a fost petrecută într-o casă din clasa de mijloc. A fost educat la grădinița publică din Figueres și la școala hispano-franceză a Imaculatei Concepții din Figueres, unde a dobândit franceza, limbă care l-a însoțit de-a lungul vieții. În 1908, s-a născut și sora ei mai mică, Ana María.
Dalí și-a demonstrat interesul pentru artă încă de la o vârstă fragedă . Primele sale întâlniri cu pictura au avut loc la vârsta de doisprezece ani, în timpul vizitelor făcute de părinții săi la familia lui Ramón Pichot (1871-1925), un pictor strâns implicat în viața intelectuală a Parisului. Datorită sfatului lui Pichot, tatăl lui Dalí l-a înscris la cursurile pictorului spaniol-flamand Juan Núñez Fernández (1877-1963), la Școala Municipală de Desen din Figueres.
Desenele cu cărbune ale lui Dalí au stârnit în curând entuziasmul tatălui său, care a organizat chiar și o mică expoziție acasă. În 1919, la doar paisprezece ani, Dalí a participat la prima sa expoziție publică de artă , la Teatro de Figueras, împreună cu alți tineri pictori locali. Expoziția s-a repetat la scurt timp după aceea la Barcelona, unde Dalí a primit recunoaștere specială din partea Rectoratului Universității din Barcelona.
În același an, a publicat câteva dintre primele sale scrieri într-o revistă studențească fondată împreună cu un grup de colegi de la Institutul Ramón Muntaner, unde a urmat liceul.
În 1921, mama lui a murit de cancer uterin. La scurt timp după aceea, tatăl său s-a recăsătorit, de data aceasta cu cumnata lui, o uniune pe care tânărul Dalí nu a aprobat-o niciodată. În 1922, urmând instrucțiunile tatălui său, Dalí a plecat la Madrid, unde a studiat pictura la Academia Regală de Arte Frumoase din San Fernando.
Anii lui Salvador Dalí la Madrid
Salvador Dalí a sosit la Madrid la începutul anului 1922 și a stat la celebra Residencia de Estudiantes din Madrid. Această reședință a fost un loc de întâlnire pentru intelectuali internaționali și tinere talente spaniole, unde Dalí a frecventat viitoare figuri culturale, precum Federico García Lorca, Luis Buñuel și Maruja Mallo (1902-1995), printre alții, cu care și-a împărtășit interesul pentru cubism .
La acea vreme, însă, producția artistică a lui Dalí nu era tocmai avangardă, ci mai degrabă căuta să se afilieze cu tradiția italiană. Prima sa expoziție personală, care a avut loc la Societatea Artiștilor Iberici din Madrid și la Galeriile Dalmau din Barcelona, a fost o dovadă a acestei tendințe.
În jurul anului 1924, Dalí a intrat în contact cu dadaismul și l-a marcat pe viață. În acel an a ilustrat poezia Les Bruixes de Llers , de prietenul său catalan și colegul rezident Carles Fages de Climent (1902-1968), cu care a colaborat ulterior la numeroase proiecte. Aceste ilustrații au prezentat, pentru prima dată, multe dintre motivele recurente din opera lui Dalí , cum ar fi ceasurile oprite și furnicile.
Dalí și García Lorca au avut o relație deosebit de strânsă, pe care mulți dintre biografii lor nu ezită să o descrie ca fiind iubitoare. În plus, cei doi s-au influențat reciproc între 1925 și 1928. Decenii mai târziu, Dalí a numit această relație „o dragoste erotică și tragică, datorită faptului că nu a putut fi împărtășită”.
În 1926, Dalí a fost exclus din Academie pentru că a refuzat să fie evaluat de cei pe care îi considera sub criteriile sale artistice. În acel an a plecat la Paris, unde a intrat în contact cu Pablo Picasso (1881-1973), care auzise deja de el la recomandarea lui Joan Miró (1893-1983).
De atunci, stilul lui Dalí a devenit mai eterogen. Influențele sale clasice, provenind de la autori precum Raphael Sanzio (1483-1520), Johannes Vermeer (1632-1675) și Diego Velásquez (1599-1660), au fost hibridizate cu cele mai disruptive tendințe avangardiste. În același timp, aspectul lui Dalí a început să devină extravagant: i-a crescut o mustață lungă și subțire, care avea să devină marca sa personală.
Dalí și suprarealismul
În 1924, poetul francez André Breton (1896-1966) și-a publicat „Manifestul suprarealist” și și-a dat numele unei mișcări antiraționaliste care a inclus în curând autori francezi precum Paul Éluard (1895-1952), Robert Desnos (1900-1945) și Benjamin Péret (1899-1959), printre alții. Uimit de eseurile psihanalitice ale lui Sigmund Freud (1856-1939), Dalí s-a simțit chemat să se alăture acestei noi mișcări estetice .
Cu toate acestea, a fost în 1929 când a făcut un prim pas ferm în această direcție: în acel an a apărut una dintre cele mai faimoase colaborări ale sale cu regizorul Luis Buñuel. Împreună au creat scurtmetrajul mut „Un câine andaluz” ( Un chien andalou), care s-a dovedit controversat pentru imaginile tulburătoare și narațiunea de vis. Lucrarea a avut premiera la Paris și Madrid.
În același an, în august, Dalí a cunoscut-o pe pictorița rusă Elena Ivanovna Diakonova (1894-1982), pe atunci soția poetului francez Paul Éluard. Cuplul l-a cunoscut pe Dalí la Cadaqués, însoțit de Buñuel și de pictorul belgian René Magritte (1898-1967), fără a bănui că Dalí și Diákonova vor începe o relație clandestină, ceea ce a determinat-o pe femeie să divorțeze de Éluard.
Elena Diakonova și Dalí s-au căsătorit în 1934, după ani de viață împreună, când femeia era deja cunoscută drept Gala Dalí. Sosirea lui Gala în viața lui Dalí a fost un eveniment extrem de important, nu numai din motive emoționale, ci și pentru că ea a acționat ca agent și intermediar al pictorului , mai ales după migrarea acestuia în Statele Unite în 1940.
Totuși, dragostea sa cu Gala l-a înstrăinat pe Dalí de propriul său tată, care și-a privit cu dezaprobare apartenența la grupul suprarealist, considerat de cea mai mare parte a presei de la acea vreme ca fiind „imorală”. Ruptura dintre tată și fiu s-a produs după publicarea la Paris a unui desen de Dalí al Inimii Sacre a lui Isus Hristos cu o legenda provocatoare care menționa propria sa mamă. Tatăl lui Dalí i-a cerut scuze publice, iar când artistul a refuzat, l-a expulzat din casa lui, l-a dezmoștenit și i-a interzis să se întoarcă la Cadaqués .
Astfel, la începutul anilor 1930, Dalí se mutase la Paris și era pe deplin implicat în mișcarea suprarealistă . Pictura sa a început să înflorească, printr-o metodă creativă creată de el și pe care a numit-o „paranoic-critic” și ale cărei fundamente le-a stabilit în articolul „Măgarul putred” ( L'Âne pourri ) publicat în primul număr al revistei Suprarealismul în slujba revoluției ( Le Surréalisme au service de la Révolution ).
Între 1929 și 1937, Dalí a produs zeci de picturi, inclusiv unele dintre lucrările care i-au adus faima mondială : Persistența memoriei (1931), Memoria copilului-femeie (1932), Construcția moale cu fasole fierte (1936) sau Metamorfoza lui Narcis (19937).
În plus, în 1930 a lansat un al doilea film în colaborare cu Buñuel: „Epoca de aur” ( L'Age d'or ) și, de asemenea, prima sa carte, „Femeia invizibilă” , unde reunește mai multe dintre textele sale critice. Patru ani mai târziu, a făcut prima sa călătorie în Statele Unite, pentru a inaugura mai multe expoziții la New York și Connecticut .
Metoda „paranoic-critică” a lui Dalí a constat în cultivarea unei priviri paranoice, adică una capabilă să găsească legături sau legături acolo unde la prima vedere par să nu existe, făcând apel la construcția „cunoașterii iraționale”. Dalí însuși a definit-o ca o „metodă spontană de cunoaștere irațională bazată pe obiectivitatea critică și sistematică a asociațiilor și interpretărilor fenomenelor delirante”.
Evadarea în Statele Unite
În 1936 a izbucnit războiul civil spaniol și Dalí a aflat vestea uciderii lui García Lorca. Acest lucru l-a afectat foarte mult și în câteva dintre picturile sale ulterioare, multe dintre ele având ca subiect Războiul Civil, chipul lui García Lorca poate fi întrezărit printre formele desenate.
Pozițiile politice ale lui Dalí, în fața ascensiunii fascismului în Europa, au fost, totuși, greu de digerat pentru colegii săi suprarealişti. Dalí a susținut o mișcare apolitică, contrar artei hotărâte apărate de Bretón, motiv pentru care mulți l-au acuzat că simpatizează cu naziștii și, în consecință, Dalí a fost exclus din grupul suprarealist, dar nu înainte de a-i răspunde lui Bretón prin celebra sa provocare: „Diferenta dintre suprarealişti și mine este că sunt suprarealist”.
Cu toate acestea, Dalí și-a continuat cariera, mulțumită în mare parte sprijinului patronului său, britanicul Edward Frank Willis James (1907-1984). Breton, la rândul său, s-a referit uneori la Dalí folosind anagrama „ Alvida Dollars ”, sugerând că pictorul era motivat exclusiv de bani .
În cele din urmă, în 1939, a izbucnit al doilea război mondial , iar în anul următor naziștii au ocupat Franța. Gala și Dalí au scăpat de conflict în Statele Unite, unde au trăit în următorii opt ani , timp în care Dalí s-a dedicat proiectării decorurilor de teatru, decorațiuni interioare și chiar bijuterii.
În acei primi ani la New York, Dalí și-a scris autobiografia, Viața secretă a lui Salvador Dalí , publicată în 1942. De asemenea, a compus romanul Hidden Faces , care a apărut în 1944. Printre cele mai cunoscute colaborări ale sale se numără filmul Spellbound (tradus în spaniolă ca „Recuerda” sau „Cuéntame tu”) de Alfred Hitchcock, cu filmul de animație al lui Waltin , numit „ Desi dar care a rămas neterminată.
Şederea lui Dalí în Statele Unite a fost prolifică şi i-a accentuat extravaganţa în îmbrăcăminte şi prezentări. Cu toate acestea, apropierea sa de cultura de consum și designul comercial i-a adus critici din partea celor care credeau că a estompat granița dintre artă și merchandising cultural . De altfel, mai târziu, celebrul artist american Andy Warhol (1928-1987) l-a inclus printre principalele referințe ale artei pop .
În 1948, după încheierea războiului civil spaniol, Dalí s-a întors în Catalonia.
Perioada mistico-nucleară a lui Dali
Între 1950 și 1970, Dalí s-a întors la pictură și de data aceasta s-a dedicat în mare măsură pictării tablourilor cu motive religioase creștine. Totuși, în același timp, era interesat de chestiuni științifice, cum ar fi energia atomică, care era foarte prezentă în imaginația societății Războiului Rece . Dalí a definit această etapă drept „perioada sa mistico-nucleară” .
Această perioadă include picturi precum Răstignirea (Corpus Hypercubus) din 1954, La gare de Perpignan din 1965 și Toreroul halucinogen din 1968-1970. Proiectul său major în această perioadă a fost însă construirea unui muzeu personal din ruinele vechiului Teatru Municipal din Figueras, distrus în timpul războiului, la care a început să lucreze din 1960.
În 1958, Gala și Dalí s-au recăsătorit, de data aceasta într-o ceremonie catolică. Relația lor a rămas puternică în ciuda anilor și un simbol al acestuia a fost cadoul pe care Dalí i-a făcut soției sale în 1968: Castelul Púbol, o construcție din secolul al XI-lea situată în Girona.
Castelul era în stare foarte proastă și trebuia restaurat, așa că Dalí însuși a intervenit în proiectarea decorurilor sale. Gala a locuit la castel în timpul verii, între 1970 și 1980, în timp ce Dalí a putut să o viziteze doar prin invitație scrisă.
Relația de dragoste dintre Gala și Dalí a fost extrem de deosebită și a făcut obiectul studiului biografilor lor. Ea era cu zece ani mai mare decât el și a acționat în cadrul cuplului ca agent, organizator și, potrivit lui Dalí, „femeie efebă”. Pictorul i-a permis să aibă numeroși iubiți și a vorbit adesea deschis despre sentimentele masochiste pe care știa că le poate trezi în el.
Pe de altă parte, de-a lungul anilor 1960 și 1970, Dalí a primit numeroase tributuri și recunoașteri pentru geniul său artistic . Astfel, în 1964 a primit Medalia de Aur a Generalitati Cataloniei și, de asemenea, Marea Cruce a Isabel la Católica, cea mai înaltă distincție spaniolă. În același timp, au fost deschise expoziții în onoarea sa la New York, Paris, Tokyo, Rotterdam, Londra și alte orașe.
În 1974, Teatrul-Muzeu Dalí a fost inaugurat și în orașul său natal, Figueres. În 1979 a fost numit membru asociat străin al Académie des Beaux-Arts a Institut de France și, la 24 iulie 1982, regele de atunci al Spaniei, Juan Carlos I (1938-), i-a acordat titlul nobiliar de marchiz de Dalí de Púbol.
Moartea lui Gala și ultimii ani ai lui Dalí
La începutul anilor 1980, starea de sănătate a lui Gala și Dalí se deteriorase considerabil. Obișnuiau să ia medicamente psihotrope și anxiolitice, iar la acea vreme cuplul prezenta deja simptome clare de senilitate.
Pe 10 iunie 1982, Gala a murit, iar Dalí a fost devastat . Pictorul s-a mutat la castelul Púbol, pe care l-a păstrat exact așa cum îl lăsase Gala și a trăit acolo în izolare pentru restul zilelor sale. Trupul Galei a fost îngropat în cripta pe care Dalí o proiectase în acest scop și unde îi aștepta și propriul mormânt.
Doi ani mai târziu, un incendiu i-a mistuit dormitorul din castel, lăsându-l pe Dalí lovit fizic. A fost dus înapoi la casa lui din Figueras și păzit de un grup de artiști și patroni până când, în noiembrie 1988, a fost dus la spital din cauza insuficienței cardiace. Moartea sa a avut loc însă pe 23 ianuarie a anului următor, la reședința sa din Figueras, la vârsta de optzeci și patru de ani .
În conformitate cu ultimele sale dorințe, trupul lui Dalí a fost îmbălsămat și îngropat cu fața acoperită în Teatrul-Muzeu Figueras și nu lângă soția sa decedată în castelul Púbol, iar proprietatea asupra lucrărilor sale a fost transferată statului spaniol. Această moștenire a fost ulterior transferată Fundației Gala-Salvador Dalí, creată de însuși pictor în decembrie 1983.
Moștenirea lui Dalí, totuși, este astăzi universală. Lucrările sale au inspirat generații întregi de creatori și gânditori și sunt folosite în ilustrații de cărți, lucrări de arhitectură, piese cinematografice și obiecte de consum. În plus, marea importanță a lui Dalí în arta contemporană occidentală și, mai precis, în cadrul mișcării suprarealiste, este astăzi recunoscută pe scară largă .
Unele dintre cele mai cunoscute picturi ale lui Dalí sunt:
Persistența memoriei (1931)
Construcție moale cu fasole fiartă (1936)
Lebedele care reflectă elefanții (1937)
Metamorfoza lui Narcis (1937)
Fața războiului (1940)
Ispita Sfântului Antonie (1946)
Răstignire (Corpus hypercubus ) (1954)
