***

 CAZUL EMILY ROSE

În timp ce filmele și serialele pot da o turnură inedită unor povești terifiante, uneori nu există nimic mai înfricoșător decât să constaţi că un film sau o emisiune se bazează pe evenimente reale. Iar acesta este şi cazul celebrei Emily Rose, o tânără care a trecut prin suferinţe cumplite şi care în realitate se numea Anneliese Michel.

Cu toate acestea, versiunea din viața reală poate fi adesea mai tragică și chiar mai traumatizantă decât modul în care este descrisă în film.

Filmul de groază Exorcismul lui Emily Rose se bazează pe povestea reală a unei tinere pe nume Anna Elisabeth Anneliese Michel, care a suferit un număr înfiorător de 67 de exorcizări de-a lungul vieții sale.

Filmul din anul 2005 urmărește o avocată (Laura Linney) care reprezintă un preot paroh (Tom Wilkinson), acuzat de ucidere din culpă după ce a efectuat un exorcism asupra unei studente de 19 ani, pe nume Emily Rose.

Deși filmul a fost un succes de box office, povestea din viața reală este, fără îndoială, mai întunecată și mai înfricoșătoare decât modul în care este prezentată pe ecran.

Emily Rose se bazează pe povestea reală a Anneliesei Michel

Anneliese, născută în Germania, a crescut într-o familie catolică strictă și a fost mereu presată să ducă o viață religioasă.

Anneliese și cele trei surori ale sale au dus o viață de austeritate. De asemenea, nu aveau prieteni, deoarece fetele își petreceau majoritatea timpului în casă rugându-se. La vârsta de 16 ani, viața Anneliesei a început să ia o întorsătură drastică, intrând în transă și urinându-se în pat.

De asemenea, a avut parte de pierderi de memorie inexplicabile, lucru care i-a uimit cu adevărat pe medici.

Unii dintre cei mai apropiați și mai dragi ei au considerat transele la fel de tulburătoare, dar acesta a fost doar începutul problemelor lui Anneliese.

Aceste probleme au continuat o vreme și abia în anul 1970 medicii au descoperit ceva în neregulă cu ea din punct de vedere medical.

Anneliese a fost spitalizată cu un caz de tuberculoză, care este „o infecție bacteriană care se răspândește prin inhalarea unor picături mici din tusea sau strănutul unei persoane infectate”.

Pe măsură ce se recupera, Anneliese a susținut că vocile din capul ei au început să se intensifice, dar nimeni nu a putut înțelege prea bine de ce.

Până în anul 1973, au apărut și crizele de epilepsie, cu halucinații terifiante, iar prezența „fețelor de diavol” deveniseră un eveniment obișnuit.

Soluţia pentru problemele tinerei: exorcizarea

Anneliese a început să creadă că este posedată de diavol, martorii susținând, de asemenea, că ar fi lins urina de pe podea și s-ar fi dezbrăcat de haine. Drept urmare, clericii au crezut că nu au avut altă soluție decât să efectueze nu mai puţin de 67 de exorcizări asupra tinerei.

Primul dintre numeroasele ritualuri a fost efectuat în septembrie 1975, primul exorcism dezvăluind că cel puțin șase demoni locuiau în corpul Anneliesei.

Aceștia au imobilizat-o timp de ore întregi, dar fără niciun rezultat.

În cele din urmă, Anneliese a încetat să mai mănânce, iar corpul ei a început să se închidă. Avea, de asemenea, vânătăi și răni pe tot corpul.

În iulie 1976, a murit din cauza malnutriției și deshidratării, după ce a trăit aproape un an într-o stare de înfometare în timp ce ritualurile de exorcizare aveau loc. După moartea ei, părinții ei și preoții au fost condamnați pentru omucidere din neglijență, dar au fost condamnați la închisoare cu suspendare.

Povestea Anneliesei este de obicei atribuită unei boli mintale care a fost tratată în mod necorespunzător, fiind diagnosticată cu psihoză epileptică (epilepsie a lobului temporal).

***

 IROD, UCIGĂTORUL DE PRUNCI

Pentru a fi sigur de eliminarea potenţialului rival al dinastiei lui, în condiţiile în care soldaţii sãi nu reuşesc sã-l identifice, Irod recurge la o mãsurã extremã, crudã şi sângeroasã:uciderea tuturor pruncilor „de doi ani şi mai jos”. Dar Sfânta Familie, la îndemnul îngerului, fugise deja în Egipt, unde va sta pânã la decesul prigonitorului sãu.Legenda biblicã ne permite, în plan istoric, datarea naşterii lui Iisus şi, prin aceasta, a momentului începutului actualei ere, survenitã cu puţin timp înainte de moartea regelui blestemat, în 4 î.e.n. Figura lui Irod al istoriei, supranumit Cel Mare, este însã mult mai complexã şi semnificativã pentru viaţa poporului asupra cãruia a domnit. Ajuns rege la capãtul a 20 de ani de lupte, confruntãri şi sacrificii, printr-o decizie a Romei din 40 î.e.n., devenitã efectivã în 37, el a domnit 33 de ani, presãraţi cu intrigi, asasinate şi compromisuri politice, dar şi cu ample şi repre­zentative opere edilitar-ar­hitec­tonice. Oricum, domnia sa, în ciuda acuzelor ce i se aduc cu mai multã sau mai puţinã îndreptãţire, reprezintã un vârf în istoria iudeilor. Ca nimeni altul, Irod a înţeles invincibilitatea Romei şi a ştiut sã se adapteze circumstanţelor timpului, sã gestioneze problemele interne ale regatului, deosebit de complexe, şi sã-şi afirme individualitatea domniei. De aceea, poate, el rãmâne şi un rege oarecum neînţeles, deopotrivã de contemporani şi posteritate.Familia şi puterea moştenitãIrod (nume de origine greacã) se naşte în 73 î.e.n., ca „pe un sfert evreu”, fiu al lui Antipater, idumeean de origine (aparţinãtor deci al unui popor trecut la iudaism cu numai 50 de ani înainte) şi al lui Cypros, nabateanã, aparţinãtoare „a unei ilustre familii din Arabia”, situaţie care îşi va pune amprenta asupra statutului sãu public:de influenţã printre notabilii Idumeei, dar impopular pentru iudei. Amestecându-se în luptele pentru putere în regiune, tatãl ajunge sã devinã omul forte al marelui preot hasmonean şi etnarh Hyrcarros II, ceea ce-i permite sã-şi numeascã cei doi fii ai sãi în importante funcţii militare:Phasael devine comandant al Ierusalimului, iar Irod, la nici 15 ani, cel al Galileei. În urma ajutorului dat lui Cezar în rãzboiul alexandrin (48 î.e.n.), Antipater obţine cetãţenia romanã, care va fi transmisã şi urmaşilor sãi.Prima încercare majorãAjuns foarte puternic în rândul notabililor Iudeei, tânãrul Irod cunoaşte prima mare confruntare cu adversarii sãi, atunci când este acuzat de moartea brigandului Ezekias în faţa Sinedriului din Ierusalim, fapt considerat drept o tentativã a versatilului Hyrcarros de a rãsturna puterea lui Antipater şi a fiilor sãi. Dar procesul avea sã ofere ocazia demonstrãrii adevãratei forţe a acestora:acuzatul va beneficia de o energicã scrisoare de susţinere din partea lui Sextus Cezar (un pãrinte al marelui Cezar!) şi va apãrea la Ierusalim însoţit de o escortã redutabilã! Deşi achitat de tribunal, se refugiazã la Damasc, unde comandantul roman îl numeşte responsabil pentru Siria de sud şi Samaria.În 43 î.e.n. Antipater este otrãvit, în timpul unui dineu dat de Hyrcarros, la instigarea lui Malicos, un vechi rival al sãu.Drumul spre sceptrul regalUciderea lui Cezar la Roma, în anul 44 î.e.n., a creat o situaţie confuzã, complexã, la nivelul întregului imperiu, care a însemnat şi pentru Irod deschiderea drumului spre puterea supremã în Iudeea. Comandant militar al Galileei, el se raliazã, mai întâi, lui Caius, unul dintre asasinii fostului împãrat, ajuns în Siria spre a menţine „pax romana” în regiune. Foloseşte ocazia spre a-şi rãzbuna tatãl, al cãrui ucigaş va cãdea rãpus pe plajã sub pumnalele mercenarilor. Dupã înlãturarea lui Caius, soseşte în orient Antoniu care, contra unei consistente sume de bani, susţine pe Irod şi pe Phasael împotriva detractorilor evrei şi le confirmã puterile deţinute. Dar momentul de rãscruce avea sã-l reprezinte invazia Siriei de cãtre parţi, eveniment care va tulbura grav situaţia din regiune pentru cîţiva ani, va genera conflicte de putere şi va sfârşi tot sub talpa invicibilã a soldaţilor Romei. Pentru început, Antigonos, nepot al lui Hyrcan, le cumpãrã bunãvoinţa cu 1000 de talanţi şi 500 de femei frumoase şi astfel este instalat şef la Ierusalim. Situaţia complicându-se şi devenind periculoasã, Irod împreunã cu familia, partizanii apropiaţi şi armatã, în total circa 9000 de persoane, hotãrãsc sã fugã spre zone mai protejate de suflul rãzboiului. În drum, mulţi dintre fugari sunt mãcelãriţi de cavalerii parţi. Sub zdruncinãturile drumului, trãsura lui Irod se rãstoarnã, gata sã-i omoare mama, iar el, sub emoţia întâmplãrilor, este pe punctul sã se sinucidã. La 15 km de Ierusalim e atacat de o grupare iudee adversã, dar o învinge şi, mai târziu, pe acel loc, va construi Palatul Herodium (unde în 2007, arheologul E.Netzer crede cã a descoperit osuarul fostului rege). Fuga este prea lentã din cauza numãrului mare al refugiaţilor, fapt pentru care Irod dispune dispersarea unei mari pãrţi dintre ei în Idumeea, pe 800 dintre cei slabi îi instalã în fortãreaţa Masada şi împreunã cu o micã escortã îşi continuã drumul. Între timp au loc rãzbunãrile:Antigonos porunceşte tãierea urechilor lui Hyrcannos pentru ca, astfel mutilat, sã nu mai poatã rãmâne mare preot, iar Phasael se sinucide lovindu-se cu capul de zidurile închisorii în care ajunsese.Cãutându-şi scãparea şi eventual o victorie, Irod se îndreaptã mai întâi spre Petra, cu gândul de a împrumuta bani de la regele nabatean Malichos I, ducând cu sine un nepot de 7 ani drept viitor gaj, dar la graniţã, oamenii regelui îl sfãtuiesc sã se întoarcã de teama reacţiei parţilor. Pare pierdut, însã chiar atunci îi încolţeşte gândul cel bun:izbânda nu poate veni decât de la Roma şi porneşte spre acolo. Ajunge, în drum, mai întâi la Alexandria, unde o întâlneşte pe Cleopatra, care îl primeşte bine. Pleacã, apoi, pe mare, dar o furtunã puternicã îl determinã sã se opreascã pe insula Rhodos, unde schimbã corabia. Ajuns în cele din urmã la Roma, se întâlneşte cu protectorul sãu, Antoniu, dar şi cu Octavian, viitorul Augustus.Din iniţiativa acestora, în 40 î.e.n., Senatul se întruneşte şi voteazã numirea lui Irod ca rege al evreilor şi guvernator asupra teritoriului lor. Astfel este desemnat ca stãpân al Iudeei, întrecând orice aşteptare a sa, un om supus, dependent total de Roma, ce nu aparţinea nici unei linii regale şi nici sacerdotale a Ierusalimului, care spre a domni trebuie sã-i rãmânã fidel, iar religia sa nu-l va împiedica sã aducã jertfe zeitãţilor romane.Vor urma însã 3 ani duri de preluare a puterii şi exercitãrii sale efective. Rolul decisiv va reveni, în acest sens, armatei romane. În 37 se cãsãtoreşte cu Mariamme, nepoatã a lui Hyrcannos, pentru a-şi construi o oarecare legitimitate de moştenitor al hasmonenilor în ochii populaţiei. În Samaria este gata sã fie asasinat în baie, dar scapã şi de aceastã datã, sub semnul protecţiei divine. Cu ajutorul generalului roman Sossius asediazã, în cele din urmã, Ierusalimul;trecut prin foc şi sabie, oraşul este pe cale sã fie aproape distrus. Mari stricãciuni cunoaşte şi Templul unde se refugiaserã Antigonos şi partizanii sãi. Acesta se predã generalului roman şi implorã iertare, dar Irod îi plãteşte lui Antoniu uciderea şi este executat. Astfel devine Irod rege, peste aşteptãrile lui, dar cu indispensabilul ajutor al Romei.O domnie prin intrigi şi masacreAşa cum remarca un istoric, Irod se singularizeazã între puternicii timpului sãu printr-un exces neobişnuit în masacrarea apropiaţilor lui. Desigur, în prima linie se va afla numeroasa şi complicata sa familie, care va juca un rol politic major, în jocul puterii şi mai ales în privinţa succesiunii la tron.În toatã aceastã afacere şi-a pus puternic amprenta pasiunea aproape maladivã a lui Irod pentru femei. Într-adevãr, a avut nu mai puţin de 10 soţii, unele în mod concomitent, fiind poligam, iar istoria domniei sale se confundã în mare parte cu cea a rivalitãţii permanente dintre consoarte şi fiii din diferite cãsãtorii, la care s-au adãugat permanentele amestecuri din partea lui Pheroras şi Salomeea, fratele şi, respectiv, sora regelui.Astfel, abia devenitã consoartã regalã, Mariamme se şi grãbeşte sã obţinã exilul lui Antipater, fiul rezultat din prima cãsãtorie a lui Irod cu idumeana Doris. Deşi soţia în funcţie era nepoata lui Hyrcannos, faptul nu a împiedicat executarea acestuia la ordin regal, dupã întoarcerea din captivitatea parţilor, pentru marea vinã de a fi fost monarh! Tot aşa, a dispus şi uciderea fratelui lui Mariamme, Ionathan, pe care îl numise mare preot, dar care purta „stigmatul” capital de a fi popular şi descendent din hasmoneni. Desigur, în urma unor evenimente de acest gen, relaţiile dintre cei doi soţi s-au degradat şi aveau sã se rupã iremediabil atunci când Salomeea îi dezvãluie lui Irod cã Mariamme l-ar fi înşelat chiar cu Iosif, propriul ei bãrbat! Turbat de mânie, regele porunceşte pe loc uciderea celor doi adulterini!Situaţia personal-familialã a lui Irod se înrãutãţeşte şi prin declanşarea unor rivalitãţi crâncene între posibilii urmaşi la tron. Mai întâi, exilarea (temporarã) a lui Antipater fãcuse ca relaţiile dintre cei doi sã se altereze definitiv, iar moartea Mariammei fãcea ca Alexandru şi Aristobul, cei doi fii ai lor, educaţi la Roma, sã nu-i ierte niciodatã uciderea mamei lor. Apoi, pentru mulţi ani, între cei trei fraţi avea sã izbucneascã un conflict pe viaţã şi pe moarte. Întoarsã în aşternuturile patului regal, Doris, având ca aliatã pe Salomeea, îl va sprijini pe Antipater, în timp ce Alexandru şi Aristobul nu se vor bucura decât de susţinerea salvatoare a lui Augustus. ªi aceasta pânã când implicarea unuia dintre ei în relaţiile complicate dintre Irod şi nabateeni determinã judecarea lor de cãtre rege şi un tribunal roman, condamnarea la moarte şi sugrumarea. Dar cei doi prinţi executaţi aveau la rândul lor fii, deci potenţiali rivali la tron ai lui Antipater, care trebuia deci şi ei eliminaţi! O perpetuã luptã pentru putere, cu învinşi şi învingãtori temporari în umbra dominatoare a lui Irod. Numai cã, între timp, acesta din urmã îşi schimbã poziţia, sub diverse influenţe;Doris este din nou repudiatã, iar Antipater, bãnuit de tentativã de otrãvire a tatãlui sãu, judecat în faţa guvernatorului roman al Siriei, este pus în fiare în aşteptarea verdictului împãratului asupra sorţii lui.Ucigãtorul de prunci nevinovaţiSingura „întâlnire” din istoria lui Irod cu Iisus este legatã de episodul masacrului pruncilor nevinovaţi, din teama primului de venirea pe pãmânt a unui conducãtor al lui Israel, care astfel îl va detrona. Un rol important îl au în acest sens cei trei magi. Povestit în Evanghelia dupã Matei (2, 1-12) episodul magilor de la rãsãrit a marcat imaginaţia artiştilor şi tradiţia creştin-popularã a minunii naşterii pruncului Iisus din Nazaret. În secolul I al erei noastre, termenul grec de „anatole” desemna direcţia de unde rãsãrea soarele. Scriptura ne aratã identitatea nou-nãscutului, aceea de Mesia fiul lui David, locul naşterii, Betleemul Iudeei, timpul istoric „în zilele lui Irod regele”. Totuşi, magii, specialişti întru ale cerului şi destinului mãrimilor vremii, ignorã evenimentul. Descoperirea de cãtre aceştia a ceea ce deja povestitorul biblic ştie presupune o anumitã cercetare, ceea ce amplificã şi mai mult misterul.Prestabilit sub zodia divinã, scenariul descoperirii Pruncului şi închinãrii lui de cãtre magii de la rãsãrit cunoaşte mai multe acte, etape. Primo:plecarea lor spre Ierusalim, cetatea unde apãrea drept normalã naşterea unui prinţ. Dar astrologic se dovedeşte imposibil a indica imediat locul naşterii noului Mesia, acesta fiind descoperit la cererea lui Irod, tulburat de veste prin indiciile unei profeţii relevate de arhiereii şi cãrturarii poporului.Cum, potrivit acestuia, de aici şi astfel „va ieşi Conducãtorul care va paşte pe poporul Meu Israel”, preocupat de problemã, Irod a aflat pe ascuns de la magi „lãmurit în ce vreme s-a arãtat steaua”, şi i-a trimis la Betleem spre a cerceta cu de-amãnuntul despre Prunc, cu cererea expresã cã dacã îl vor afla sã fie anunţat spre a putea veni şi el spre a „se închina Lui”.Secundo:Magii nu ar fi ajuns la nou-nãscut dacã astrul nu le-ar fi apãrut;steaua pe care o vãzuserã la Rãsãrit mergea înaintea lor, pânã ce a stat deasupra unde era Pruncul. Totul se desfãşoarã sub diriguirea cerurilor, a divinitãţii stãpânã a Universului! Brusc, totul se dezlãnţuie;intrând în casã, vãd pe Prunc cu Maria, mama Lui, şi cãzând la pãmânt I se închinã, aducându-I drept daruri:aur, smirnã şi tãmâie. Fiind înştiinţaţi prin vis a nu se mai întoarce la Irod, precum stabiliserã cu acesta, se întorc pe altã cale în ţara lor. Odatã cu acesta ei pãrãsesc scena biblicã. Totuşi, mai târziu în faţa credinţei unui sutaş, pe a cãrui slugã o însãnãtoşeşte, Iisus va arãta „cã mulţi de la rãsãrit şi de la apus vor veni şi vor sta la masã cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împãrãţia cerurilor”, în timp ce „fiii Împãrãţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afarã” (Matei 8, 11-12). Pãrãsit de magi, Irod se mânie şi recurge la soluţia extremã:uciderea tuturor pruncilor, care erau în Betleem şi în toate hotarele regatului, de doi ani şi mai jos, dupã timpul pe care îl aflase de la ei.Piosul ctitorÎn titulatura oficialã, prezentã într-un document, se vorbeşte despre „regele Irod, Pios, Prieten al Împãratului”. Pioşenia reprezenta în antichitate nu atât o virtute personalã, cât o preocupare de a onora cu ostentaţie pe pãrinţi şi ceilalţi înaintaşi, divinitãţile şi deţinãtorii puterii. Pentru un conducãtor precum Irod cel mai nimerit mod de a-şi manifesta o astfel de pietate era acela de a ridica ori restaura monumente sau de a fonda oraşe în cinstea unei anumite persoane, al cãrei nume îl împrumuta adesea. Asumându-şi un asemenea rol cu înfrigurarea de a rãmâne neapãrat în istorie, el a împânzit regatul cu diferite semne ale „pioşeniei” sale astfel exprimatã. În cinstea strãmoşilor, mai exact a pãrinţilor, a înfiinţat cetatea Antipatris (în onoarea tatãlui, Antipater, la nord-est de Jaffa) şi respectiv a ridicat fortãreaţa Cypros între Ierusalim şi Ierichon (dupã numele mamei sale). Totodatã, în afara regatului a finanţat o serie de sanctuare pãgâne, precum cel al divinitãţii Baalshamin, în sudul Siriei.Recunoştinţa faţã de Roma şi-a manifestat-o inclusiv prin botezarea a douã dintre oraşele înfiinţate de el cu numele princeps-ului roman:marele fort Cezareea (reşedinţa prefectului roman al Iudeei) şi Sebasta (în greceşte, Augusteniana). În plan religios, în 21 î.e.n. a decis construcţia unui al 3-lea Templu în Ierusalim, în stil elenistic pentru a-l înlocui pe cel anterior şi a-şi satisface gustul sãu pentru edificii monumentale. Lucrãrile au fost terminate în circa un an şi jumãtate, dar pentru ridicarea marii esplanade a lãcaşului a fost nevoie de nu mai puţin de 8 ani din cauza soluţiilor inginereşti-arhitecturale care au trebuit gãsite şi aplicate! În ciuda puternicelor reticenţe ale autoritãţilor religioase, în cadrul complexului monumental, cu puternicã vocaţie culturalã, s-a creat un spaţiu accesibil vizitatorilor neevrei, precum şi o piaţetã pentru femei. La 29 august 70 e.n. soldaţii romani conduşi de Titus, reprimând rãscoala, au distrus şi Templul, din care astãzi nu ne-a mai rãmas decât zidul zis „al Plângerii”.„Prieten al împãratului”O altã caracteristicã a domniei lui Irod şi a politicii sale a reprezentat-o atitudinea servilã faţã de Roma şi oportunismul în privinţa relaţiilor cu conducãtorii sãi. Partizan declarat al lui Antoniu în rãzboiul civil din anii 30, dupã victoria lui Octavian la Actium, în 31, trece de partea acestuia, gest favorizat şi de conflictul deschis întreţinut ani în şir cu Cleopatra, regina Egiptului. În urma unei întrevederi, în insula Rhodos, cu viitorul Augustus, şi explicaţiile aduse, conjugate cu împrejurãrile concrete, cei doi ajung la un compromis, în urma cãruia Irod îşi pãstreazã tronul.Veritabil „animal politic”, el a promovat strategia (greu de condamnat) de „prieten al Romei”, indiferent de cine era cezar. Ca atare, putea sã replice noului lider:am fost aliatul lui Antoniu, deci al romanilor, am înfruntat pe Cleopatra pe care tu ai pedepsit-o, ai devenit stãpânul Romei, înţeleg atunci sã te servesc pe tine. Sub semnul acestei relaţii speciale se va desfãşura întreaga domnie irodianã. Un singur episod avea sã o întunece, dar pentru puţin timp şi spre sfârşitul ei.Aflat de mult timp în conflict cu omul forte al regatului nabatean vecin, Syllaios, în anul 8 î.e.n., Irod se implicã în complexa succesiune de la Petra şi invadeazã Nabatena. La Roma, acţiunea a fost consideratã drept o ameninţare pentru echilibrul zonal de forţe, pe care imperialii doreau sã-l conserve, ceea ce a însemnat o cãdere în dizgraţie, dar numai pentru un an, a regelui iudeu. Încrederea va fi, desi­gur, cumpãratã cu bani, aşa cum se cuvenea.Pentru a înţelege relaţiile complexe dintre familia regalã şi casa imperialã romanã, sã amintim cã, la moartea sa, prin testament, Irod a lãsat cezarului 10 milioane de monede din argint marcat, împreunã cu vase din aur şi argint, iar Iuliei, soţia lui Octavianus, dar şi altor persoane din anturajul lor le-a împãrţit alte 5 milioane;la moartea sa, Salomeea, sora regelui, i-a lãsat întreaga avere drept moştenire consoartei împãratului.SfârşitulApropiindu-se de 70 de ani, din ce în ce mai bolnav, tracasat de problemele curente, Irod se apropie de sfârşitul existenţei sale fizice, nu înainte de a mai face câteva gesturi semnificative pentru personalitatea şi vremea sa.În marea de rubedenii şi apropiaţi de la curte, intrigile continuã şi se înmulţesc, se regleazã continuu conturi, inclusiv prin recurgerea la crimã, corupţia este în floare, orice se vinde şi se cumpãrã. Totul se transformã în conspiraţii, minciuni, cu rãsturnãri spectaculoase de situaţii, greu de controlat de un bãtrân suferind, ajuns la capãtul puterilor şi, poate, al rãbdãrii. Sub aspect fizic devenise aproape un „cadavru viu”. Cum scrie Fl. Josephus, un foc interior îl mistuia încet, dar febra nu era aşa de tare încât sã rãzbeascã în afarã, stârnind dureri în adâncul vintrelor. La aceasta se adãuga o foame nesãţioasã pe care nu putea sã o satisfacã nicidecum. „Viscerele sale aveau ulceraţii, dar cel mai mult îl chinuia suferinţa pe care o resimţea în intestinul gros. Picioarele îi erau nãpãdite de un lichid apos şi strãlucitor, iar în jurul abdomenului avea o inflamaţie, pãrţile ruşinoase fiind atât de putrede, încât colcãiau de viermi. Gâfâia când se scula şi i se tãia respiraţia, iar duhoarea pe care o revãrsa rãsuflarea lui precipitatã îi supãra pe cei din jur”.Ghicitorii, care se ocupau cu prezicerea viitorului, consultaţi la palat îndrãzneau sã spunã cã ar fi vorba de o pedeapsã a cerurilor pentru numeroasele lui nelegiuiri. În ciuda chinurilor groaznice pe care le îndura şi a evidenţelor gravitãţii bolii, Irod spera cã suferinţele sale îşi vor gãsi leacul. Chemaţi sã-l trateze, medicii îi aplicã tratamentele de care dispuneau. Astfel, merge dincolo de Iordan, la Callirhoe, unde face bãi cu apele termale de aici şi o curã cu cele medicinale. Când tãmãduitorii, vãzând cã s-a mai întremat, l-au cufundat într-o cadã plinã cu ulei, mulţi au crezut cã regele şi-a dat duhul, dar gemetele de teamã ale slujitorilor l-au readus la viaţã. Pierzându-şi orice speranţã de vindecare, Irod îşi pregãteşte trecerea la cele veşnice şi intrarea în istorie. Dar, desigur, în felul sãu şi nu înainte de a-şi încheia ultimele socoteli cu lumea terestrã.Printre acestea s-a aflat şi cea a situaţiei fiului sãu, Antipater, în privinţa cãruia, între timp, venise de la Roma îngãduinţa din partea împãratului de a decide singur, ca pãrinte şi rege, fie sã-l surghiuneascã, fie sã-l ucidã. Frãmântat de gânduri şi mãcinat de boalã, la început ezitã în a lua o hotãrâre tranşantã. Imprevizibilul se produce însã. Într-o crizã existenţialã, Irod încearcã sã se sin

***

 IRLANDEZUL CARE L-A SALVAT PE HITLER

Ce s-ar întâmpla daca i-ai salva viata lui Adolf Hitler în momentul în care acesta facea primii pasi spre a deveni cel mai malefic monstru din istorie? Irlandezul Michael Keogh s-a luptat cu acest „ce-ar fi daca” timp de zeci de ani, pâna la moartea sa, în 1964, deoarece l-a salvat pe Hitler de la o moarte sigura. Irlandezul a fost un aventurier nonconformist, având o descendenta la fel de nonconformista.

Stramosii sai au luptat în Rebeliunea antibritanica din 1798. Strabunicul sau, Myles, a luptat si a murit ca secund al lui Custer la Little Big Horn, împotriva nativilor amerindieni. Unchiul sau, Jack, a încercat fara succes sa arunce în aer podul Westminster. Asa ca nu a surprins pe nimeni când tânarul de 16 ani s-a îndreptat spre SUA în 1907, în cautare de glo-rie si aventuri.

S-a alaturat grupului IRB Clan Na Gael din New York, dar în curând s-a trezit în Texas luptând alaturi de trupele americane împotriva banditilor mexicani. Ranit într-o confruntare, s-a întors în Irlanda si în 1913 s-a înrolat în Regimentul Regal Irlandez din Armata Britanica, dar va petrece o luna la închisoare fiindca si-a exprimat fatis opiniile republicane.

Ulterior, a fost trimis pe front si facut prizoner, iar când germanii au înfiintat o Brigada Irlandeza pentru a lupta contra englezilor el s-a înscris voluntar. În 1917, Keogh s-a alaturat armatei germane, primind, pentru vitejia dovedita, gradul de locotenent.

În regimentul sau, a întâlnit un caporal pe nume Adolf Hitler. Dupa razboi, Germania a fost cuprinsa de haos, iar Keogh s-a alaturat trupelor proto-fasciste „Freikorps”, care jurasera sa zdrobeasca amenintarea comunista ce plana asupra tarii. Când marxistii au încercat sa înfiinteze o Republica Sovietica Bavareza la München, „Friekorps” i-a eliminat cu o brutalitate socanta.

De îndata ce pacea a fost restabilita, aceasta a fost spulberata de cel mai zgomotos om din Germania. Keogh era ofiter de serviciu la o cazarma din München când a fost chemat sa restabileasca linistea într-o sala de sport unde vreo 200 de soldati luasera la bataie doi indivizi care venisera sa-i provoace. Keogh le-a ordonat oamenilor sai sa traga o salva deasupra capetelor soldatilor, iar încercarea de intimidare a functionat. A fost o dovada a comportamentului iresponsabil al lui Hitler faptul ca a intrat în sala pentru a-i provoca pe soldati cu un discurs incitator la ura. În timp ce Keogh l-a târât în camera de garda pentru propria siguranta, viitorul führer a continuat sa lanseze comentarii furioase.

Odata ajuns acolo, Keogh l-a interogat: „Tipul cu mustata si-a spus numele: Adolf Hitler. Mi-am amintit atunci ca era caporalul din compania mea de la Ligny. Dar nu-l mai recunosteam. Era slab si tumefiat din cauza ranilor.”.

Keogh s-a întors în Irlanda la sfârsitul anului 1919, când Razboiul de Independenta se declansase deja. El a intrat în legatura cu liderul revolutionar Michael Collins, facând trafic de arme din Germania. Dupa un deceniu petrecut aici, s-a mutat înapoi în Germania pentru a lucra ca inginer.

A participat la una dintre infamele adunari de la Nürnberg, dar dupa „Noaptea cutitelor lungi” din 1934, când Hitler si-a ucis fostii aliati, Keogh a început sa se teama pentru siguranta sotiei germane si a copiilor sai.

S-a mutat înapoi în Irlanda în urma unei scrisori de la presedintele De Valera, care îi promitea un loc de munca, dar promisiunea nu a fost respectata. Dupa razboi, el avea sa spuna: „Daca am fi ajuns cu câteva minute mai târziu la acea sala de adunare sau daca Hitler ar fi primit câteva lovituri în plus ori ar fi fost împuscat – toate nenorocirile de mai târziu nu s-ar mai fi întâmplat.”.

Sursa: G.T.

***

 IULIU HAȚIEGANU, LEGENDĂ A MEDICINEI TRANSILVANE

Iuliu Hațieganu a fost primul profesor de clinică medicală și primul decan al Facultății de Medicină românească din Cluj, iar în două legislaturi, „Magnificus rector”.

Om de mare omenie, dascăl talentat, medic vestit, patriot înflăcărat, educator în cel mai larg înțeles, autor, împreună cu I. Goia, al vestitului “Tratat elementar de semiologie și patologie medicală”, a fost în perioada interbelică, și continuă să fie și astăzi un exemplu și o sursă inepuizabilă de inspirație pentru zeci de generații de doctori transilvăneni.

„A fost un precursor în medicină, un vizionar, un întemeietor și șef de școală medicală, o personalitate fascinantă pentru toți. A fost supranumit „Hippocrate al românilor“, un „titan“, un „mare maestru clinician“, un „patriarh al medicinii transilvane“, o „figură prometeică“, un „mag“, un „vizionar“, o „uriașă conștiință“, un „gigant al medicinii românești“… Era dotat cu o liniște calmă, transilvană, monumentalitate, bonomie și omenie românească”, scria despre el Almanahul Sănătății în anul 1985.

Iuliu Hațieganu a venit pe lume pe 14 aprilie 1885, în satul Dârja, comuna Panticeu, de pe Valea Someșului, dintr-o familie descinsă din Munții Apuseni și stabilită ulterior în comuna Cojocna de lângă Cluj, fiind al cincilea băiat dintr-o familie de preot greco-catolic ce avea 13 copii. Școala elementară, începută în Cojocna, a continuat-o la Cluj, apoi a urmat liceul din Blaj, s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității din Cluj și a devenit doctor în medicină în anul 1910.

Încă din perioada studenției a fost remarcat de către unul dintre cei mai eminenți profesori ai acestei facultăți, internistul Zsigmond Puryesz, căruia i-a devenit asistent și apropiat colaborator. Acel „blitz diagnostic“, despre care vorbeau deseori vechii medici, Hațieganu l-a văzut prima dată la profesorul Zs. Puryesz și, ajungând el însuși mare medic și profesor, l-a folosit din plin în activitate. Se spune că, în anul 1915, profesorul Zs. Puryesz ar fi lăsat în scris că, indiferent de împrejurări, urmașul său de drept nu poate fi altul decât Iuliu Hațieganu.

În formarea medicală, Hațieganu a mai „cunoscut“, în afară de doctorul Puryesz, încă doi maeștri: pe Hippocrate și pe Louis Pasteur. De la primul a învățat umanismul („Cine este plin de iubirea aproapelui acela are adevărată dragoste pentru arta de a vindeca“), iar de la al doilea, patriotismul („Știința n-are patrie, dar omul de știință are una și trebuie să asociem întotdeauna măreția științei cu măreția patriei“).

În anii 1910 – 1918, Hațieganu și-a continuat activitatea clinică, iar în 1918, anul Marii Uniri, se afla în plină maturitate profesională. Tânărul doctor a condus delegația medicilor și studenților în medicină români din Cluj la Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. La vârsta de 33 de ani, a fost numit profesor de clinică medicală la Universitate și a devenit primul decan al facultății (1919 – 1920), întemeietor al învățămîntului medical românesc din Cluj și unul dintre principalii însărcinați de către Consiliul dirigent cu organizarea și alegerea viitorilor membri ai corpului didactic al Facultății de Medicină.

Împreună cu tinerii săi colegi a contribuit la apariția, pe 1 februarie 1920, a primului număr al revistei medicale românești din Transilvania, „Clujul Medical“, fiind implicat, în același timp, în societățile „Astra“ și „Șoimii Carpaților“.

În ziua de 7 noiembrie 1919, profesorul Hațieganu a deschis cursurile de învățământ medical românesc în Clinica Medicală I din Cluj, cu tema “Problema icterului cataral”, iar în decursul anilor a devenit un entuziast animator al sportului universitar, activitatea lui concretizându-se prin înființarea Parcului sportiv pentru tineri și studenți din Cluj.

Ca primul decan al Facultății de Medicină, ca „Mare rector“ în două mandate, a avut ocazia să-și dezvolte și să-și pună în aplicare ideile progresiste despre rolul Universității, despre care spunea: „Prin Universitate trebuie să înțelegem cea mai înaltă instituție de cercetare a adevărului, de răspândire a frumosului, de pregătire a elitei conducătoare și de îndrumare a poporului ascultător și doritor de lumină”.

În anul 1931, prof. Iuliu Haţieganu a prezentat spre aprobare Senatului Universitar Cluj „Proiectul de regulament” al educaţiei fizice universitare. Au fost necesari șase ani până la aprobarea lui. Statutul educaţiei fizice de la Universitatea din Cluj prevedea la capitolul I că scopul educaţiei fizice în universitate este formarea unui corp sănătos şi dezvoltat armonic. «Această educaţie urmăreşte formarea unui student sănătos la trup, capabil de muncă spornică, fizică şi intelectuală, pentru a deveni un cetăţean conştient de datoriile ce le are faţă de ţară», spunea medicul.

La începutul aceluiași an, Haţieganu a trimis o adresă către toţi profesorii universitari în vederea organizării educaţiei fizice universitare. În această solicitare, printre altele, se arată că introducerea educaţiei fizice în universitate este o necesitate imperioasă, fiindcă este o disciplină ştiinţifică ce are ca obiect omul în exerciţiul tuturor funcţiilor sale, deci este cea mai perfectă metodă pentru formarea caracterului.

Adresând un călduros apel către studente să frecventeze arenele sportive, profesorul Haţieganu sublinia : „Educaţia fizică, sporturile, sunt azi considerate ca parte integrantă a educaţiei integrale. Numai printr-o trăire colectivă, într-o întrecere dreaptă, se pot câştiga calităţile fizice şi morale necesare în viaţă. Femeia nu va putea sta alături de bărbat în cursul vieţii fără a dispune de vigoare trupească. Studenta nu se va putea menţine tânără şi viguroasă în cursul anilor de studii obositori decât sacrificând câteva ore exerciţiilor fizice. Aerul, apa şi soarele sunt cele mai puternice energii de conservare a tinereţii şi a frumuseţii. Tinereţea şi frumuseţea… sunt cele mai puternice susţinătoare ale rolului celui mai sublim al femeii: procrearea şi conservarea generaţiilor viitoare. Numai printr-o educaţie intelectuală, morală, secondată de o educaţie fizică, vă puteţi ridica la rolul cetăţenelor conştiente, femei vrednice de care are nevoie ţara”.

După instaurarea comunismului, eminentul doctor a fost concediat sub pretextul unor așa-zise judecăți „populare”.

În fapt, relatează Radu Iftimovici într-un articol publicat în 1991 în „Revista 22”, în anul 1948, un fost colaborator al profesorului, medicul Aurel Moga, pe care chiar Hațieganu îl promovase în postul de conferențiar, l-a acuzat pe eminentul dascăl că ar fi avut „o atitudine net reacționară între cele două războaie mondiale, că în timpul guvernării lui Ion Antonescu a avut o atitudine profascistă și că a fost decorat de germani, că pe timpul rectoratului a patronat acordarea de titluri de Doctor Honoris Causa unor oameni de știință din Italia fascistă, că a transformat Clinica Medicală I în sanatoriu particular, a favorizat nepotismul, a întemeiat și cultivat la Cluj „școala misticismului“ și că a fost propus ca ministru în guvernul trădătorilor”.

Afectat de aceste calomnii oribile din partea foștilor colaboratori, Iuliu Hațieganu s-a retras din viața medicală și a murit în ziua de 4 septembrie 1959, la vârsta de 74 de ani. A fost plâns de mii de pacienți, colegi de breaslă și studenți, care l-au condus la Cimitirul central din Cluj-Napoca. Pe lespedea de piatră a mormântului stau scrise cuvintele:

A luptat pentru sănătatea poporului

Profesorul Ion Goia, unul dintre colaboratorii săi apropiați, scria în 1965, la împlinirea a 80 de ani de la nașterea lui Hațieganu: „A fost viu printre noi până de curând. Nu-i putem uita zâmbetul, solicitudinea, eleganța manierelor, demnitatea ținutei. Biografia lui, încheiată intempestiv și dramatic, printr-un gest de șăgalnică și unică cedare în fața unei inamice pe care a combătut-o mereu, pe un post înaintat de comandă, toată viața sa se continuă, sub specie aeternitatis, în tot ceea ce din creația lui nu se va putea stinge niciodată, în ștafeta științei, transmisă din generație în generație, în arta medicală românească, în exemplul peren al unei mari conștiințe umane și civice.

Un singur și – trebuie s-o mai spun? – neostoit regret: nu vom afla niciodată vorba fină și glumeață cu care ar fi încoronat adunarea noastră festivă în jurul lui la cei 80 de ani. Din această melancolie îi mulțumim, însă, recunoscători, infinit, recunoscători, așa cum ar fi aprobat și el din toată inima”.

***

 MUZICA DIN CENTRUL GALAXIEI NOASTRE

Oechipă de compozitori și muzicieni a colaborat cu NASA pentru a interpreta muzical datele emise din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, de trei telescoape. Piesa rezultată se numește „Where Parallel Lines Converge/ Unde converg liniile paralele”.

Proiectul a fost creat de doctorul Kimberly Arcand, expert în vizualizarea astronomiei la Centrul de Astrofizică, Harvard și Smithsonian. În forma lor brută, o mare parte din datele telescopice ale NASA, inclusiv lumina cu raze X și infraroșu, sunt invizibile pentru ochiul uman. De obicei, oamenii de știință convertesc aceste date în imagini colorate.

„Mi-am dat seama cu câțiva ani în urmă că asta însemna să prioritizez o imagine când nu era neapărat întotdeauna cel mai bun caz sau singurul caz care ar trebui creat. De ce nu am putea folosi un alt simț pentru a putea explora aceste date, în special pentru persoanele care sunt nevăzătoare sau cu vedere slabă?”, a declarat Arcand într-un interviu acordat revistei Smithsonian.

Cum a luat naștere melodia compusă după datele din cosmos

La început, Arcand a experimentat folosirea unor modele tactile, cum ar fi blocurile Lego, pentru a reprezenta datele într-un mod nou. Însă, după ce pandemia de coronavirus a forțat-o pe ea și echipa sa să treacă la digital, Arcand a format o echipă cu muzicieni și ingineri de sunet de la System Sounds, un proiect de sensibilizare științifică și artistică.

Folosind computere pentru a cartografia matematic datele, ei au creat modele auditive, numite sonificări, pentru mai multe imagini astronomice. Ideea era de a transforma datele telescopice necunoscute în sunete pe care ascultătorii le-ar putea percepe și înțelege.

Sunetele ascuțite reprezintă lumina în secțiunea superioară a imaginilor, în timp ce sunetele joase reprezintă secțiunea inferioară. Gradul de luminozitate al luminii determină volumul, iar datele de la fiecare dintre cele trei telescoape folosite pentru a crea sonificațiile sunt redate de un set diferit de instrumente.

De la știință la artă

Însă, proiectul nu s-a oprit aici. Arcand a spus că atunci când a ținut discuții despre sonificări, muzicienii o întrebau dacă pot cânta piesele. Așa că a contactat-o pe compozitoarea Sophie Kastner pentru a transforma una dintre sonificări într-o piesă care poate fi interpretată.

„Ca artist și muzician, am fost fascinată de ideea de a lua ceva științific și de a-l transforma în artă sau muzică. Aceste două lucruri nu sunt atât de îndepărtate pe cât s-ar putea crede.”, a spus Kastner.

Lui Kastner i s-a dat o imagine compozită a centrului galaxiei Calea Lactee și i s-a cerut să o transpună în cântec. Ea a interpretat-o într-o compoziție pentru un mic ansamblu de coarde, suflători, percuție și pian, intitulată „Where Parallel Lines Converge”.

„Este ca și cum ai scrie o poveste fictivă care se bazează în mare parte pe fapte reale. Luăm datele din spațiu, care au fost transpuse în sunet, și le dăm o turnură nouă și umană.”, a spus Kastner într-o declarație.

În crearea piesei, Kastner a spus că a abordat-o aproape ca și cum ar fi scris o coloană sonoră de film pentru fotografie. Ea a împărțit imaginea în trei secțiuni mai mici și a creat o „vinietă” auditivă de un minut pentru fiecare dintre ele. Kastner a spus că a vrut să transmită o „vastitate sau un sentiment de nesfârșit… să se simtă mică în comparație cu ceva atât de imens”.

În compoziție, diferite tipuri de date sunt reprezentate cu instrumente, tonuri și registre diferite. De exemplu, stelele sunt reprezentate prin note staccato ascuțite, în timp ce structurile cețoase sau asemănătoare norilor primesc note lungi și susținute. Datele cu raze X sunt reprezentate printr-un registru înalt, cu un ton luminos, în timp ce datele cu infraroșu au un ton mai jos, mai întunecat.

„Crescentul” piesei este reprezentat de gaura neagră supermasivă – pata luminoasă de lângă colțul din dreapta jos al imaginii.

Piesa a fost înregistrată de Ensemble Eclát, o orchestră din Montreal, la Universitatea McGill, la începutul acestui an. Partiturile muzicale pot fi descărcate gratuit.

Acum, Kastner și Arcand speră să continue și să extindă proiectul. Kastner a spus că ar dori să dezvolte piesa într-o compoziție mai lungă sau să scrie mai multe piese asemănătoare.

„Într-un fel, acesta este doar un alt mod în care oamenii interacționează cu cerul nopții, așa cum au făcut-o de-a lungul istoriei înregistrate. Folosim instrumente diferite, dar conceptul de a fi inspirat de ceruri pentru a face artă rămâne același.”, a spus Arcand.

***

 „NU-MI FAC ILUZII CĂ MĂ VEI IUBI DIN NOU” - SIMONE DE BEAUVOIR

„Ceea ce e minunat la Simone de Beauvoir este că are inteligenţa unui bărbat (şi vedeţi, în sensul în care vorbesc aici, sunt cam sclavagist) şi sensibilitatea unei femei.”,

va spune Jean-Paul Sartre despre femeia care i-a înnobilat viața, niciodată ca soție, mereu ca prietenă, confidentă, parteneră de discuții filozofice, amantă, și nu în ultimul rând, iubită permanent. Între cei doi, tumult de sentimente amestecate, răstignite între iubire și prietenie, clădite pe eșafodajul unei atracții irepresibile de natură intelectuală, ceea ce a dat farmec, dar și suferință existenței în doi: pasiunea pentru scris, dedicarea față de studiu și perfecționare, vocația didactică, apetența pentru filozofie, toate acestea i-au ținut împreună, dincolo de avatarurile amoroase prin care le-a fost dat să treacă.

Refugiul acestei femei de o sensibilitate aparte a fost – în afară de munca la catedră și militantismul în favoarea libertății femeilor – scrisul, care i-a devenit, într-un timp destul de scurt, o a doua natură, consacrând-o pe scena literară de prestigiu a secolului al XX-lea: Simone de Beauvoir (9 ianuarie 1908 -14 aprilie 1986) lasă posterității o operă literară, eseistică și memorialistică de excepție, pentru care a fost premiată cu marea distincție a Franței, Premiul Goncourt, decernat în 1954 pentru romanul Mandarinii, o descriere în cheie realistă a mediului intelectualității franceze după cel de-al Doilea Război Mondial.

Povestea de dragoste dintre Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, AICI.

O fotografie mai puțin cunoscută, o poveste de dragoste de care mulți nu s-au apropiat, știind, probabil, că marea iubire a prozatoarei Simone de Beauvoir a fost celebrul scriitor Jean-Paul Sartre, pentru care ea însăși făcuse un cult. Cu siguranță, există întotdeauna lucruri noi pe care le putem descoperi din corespondența, mărturisirile sau (auto)biografiile autorilor, care revelează fațete inedite ale lor și, implicit, viziunea despre iubire și despre legătura ei cu viața.

 Simone de Beauvoir face dovada unui spirit înalt, de o sensibilitate mai rar întâlnită. Despărțirea, ne spune ea, trebuie să păstreze tot ceea ce e frumos în iubire, pentru că sufletul nu cunoaște remușcări pentru ceea ce odată a fost frumos, bun și nobil. Nu trebuie să lăsăm frustrarea să întunece amintirile plăcute care ne-au bucurat sufletul, care trebuie să rămână liber. Despărțirea apare ca o eliberare a celuilalt și însoțirea lui cu cele mai pure gânduri, pentru că asta duce negreșit la propria eliberare. „Temeiul oricărei morale e respectarea libertății celuilalt.”, spune ea însăși, cu generozitate.

Iată textul:

„Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi din nou, că ar trebui să faci dragoste cu mine, și nici nu trebuie să stăm împreună atât de mult – în funcție de cum simți tu și când simți tu. Dar să știi că voi aștepta întotdeauna să-mi ceri asta. Nu, nu mă pot gândi că nu ne vom revedea. Am pierdut dragostea ta și m-a durut, dar pe tine n-o să te pierd. Oricum, sunt atât de mult a ta, Nelson, ce mi-ai dăruit e atât de valoros și niciodată nu-mi vei putea lua înapoi. Tandrețea și prietenia ta îmi sunt atât de importante, încât și acum simt căldură, fericire și recunoștință când te privesc înlăuntrul meu. Cred cu toată ființa că aceste sentimente nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce mă privește, mi-e foarte dificil s-o spun, confuză și rușinată, dar e purul adevăr: te iubesc la fel de mult ca atunci când, dezamăgit, mă țineai în brațele tale, și asta înseamnă cu tot sufletul și toată inima mea impură; n-aș putea mai puțin. Dar asta n-o să te deranjeze, dragul meu, și nu-ți mai face o datorie din a-mi scrie, fă-o doar când simți și scrie-mi orice, convins de faptul că orice scrisoare de la tine mă va face foarte fericită. Ei bine, cât de puerile mi se par toate cuvintele! Îmi ești atât de aproape, atât de aproape, lasă-mă și pe mine să mă apropii de tine. Și îngăduie-mi, ca întotdeauna, să rămân în inima ta.

A ta, Simone”

Cu această scrisoare de despărțire, Simone de Beauvoir îl pune într-o lumină idilică pe Nelson Algren, scriitor american cunoscut pentru romanul „Omul cu brațul de aur”, ecranizat în 1955, prin personajul Lewis Brogan din „Mandarinii”. Cei 17 ani de relație „transatlantică” lasă urme serioase și în biografia literară a scriitoarei, care câștigă reputatul Premiu Goncourt cu această scriere care poate fi considerată o carte „de consolare”. Iată o lecție importantă: „Asta consider eu că este adevărata generozitate: dai tot ce-i al tău şi, totuşi, simţi mereu că nu te costă nimic.”

Despre despărțire și iluzia armoniei în cuplu

Psihicul uman se conformează greu eșecului, în ciuda oricăror încercări de activare a vreunui scut de protecție, și nimic nu ne salvează de la suferința pierderii. Nu murim de tot, mai spun latinii („Non omnis moriar”, pe limba lor), pentru că rămânem undeva în acele ipostaze în care ne-am simțit cei mai fericiți, sau, după caz, cei mai îndurerați. Memoria păstrează inalterabile până și cele mai mici amănunte din scene la care am participat total, pentru că ele sunt sedimentate în zona cea mai profundă a conștiinței noastre, de unde nimic nu le mai poate îndepărta.

Legătura celor doi a început în 1947 și, din cauza circumstanțelor, s-a transformat într-o relație la distanță. Simone de Beauvoir a scris această scrisoare în 1950, în timp ce se întorcea de la Paris, unde îl vizitase pe deja înstrăinatul Algren, care își dorea o (altă) relație, mai constantă. Nelson Algren este cel care va renunţa, în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi îi răspunde scriitoarei, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“

Și alte gânduri: 

„Poţi să reproşezi o mulţime de lucruri Occidentului. S-au comis mari greşeli. Totuşi, omul s-a realizat şi s-a exprimat aici într-un mod inegalabil.

Mare noroc că eşti scriitor: cărţile rămân. Glasul nostru, al celorlalţi, se pierde repede.

Când sari în sus de bucurie, să fii atent să nu-ţi ia cineva pământul de sub picioare.

Nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze, mai curând sau mai târziu, în faţa dragostei.

Admiram singurătatea trufaşă a stejarului, plângeam singurătatea în comun a firelor de iarbă.

Nu te naşti, ci devii femeie. Niciun destin biologic, psihic, economic nu defineşte înfăţişarea pe care şi-o asumă în mijlocul societăţii femela speciei umane; ansamblul civilizaţiei elaborează acest produs intermediar între mascul şi castrat care este îndeobşte calificat drept feminin.

Asta consider eu că este adevărata generozitate: dai tot ce-i al tău şi totuşi, simţi mereu că nu te costă nimic.

Sartre corespundea exact cu năzuinţa mea de la 15 ani. Cu el puteam împărtăşi totul, mereu… am simţit că nu va mai ieşi niciodată din viaţa mea… Mă crezusem o fiinţă de excepţie pentru că nu concepeam să trăiesc fără să scriu: el nu trăia decât ca să scrie.

Femeia… este prada bărbatului, este pierzania sa, este tot ceea ce el nu este şi vrea să aibă, negarea sa şi raţiunea sa de a fi.

Dacă nu ai fost fericit în copilărie, se poate să cunoşti fericirea mai târziu, dar este mult mai greu. Ai nevoie de mult noroc.

Cei mai mulţi oameni, în loc să trăiască, se pierd în a căuta motive ca să trăiască.

Există răspunsuri pe care nu aş avea puterea să le ascult, de aceea prefer să nu întreb.

***

 Calin Georgescu nu este singurul "ciudat" din politica. Se poarta si la alte case. De exemplu;

1, In 1950 Mao Tze Dun a orodnat ca toată naţiunea să bată în tingiri şi străchini pentru a distruge vrăbiile care mănâncă prea mult. Masacrarea vrăbiilor a dus la înmulţirea viermilor, care au distrus recoltele provocând o mare foamete timp de trei ani. Ulterior China a fost nevoită să importe vrăbii din URSS

2. Primarul oraşului Quayaquil (Ecuador) a angajat un papagal să răspundă în locul lui la întrebările ziariştilor. Purtătorul de cuvânt a fost prezentat oficial într-o conferinţă de presă. 

3. Filipine: Preşedintele ţării, Gloria Arroyo, îşi numeşte manichiurista membru al boardului Fondului Naţional de 

Dezvoltare a Locuinţelor. Anita Carpon administrează fonduri de zeci de milioane dolari, primind un salariu lunar de 2.900 $. 

4. Preşedintele Lituaniei, Rolandas Paskas, ia drept consilier pe Lena Lolisvili - un astrolog - pe care o apreciază mult că l-a vindecat de diverse boli prin puteri psihice.

5. Preşedintele Alberto Fujimori (Peru) se ceartă cu soţia Susna Higuchi - care îi critică deschis politică. El este nevoit să plece şi să doarmă cu 3 din cei 4 copii în sediul Ministerului Apărării. Prin act oficial, o demite pe Susna din toate funcţiile onorifice pe care aceasta le avea ca "primă doamnă" a ţării. 

6 .Austria: Preşedintele Thomas Kleist este părăsit de soţie din cauza legăturii sale cu Margot Loeffler (37 ani) de la Ministerul de Externe. Presa îl somează să aleagă urgent între împăcarea cu soţia, divorţ sau demisie. A ales prima variantă. 

7. Nairobi (Kenia): Cu prilejul ceremoniei de deschidere a unui seminar regional al femeilor, preşedintele ţării, Daniel Arap Moi declara la tribună: “Voi, femeile, aveţi minte puţină şi nu puteţi căpăta ceea ce speraţi”. 

8. Moises Aguilar Torres, primar în Pichuclaco, statul Chiapas, Mexic, a trimis decupaje care îl reprezintă la un eveniment organizat de serviciile locale de sănătate publică la care nu s-a deranjat să participe în persoană. Fotografiile reprezentându-i pe cei care au venit la eveniment pozându-se alături de copia de carton a primarului circulă pe platformele sociale.

9. Mayawati Kumari, şeful guvernului statului indian Uttar Pradesh, a trimis un avion particular în Mumbai pentru a-şi cumpăra o pereche de sandale (23 octombrie 2008). În plus, documente Wikileaks mai arată că Mayawati era "paranoică în ceea ce priveşte securitatea şi frica de a fi asasinată", ea punându-şi oamenii să guste din mâncarea pe care urma să o consume, pentru a nu fi otrăvită. 

10. Prachaya Davi Tavedikui, ambasadorul Thailandei în Olanda în perioada 1996-1999, a vândut reşedinţa ambasadei ţării sale din Haga unui om de afaceri olandez, contra 1,4 milioane $.