***

 IULIU HAȚIEGANU, LEGENDĂ A MEDICINEI TRANSILVANE

Iuliu Hațieganu a fost primul profesor de clinică medicală și primul decan al Facultății de Medicină românească din Cluj, iar în două legislaturi, „Magnificus rector”.

Om de mare omenie, dascăl talentat, medic vestit, patriot înflăcărat, educator în cel mai larg înțeles, autor, împreună cu I. Goia, al vestitului “Tratat elementar de semiologie și patologie medicală”, a fost în perioada interbelică, și continuă să fie și astăzi un exemplu și o sursă inepuizabilă de inspirație pentru zeci de generații de doctori transilvăneni.

„A fost un precursor în medicină, un vizionar, un întemeietor și șef de școală medicală, o personalitate fascinantă pentru toți. A fost supranumit „Hippocrate al românilor“, un „titan“, un „mare maestru clinician“, un „patriarh al medicinii transilvane“, o „figură prometeică“, un „mag“, un „vizionar“, o „uriașă conștiință“, un „gigant al medicinii românești“… Era dotat cu o liniște calmă, transilvană, monumentalitate, bonomie și omenie românească”, scria despre el Almanahul Sănătății în anul 1985.

Iuliu Hațieganu a venit pe lume pe 14 aprilie 1885, în satul Dârja, comuna Panticeu, de pe Valea Someșului, dintr-o familie descinsă din Munții Apuseni și stabilită ulterior în comuna Cojocna de lângă Cluj, fiind al cincilea băiat dintr-o familie de preot greco-catolic ce avea 13 copii. Școala elementară, începută în Cojocna, a continuat-o la Cluj, apoi a urmat liceul din Blaj, s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității din Cluj și a devenit doctor în medicină în anul 1910.

Încă din perioada studenției a fost remarcat de către unul dintre cei mai eminenți profesori ai acestei facultăți, internistul Zsigmond Puryesz, căruia i-a devenit asistent și apropiat colaborator. Acel „blitz diagnostic“, despre care vorbeau deseori vechii medici, Hațieganu l-a văzut prima dată la profesorul Zs. Puryesz și, ajungând el însuși mare medic și profesor, l-a folosit din plin în activitate. Se spune că, în anul 1915, profesorul Zs. Puryesz ar fi lăsat în scris că, indiferent de împrejurări, urmașul său de drept nu poate fi altul decât Iuliu Hațieganu.

În formarea medicală, Hațieganu a mai „cunoscut“, în afară de doctorul Puryesz, încă doi maeștri: pe Hippocrate și pe Louis Pasteur. De la primul a învățat umanismul („Cine este plin de iubirea aproapelui acela are adevărată dragoste pentru arta de a vindeca“), iar de la al doilea, patriotismul („Știința n-are patrie, dar omul de știință are una și trebuie să asociem întotdeauna măreția științei cu măreția patriei“).

În anii 1910 – 1918, Hațieganu și-a continuat activitatea clinică, iar în 1918, anul Marii Uniri, se afla în plină maturitate profesională. Tânărul doctor a condus delegația medicilor și studenților în medicină români din Cluj la Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. La vârsta de 33 de ani, a fost numit profesor de clinică medicală la Universitate și a devenit primul decan al facultății (1919 – 1920), întemeietor al învățămîntului medical românesc din Cluj și unul dintre principalii însărcinați de către Consiliul dirigent cu organizarea și alegerea viitorilor membri ai corpului didactic al Facultății de Medicină.

Împreună cu tinerii săi colegi a contribuit la apariția, pe 1 februarie 1920, a primului număr al revistei medicale românești din Transilvania, „Clujul Medical“, fiind implicat, în același timp, în societățile „Astra“ și „Șoimii Carpaților“.

În ziua de 7 noiembrie 1919, profesorul Hațieganu a deschis cursurile de învățământ medical românesc în Clinica Medicală I din Cluj, cu tema “Problema icterului cataral”, iar în decursul anilor a devenit un entuziast animator al sportului universitar, activitatea lui concretizându-se prin înființarea Parcului sportiv pentru tineri și studenți din Cluj.

Ca primul decan al Facultății de Medicină, ca „Mare rector“ în două mandate, a avut ocazia să-și dezvolte și să-și pună în aplicare ideile progresiste despre rolul Universității, despre care spunea: „Prin Universitate trebuie să înțelegem cea mai înaltă instituție de cercetare a adevărului, de răspândire a frumosului, de pregătire a elitei conducătoare și de îndrumare a poporului ascultător și doritor de lumină”.

În anul 1931, prof. Iuliu Haţieganu a prezentat spre aprobare Senatului Universitar Cluj „Proiectul de regulament” al educaţiei fizice universitare. Au fost necesari șase ani până la aprobarea lui. Statutul educaţiei fizice de la Universitatea din Cluj prevedea la capitolul I că scopul educaţiei fizice în universitate este formarea unui corp sănătos şi dezvoltat armonic. «Această educaţie urmăreşte formarea unui student sănătos la trup, capabil de muncă spornică, fizică şi intelectuală, pentru a deveni un cetăţean conştient de datoriile ce le are faţă de ţară», spunea medicul.

La începutul aceluiași an, Haţieganu a trimis o adresă către toţi profesorii universitari în vederea organizării educaţiei fizice universitare. În această solicitare, printre altele, se arată că introducerea educaţiei fizice în universitate este o necesitate imperioasă, fiindcă este o disciplină ştiinţifică ce are ca obiect omul în exerciţiul tuturor funcţiilor sale, deci este cea mai perfectă metodă pentru formarea caracterului.

Adresând un călduros apel către studente să frecventeze arenele sportive, profesorul Haţieganu sublinia : „Educaţia fizică, sporturile, sunt azi considerate ca parte integrantă a educaţiei integrale. Numai printr-o trăire colectivă, într-o întrecere dreaptă, se pot câştiga calităţile fizice şi morale necesare în viaţă. Femeia nu va putea sta alături de bărbat în cursul vieţii fără a dispune de vigoare trupească. Studenta nu se va putea menţine tânără şi viguroasă în cursul anilor de studii obositori decât sacrificând câteva ore exerciţiilor fizice. Aerul, apa şi soarele sunt cele mai puternice energii de conservare a tinereţii şi a frumuseţii. Tinereţea şi frumuseţea… sunt cele mai puternice susţinătoare ale rolului celui mai sublim al femeii: procrearea şi conservarea generaţiilor viitoare. Numai printr-o educaţie intelectuală, morală, secondată de o educaţie fizică, vă puteţi ridica la rolul cetăţenelor conştiente, femei vrednice de care are nevoie ţara”.

După instaurarea comunismului, eminentul doctor a fost concediat sub pretextul unor așa-zise judecăți „populare”.

În fapt, relatează Radu Iftimovici într-un articol publicat în 1991 în „Revista 22”, în anul 1948, un fost colaborator al profesorului, medicul Aurel Moga, pe care chiar Hațieganu îl promovase în postul de conferențiar, l-a acuzat pe eminentul dascăl că ar fi avut „o atitudine net reacționară între cele două războaie mondiale, că în timpul guvernării lui Ion Antonescu a avut o atitudine profascistă și că a fost decorat de germani, că pe timpul rectoratului a patronat acordarea de titluri de Doctor Honoris Causa unor oameni de știință din Italia fascistă, că a transformat Clinica Medicală I în sanatoriu particular, a favorizat nepotismul, a întemeiat și cultivat la Cluj „școala misticismului“ și că a fost propus ca ministru în guvernul trădătorilor”.

Afectat de aceste calomnii oribile din partea foștilor colaboratori, Iuliu Hațieganu s-a retras din viața medicală și a murit în ziua de 4 septembrie 1959, la vârsta de 74 de ani. A fost plâns de mii de pacienți, colegi de breaslă și studenți, care l-au condus la Cimitirul central din Cluj-Napoca. Pe lespedea de piatră a mormântului stau scrise cuvintele:

A luptat pentru sănătatea poporului

Profesorul Ion Goia, unul dintre colaboratorii săi apropiați, scria în 1965, la împlinirea a 80 de ani de la nașterea lui Hațieganu: „A fost viu printre noi până de curând. Nu-i putem uita zâmbetul, solicitudinea, eleganța manierelor, demnitatea ținutei. Biografia lui, încheiată intempestiv și dramatic, printr-un gest de șăgalnică și unică cedare în fața unei inamice pe care a combătut-o mereu, pe un post înaintat de comandă, toată viața sa se continuă, sub specie aeternitatis, în tot ceea ce din creația lui nu se va putea stinge niciodată, în ștafeta științei, transmisă din generație în generație, în arta medicală românească, în exemplul peren al unei mari conștiințe umane și civice.

Un singur și – trebuie s-o mai spun? – neostoit regret: nu vom afla niciodată vorba fină și glumeață cu care ar fi încoronat adunarea noastră festivă în jurul lui la cei 80 de ani. Din această melancolie îi mulțumim, însă, recunoscători, infinit, recunoscători, așa cum ar fi aprobat și el din toată inima”.