***

 NEBUNUL CU PĂRUL ROȘU

În 1873, Van Gogh lucra la sucursala din Londra a firmei Goupil; locuia cu chirie la doamna Loyer şi era îndrăgostit de fiica acesteia, Ursula. Spre marea lui dezamăgire, află că aceasta este logodită. Iată momentul în care Vincent îşi mărturiseşte dragostea şi este respins, în versiunea lui Irving Stone, în cartea Bucuria vieţii.

” Vincent încercă să spună ceva drăguţ, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care şi-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula îşi întoarse faţa spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminiţe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feţei conturându-se prin întuneric, şi buzele roşii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simţi că înlăuntrul lui se tulbură ceva. Se aşternu o tăcere plină de înţelesuri. O simţea parcă aplecându-se spre el, aşteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Îşi umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul uşor ridicat şi se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr.

– Ursula, te rog!

Se întoarse şi se uită la el uşor înfiorată. Sus, stelele clipeau stins, rece, neputând birui beznele nopţii. Vincent nu luase lampa şi până la ei nu răzbătea decât o lumină palidă prin fereastra de la bucătărie. Îi stăruia în nări mireasma părului fetei. Ursula îşi strânse şalul în jurul umerilor şi rămase cu braţele încrucişate.

– Ţi-e frig? o întrebă el.

– Da. Ar fi mai bine să intrăm.

– Ba nu. Te rog… ştii… eu…

Îi tăie calea. Ursula îşi lăsă bărbia în şalul cald şi ridică spre el nişte ochi mari, miraţi.

– Vai, monsieur Van Gogh, nu ştiu ce vrei să spui!

– Aş fi vrut doar să stau de vorbă cu dumneata. Vezi… eu… adică…

– Te rog, nu acum. Mi-e frig.

– M-am gândit că trebuie să-ţi spun. Azi am fost avansat… mi se măreşte leafa… e a doua oară în acest an…

Ursula se dădu puţin înapoi, îşi desfăcu şalul şi rămase aşa, în întuneric, dreaptă, plină de hotărâre, simţind dintr-o dată că îi este cald şi fără şal.

– Vrei să fii mai clar, monsieur Van Gogh? Nu înţeleg ce vrei să spui.

Vincent simţi răceala din glasul ei şi-i păru rău că fusese atât de stângaci. Dar emoţia îl părăsise dintr-o dată şi începu să se simtă stăpân pe sine. Încercă în gând mai multe tonuri şi-l alese pe cel care-i păru mai potrivit.

– Încerc să-ţi spun un lucru pe care îl ştii de mult, Ursula. Că te iubesc din tot sufletul şi că n-am să fiu fericit decât dacă vrei primi să-mi fii soţie.

Băgă de seamă cât de mult o tulburase neaşteptata lui stăpânire de sine şi se întrebă dacă n-ar fi mai nimerit să o îmbrăţişeze.

– Soţia dumitale! Glasul îi devenise ascuţit. O, monsieur Van Gogh, asa ceva e cu neputinţă.

Vincent o provi ţintă pe sub arcadele boltite şi, cu toată bezna, Ursula putu să-i vadă ochii.

– Îmi pare rău, dar acum eu sunt cel care nu…

– Cum se poate să nu ştii, monsieur Van Gogh, sunt logodită de peste un an!

Rămase nemişcat o vreme, n-ar fi putut spune cât, fără să scoată o vorbă, fără să gândească ori să simtă ceva. Apoi, cu glas surd, izbuti să întrebe:

– Cu cine?

– Cum, nu l-ai văzut niciodată pe logodnicul meu? Doar a ocupat înainte de venirea dumitale aceeaşi odaie în care locuieşti dumneata acum. Îmi închipuiam că ştii.

– De unde să ştiu?

Ursula stătea în vârful picioarelor, cu privirea aţintită spre fereastra bucătăriei.

– Dar… am crezut că… poate… poate ţi-a spus cineva.

– De ce mi-ai ascuns timp de un an de zile acest lucru când vedeai prea bine că mă îndrăgostesc de dumneata? Glasul lui Vincent nu mai şovăia.

– Dar bine, ce vină am eu că te-ai îndrăgostit? Am vrut să fim doar prieteni.

– A venit vreodată să te vadă de când sunt eu aici?

– Nu. El locuieşte în Ţara Galilor. Dar la vară va veni aici, să-şi petreacă vacanţa cu mine.

– Cum, va să zică nu l-ai văzut de peste un an? Atunci l-ai şi uitat! Pe mine mă iubeşti acum!

Lăsând la o parte şi raţiunea, şi bunul simţ, o cuprinse în braţe şi o sărută brutal pe gură, în ciuda împotrivirii ei disperate. Îi gusta umezeala buzelor, dulceaţa gurii, mireasma părului şi întreaga lui fiinţă fremăta de dragoste.

– Nu-l iubeşti, Ursula! Nu te las, ai să fii soţia mea! Nu pot îndura să te pierd! N-am să mă las până n-ai să-l uiţi şi n-ai să te măriţi cu mine!

– Să mă mărit cu dumneata?! strigă ea. Cum, adică trebuie să mă mărit cu oricine se îndrăgosteşte de mine? Dă-mi drumul, îţi spun, că altfel strig!

Se smulse din braţele lui şi, cu răsuflarea tăiată, o luă la fugă pe cărarea cufundată în întuneric. Când ajunse la scară, se întoarse şi cu un glas scăzut, dar răspicat, care lui Vincent îi răsună în urechi ca un strigăt, îi spuse:

– Nebun cu păr roşu!„