***

 „MOARA CU NOROC” A SCHIMBAT CINEMATOGRAFIA ROMÂNEASCĂ

Când Victor Iliu turna “La moara cu noroc”, în 1956, cinematografia românească de-abia depăşea trei filme de lung-metraj pe an și poate din acest motiv marele salt pe care această creaţie l-a marcat în afirmarea unui stil cinematografic original a fost surprinzător. Filmografia relativ restrânsă a regizorului (sănătatea precară şi dispariţia prematură l-au împiedicat să fie mai prolific) este însă extrem de importantă importantă prin semnificaţia ei.

Cităm două dintre opiniile criticii de specialitate: „Astăzi, odată cu trecerea timpului, Victor Iliu ne apare cu mai multă claritate ca una dintre figurile esenţiale ale vieţii noastre cinematografice din ultimele două decenii, ca unul dintre puţinii artişti-gânditori pe care i-a avut filmul nostru din acest răstimp”. (George Litiera, postfaţa la volumul «Fascinaţia cinematografului», Editura Meridiane, Bucureşti, 1973).

“Regretatul cineast a fost şi unul dintre puţinii oameni de cultură ai cinematografului nostru care au meditat cu oarecare profunzime asupra artei lor şi mai ales asupra destinului naţional al filmului românesc” (Florian Potra, “Voci şi vocaţii cinematografice”, Editura Meridiane, București, 1975).

“La moara cu noroc” se află printre filmele cu cel mai mare box-office din istoria cinematografiei românești.

La fel ca în martie 1943, când avea loc premiera filmului lui Jean Geogescu, „O noapte furtunoasă”, pe 26 ianuarie 1957 cea mai mare sală de cinema din Capitală și din țară, „Patria (numită anterior „Aro”), era reinaugurată, după reparații și renovări, cu un nou film-reper în istoria cinematografului românesc: “La moara cu noroc” de Victor Iliu (acesta este titlul de pe generic, particula „la” fiind introdusă de rigurosul Victor Iliu, pentru a marca și astfel diferența de nuvela lui Slavici, dar a fost frecvent ignorată, începând cu realizatorii afișelor peliculei și criticii de film).

Prezentat pentru început numai în două cinematografe, „La moara cu noroc” a rămas la „Patria” timp de o lună (în loc de șapte zile, cat rulau de regulă filmele) și, cu fiecare nouă săptamînă, numărul sălilor de proiecție a crescut, filmul ajungând sa ruleze în cinci cinematografe concomitent către mijlocul lui februarie. Ziarul bucureștean „Steagul roșu” a scris la acel moment: „Filmul românesc Moara cu noroc se bucura de aprecierea publicului, fapt dovedit prin cozile de la casele de bilete ale cinematografelor unde rulează:

Zicala noastră populară se aplica și aici pe loc

La rând se șade ca la moară

Dar ca la… Moara cu noroc

Victor Iliu s-a născut la 24 noiembrie 1912, la Râul Sadului, lângă Sibiu. În tinereţe a studiat artele plastice şi a realizat o serie de filme documentare. Regizorul a debutat în filmul artistic cu pelicula „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia“. Apoi, singur sau în colaborare, a semnat regia filmelor „Mitrea Cocor“, „În sat la noi“, „La moara cu noroc“, „O scrisoare pierdută“, „Comoara din Vadul Vechi“, filme care au avut un mare succes la public.

Membru în numeroase jurii ale festivalurilor internaţionale, Victor Iliu s-a făcut cunoscut şi apreciat în lumea cineaştilor din străinătate ca o personalitate cu vastă cultură cinematografică, întreaga sa activitate în cinematografie, ca regizor, ca profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, ca preşedinte al Asociaţiei cineaştilor din România fiind sub semnul excelenței.

Marele regizor s-a stins din viață în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1968, la Cannes, după o lungă suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Izvorul Nou din Capitală.

Lucian Pintilie scria la dispariția lui în revista Cinema: „Moartea sa ne acordă paradoxal libertatea de a face câteva afirmaţii pe care el le-ar fi respins tulburat din suspiciune şi modestie. Era, cu desăvîrşire limpede asta, cea mai înaltă instanţă intelectuală a noastră, a cineaştilor, prima noastră conştiinţă estetică.

Nobleţea şi strălucirea ei o transfigurau într-o conştiinţă-criteriu. Prin această conştiinţă criteriu, prin această prismă pură de o sfâşietoare claritate, verificam întotdeauna tăria sau fragilitatea ideilor mele. Dispăream luni întregi părăsindu-l, cu firea mea nerecunoscătoare şi capricioasă, şi o spun asta fără ruşine, dimpotrivă, cu o plăcere secretă şi profundă, amintindu-mi întoarcerile mele de fiu risipitor şi generoasa, înţeleaptă, veşnic neschimbata sa deschidere de braţe. în toate momentele mele de cumpănă. Întorceam faţa mea ignorantă spre el, iar el era întotdeauna acolo, cu tăcerile lui, cu bizareriile lui, cu lentoarea lui insuportabilă proştilor, dar, în esenţă, pentru mine, cu fantastica lui claritate de idei.

Mihu, Ciulei, Gologan, Marcus şi atâţia alţii care l-au iubit parcă printr-un sacru legământ intelectual vor păstra până la sfârşitul vieţii lor imaginea modului absolut uluitor în care lliu şlefuia ideile, magia cu care – şi nu am cunoscut pe nimeni în toată viaţa mea asemănător lui – monta şi demonta ideile. Da, exact, asta era, cum monta şi demonta lliu ideile, cum se juca cu dialectica lor ca un bijutier genial, cunoscând toate unghiurile reale și abstracte ale diamantelor. Boala sistematică, groaznicul asalt celular nu l-au putut împiedica să dea cinematografiei românești opera ei, de departe cea mai riguroasă, operă concentrată, echilibrată, de o nobilă şi severă lapidaritate: „Moara cu noroc”.

Am văzut filmul acum câteva săptămîni din nou şi ar simţit foarte puternic nevoia de a scrie, de a comunica emoţia pe care mi-a provocat-o opera acestui solitar jansenist. Ciudat, revoltător, dar nici un sentiment de tristeţe nu mă cuprinde când scriu aceste rânduri despre moartea celui pe care l-am iubit atât de inegal şi de dezechilibrat. Dacă există cumva o viroză a obsesiilor, simt că parte din înaltele lui nelinişti m-au contaminat, lunecă prin mine, mă dirijează.

Pasiunea pentru rigoare, pentru disciplina astrală a materiei, de la el am învăţat-o şi sunt, doamne, atât de la început – încă şi el însuşi surpat, limitat de boală, se simţise un ucenic.

Cum pot să fiu trist dacă-l simt atât de viu prelungindu-se în mine. Există un optimism metafizic al transplantărilor care anulează începutul palid al tristeţii mele.

P.S. De altfel, orice tristeţe pare vulgară când mă gândesc că el a trăit ani de zile în vecinătatea amicală a morţii, într-o atmosferă de maliţie şi tandreţe, de badinaj. Glumele sale negre mă fac şi azi să râd nervos, întunecat, vital. În surâsul său de porţelan cu care întâmpina lanţul din ce în ce mai concentrat al tuturor atrocităţilor fiziologice, eu ştiu că era mai multă bărbăţie decât la toţi toreadorii lui Hemingway. Surâsul său e un surâs exemplar, e un surâs-cheie, e un surâs al rezistenţei…”

La moara cu noroc

Regia: Victor Iliu

Scenariul: Al. Struțeanu, Titus Popovici, după nuvela lui loan Slavici

Imagine: Ovidiu Gologan

Montaj: Paul Constantinescu

Distribuție: Constantin Codrescu, Geo Barton, Ioana Bulcă, Colea Răutu, Marieta Rareș

Victor ILIU (1912 – 1968)

Filmografie:

1949 – „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia”

1951 – „În sat la noi”

1952 – „Mitrea Cocor”

1953 – „O scrisoare pierdută”, în colaborare cu Sică Alexandrescu

1957 – „Moara cu noroc”

1964 – „Comoara din Vadul Vechi”