***

 MISTERUL VIORII MESIA, OPERA LUI STRADIVARI

Neîntrecutul lutier Antonio Stradivari a construit, de-a lungul vieții, 1.100 instrumente muzicale, dintre care doar 600 sunt identificate astăzi.

În atelierul său din Cremona a creat viori, viole, violoncele, chitare și o harpă, care se află în proprietatea Academiei de muzică din Napoli.

Una dintre viorile pe care le-a realizat în anul 1716, părându-i-se mai reușită, a rămas în proprietatea sa și a folosit-o în concertele orchestrei bisericii San Domenico din Cremona, unde era prim violonist. După moartea maestrului, survenită pe 18 decembrie 1737, vioara a trecut prin numeroase peregrinări. A fost moștenită de Paolo, mezinul lui Stradivari din al doilea mariaj, iar acesta, după ce a păstrat-o cu venerație timp de 38 de ani, a vândut-o contelui Cozio di Salabue din Paris, în proprietatea căruia a fost timp de 50 de ani.

După moartea contelui, urmașii lui, neînțelegându-se cui să-i rămână vioara, au vândut-o în anul 1825 unui colecționar și negustor rafinat, Luigi Tarisio, care locuia într-o mansardă din Milano și se ocupa cu achiziționarea instrumentelor muzicale de primă calitate, pe care apoi le revindea la un preț mai mare.

După ce a strâns zeci de viori, Tarisio a plecat la Paris și s-a prezentat lutierilor Jean F. Aldric și Georges Chanot, vizitându-l ulterior și pe reputatul constructor de instrumente muzicale Jean В. Vuillaume, care locuia împreună cu ginerele său, violonistul Delphin Alard. În discuția purtată cu Alard, negustorul ambulant i-a comunicat în mod discret că este în posesia celei mai valoroase opere a lui Stradivari, construită în anul 1716, epoca celor mai rafinate creații a maestrului în vârstă de aproape 70 de ani.

Violonistul Alard, care auzise de valorosul instrument, a insistat să îl vadă. Tarisio i-a promis solemn că-i va satisface dorința, dar, de câte ori venea la Paris, găsea câte o scuză pentru că nu putuse să aducă vioara. În realitate, nu urmărea decât să întărâte curiozitatea muzicianului. Alard, indignat de purtarea lui, i-a spus:

– Vioara dumitale este ca Mesia, care, deși a fost vestit de profeți că va veni, totuși nu se arată.

De atunci vioara Stradivari creată în 1716 de Stradivari a fost cunoscută sub numele “Mesia”. Deși era în posesia ei, Tarisio nu a arătat-o nimănui. În anul 1854, colecționarul a fost descoperit mort în mansarda în care locuia, zăcând într-o mizerie de nedescris, pe o saltea zdrențuită sub care autoritățile au găsit mii de franci în bancnote noi.

Lutierul J. Vuillaume, auzind vestea, a sosit în grabă la Milano, reușind să cumpere de la singurul frate al decedatului mai multe instrumente muzicale. “Mesia” abia a putut fi scoasă din mâinile încleștate ale mortului, care, se spune, avusese intenția să o distrugă. Vuillaume s-a înapoiat la Paris dând de știre că se află în posesia prețioasei viori. Asaltul clienților dornici să o achiziționeze i-a sugerat lutierului ideea unei afaceri, așa că a copiat cu deosebită dibăcie modelul instrumentului și a vândut imitația drept original lui A. Gerschey, un diplomat din Lisabona.

Vuillaume a murit în anul 1875, iar vioara autentică, păstrată în taină timp de 21 de ani, i-a rămas moștenire violonistului Alard, care a vândut-o bogătașului Craroford din Edinburg, de la care a trecut în mâinile profesorului Henri Vieuxtemps, după a cărui moarte, în 1881, familia a vândut-o casei W.E. Hills and Sons din Londra.

Se spune că violonistul ceh Vasa Prihoda, aflând de mult râvnita vioară, ar fi cumpărat-o la un moment dat, folosind-o în concertele sale, inclusiv în cele pe care le-a susținut la București și Iași în perioada interbelică. În aprilie 1943, urcându-se în tren la Bratislava pentru a pleca într-un turneu, a constatat cu deznădejde că vioara îi fusese sustrasă din cutia în care o păstra.

Evenimentul a rămas înconjurat de mister până astăzi, pentru că nu a apărut nicio informație despre prinderea hoților sau identificarea valorosului instrument.

Deși Muzeul Universității din Oxford, Ashmolean Museum, susține că vioara Stradivari din 1716 pe care o are în colecția sa este exemplarul original, unii lutieri și colecționari cred că autentica “Mesia” s-ar fi aflat în posesia maestrului Jascha Heifetz (violonistul american de origine rusă care a fost proprietarul unei alte viori create de Stradivari, Dolphin Stradivarius).

Ținând cont că dibaciul lutier Vuillaume executase multe copii ale viorii „Mesia”, experții internaționali au cerut în anii ‘60 să fie realizată o cercetare aprofundată și, cu acest prilej, a fost lansat un apel public adresat tuturor posesorilor de viori lucrate de Stradivari, care au fost invitați să-și prezinte instrumentele pentru identificare.

Comisia care a procedat la examinare a rămas surprinsă în fața celor peste 2.000 de viori prezentate, toate purtând eticheta “faciebat Stradivarius…”. Verificarea a fost foarte riguroasă, iar rezultatul a fost clar: doar 40 de viori dintre cele supuse analizei erau autentice. Nu s-a făcut însă, cu acel prilej, nicio mențiune referitoare la “Mesia”. Imitația vândută diplomatului portugez de către Vuillaume nu a apărut, posesorul ei având, probabil, tot interesul să nu fie demascat falsul.

“Muzeul, colecționarul sau violonistul care ar pretinde că este în posesia exemplarului original va trebui să facă dovada temeiniciei aserțiunii sale, prezentând certificatul de autenticitate eliberat în anul 1824, cu ocazia deschiderii moștenirii rămase de pe urma contelui Cozio di Salabue, certificat despre existența căruia a amintit Tarisio”, ar fi menționat comisia la acel moment.

Totuși, informațiile publicate de site-ul ashmolean.org/ sunt clare:

„În 1855, vioara Mesia a fost cumpărată de Jean-Baptiste Vuillaume, producător și negustor de viori, care a păstrat-o într-o cutie de sticlă. Ulterior a fost cumpărată de firma W.E. Hills and Sons, căreia Muzeul Ashmolean îi datorează colecțiile sale de instrumente cu coarde”.