***

 Fragment din poezia

"REMUȘCAREA EMINESCU"

ADRIAN PĂUNESCU 

******

"O-ntrebare ne-asupreşte, hai s-o spunem, cu încetul:

Ce făcea această ţară, când murea în ea Poetul?

Ce invidii ordinare l-au lăsat uşoară pradă

La nebunii din ospiciu, incapabili şi să-l vadă?

Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare?

Unde-a fost conştiinta noastră, când a fost lovit cel mare?

Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul,

Când acelaşi neam îşi lasă de izbelişte Poetul?

 

Şi-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră,

Un nebun, spre Eminescu, a şi azvârlit o piatră,

Nici nu ştie el ce face, nu gândeşte să-l înfrunte,

Căci inconştienţa noastră dă cu piatra-n sfânta frunte.

Noi ne omorâm Poetul, zi de zi, prin nepăsare

Şi, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare

Şi, când moartea copleşeşte rana eminesciană,

Condamnată-i poezia la acelaşi fel de rană.

 

Ştirea senzaţională risipeşte-n ţară groază:

„Vai, dar cum a fost posibil?” – ţara reacţionează.

Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume,

Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume.

Pe o stradă oarecare, dintr-o ţară oarecare,

Părăsit, uitat şi singur, Eminescu iarăşi moare,

Doina lui colindă ţara, de la Nistru pân-la Tisa,

Doina lui înlăcrimată, urmărita, interzisa."

*****