**"

 SURORILE BRONTE

Cea dintâi ieșire a copiilor Bronte în lume s-a produs sub o zodie fără noroc. După mulți ani, Charlotte avea să scrie, cu o durere la fel de ascuțită ca atunci când lucrurile s-au petrecut, despre lunile nefaste ale șederii surorilor ei la școala de la Cowan Bridge. În Jane Eyre, paginile cele mai întunecate, scrise cu o mânie reprimată de una dintre supraviețuitoare, sunt închinate descrierii sordidului lăcaș condus de referendul pastor Carus Wilson și în care și-au lăsat viața sau sănătatea atâtea ființe omenești.

Așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin întunecate păduri, pensionul îngloba 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare. Dar înfățișarea n-ar fi avut totuși prea mare importanță, dacă ne gândim că totul era pus în acel mediu de educație puritană în slujba îmblânzirii orgoliului presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț și-n orice clipă să știe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință.

Ce era mult mai grav era regimul la care fetele colegilor săraci ai pastorului Carus Wilson erau supuse. Frigul și inaniția căpătaseră rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii. Dormind în încăperi înghețate, nevizitate de soare ori de flacăra focului, spălându-se câte șase într-un lighean, hrănite dimineața cu o fiertură de ovăz mai întotdeauna arsă, la prânz cu un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, la ora cinci cu o felie de pâine și o înghițitură de cafea, iar seara cu un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz, pensionarele se îmbolnăveau curând, aproape fără excepție de friguri palustre ori de tuberculoză.

În lunile ianuarie, februarie și parte din martie, copiii, care nu se puteau plimba din cauza zăpezilor mari și a drumurilor impracticabile, erau totuși obligați, din aceleași rațiuni igienice, să stea afară în aer liber un ceas în fiecare zi. Charlotte spune despre aceste recreații sportive cuvinte puțin admirative: “Îmbrăcămintea nu era îndestulătoare pentru a ne apăra de gerul aspru; n-aveam ghete, zăpada pătrundea în pantofi și se topea acolo; mâinile fără mănuși ne înțepeneau și se acopereau de degerături ca și picioarele: mi-aduc aminte suferința înnebunitoare pe care o înduram în fiece seară din această cauză, când mi se umflau picioarele, ca și chinul de a băga dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și țepene.”

Moartea primei surori

Maria Bronte a avut mult de suferit de pe urma antipatiei pe care o nutrea față de ea una dintre educatoare. Pedepsele se țineau lanț, pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte. Pusă mereu la colt sau în mijlocul clasei, la regim de apă și pâine pe o zi sau două, bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, certată, umilită fără încetare, Maria nu se plângea niciodată și nu învinovățea pe nimeni de suferința ei.

Fetița cuminte, blândă și grijulie cu frații ei mai mici, care le cânta cât se pricepea și le spunea povești la Haworth, intrase într-un mic infern din care a ieșit doar pentru a muri. Slăbită peste măsură, chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge. Spre primăvară, ea moare de tuberculoză, înainte de a fi împlinit 12 ani.

 Moartea celei de a doua surori

Foarte slabă și ea, atinsă de același rău fără leac, ftizia, Elizabeth e trimisă la Haworth la sfârșitul lunii mai. După două săptămâni moare și a doua fiică a pastorului Bronte care, îngrozit de perspectiva de a-și pierde copiii toți, le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge la 1 iunie 1825.

Chiar dacă n-au avut soarta Mariei și a Elizabethei, celelalte surori, asupra cărora încep să se îngrămădească amintirile sumbre încă de la această vârstă, vor rămâne cu o sănătate șubredă pentru totdeauna.