*†*

 13 Ianuarie

SFANTUL MAXIM KAVSOCALIVITUL 

Cuviosul părinte Maxim, care a trăit la anul 1320, era din Lampsac, din părinţi de neam bun, binecredincioşi şi îmbunătăţiţi, care fiindcă erau lipsiţi de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu; şi, ascultându-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care din Sfântul Botez l-au numit Manuil.

Apoi, socotindu-l părinţii lui ca pe un dar al lui Dumnezeu, cum era cu adevărat, îl creşteau cu multă dragoste şi sârguință, şi-l învăţau sfintele cărţi. Când a ajuns copilul în vârstă, l-au adus şi l-au băgat în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Rămânând Manuil în biserica aceasta, cânta cu dulce glas şi cu dor dumnezeiesc, rugând pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă umilinţă pentru mântuirea lui.

Şi, într-adevăr, el părea un alt Samuil, sporind cu vârsta şi cu darul, fiind lăudat şi iubit de toţi, căci nu avea cugete copilăreşti, ci de la începutul vârstei avea minte bărbătească; şi mergea adeseori la nişte bătrâni cuvioşi, care se linişteau acolo aproape, să audă de la dânșii sfătuiri de suflet folositoare, petrecând împreună cu dânșii şi slujindu-le când el era slobod, căci încă se afla întru supunerea părinţilor săi, şi se povăţuia de dânșii spre petrecere plăcută lui Dumnezeu. Apoi, dumnezeiescul dor aprinzându-se în inima lui, îl silea să iasă din lume şi să meargă la linişte, ca să se îmbrace cu sfânta schimă a monahilor. Pentru aceasta, de multe ori se dezbrăca de hainele sale cele lumeşti şi îmbrăca cu acelea pe săraci, iar el tremura de frig. Încă şi pâine pe ascuns dădea celor flămânzi cu multă îndestulare; şi pentru ca să-şi ascundă fapta lui cea bună, se prefăcea înaintea părinţilor lui şi înaintea altor cunoscuţi şi rudenii că este nebun; însă fapta lui cea bună nu se tăinuia.

Astfel el într-acest chip se nevoia spre faptele bune, prin care însemna că va avea mai pe urmă viaţă mai înaltă şi mai presus de cele văzute. Dar părinţii lui au uitat că l-au dăruit lui Dumnezeu şi se pregăteau să-l însoare şi să-l lege cu legăturile lumii, ca să vadă pe lângă ei pe doritul lor fiu şi să se bucure de dânsul cât vor trăi. Dar bunul Manuil hrănind în mintea sa gândurile dumnezeieşti, la 17 ani ai vârstei sale, a părăsit pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducându-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, numindu-se Maxim, din Manuil, şi s-a supus unui bătrân iscusit şi lucrător de fapte bune, cu numele Marcu, ca să înveţe petrecerea cea monahicească.

Căci se arăta celor bătrâni procopsit şi vrednic în toate, în post, în priveghere, în rugăciune, în culcare pe jos, întru toată aspra petrecere şi întru defăimarea lucrurilor deşarte şi chiar a trupului său; el era iubit de toţi, dar de stareţul lui era certat pentru covârșitoarea şi necurmata petrecere aspră ce avea.

Însă n-a trecut mult şi stareţul lui, care a strălucit cu fapta bună în toată Macedonia, s-a dus la veșnicele lăcaşuri. Iar dumnezeiescul Maxim ducându-se de acolo, a trecut prin Macedonia şi prin munţii de prin laturile cele de aproape, căutând să afle un bătrân îmbunătăţit, precum era cel dintâi, şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa sa. Căci, ducându-se în Muntele Papichiu, a aflat bărbaţi sfinţi asemenea celor care locuiau sus pe dealuri, în peşteri şi prin locuri pustii şi nu aveau la ei nimic altceva, afară de rasele cele vechi, ce le purtau.

Petrecând împreună cu dânșii multă vreme, a întrupat în sine toate faptele bune cele mai presus de om, precum primeşte ceara cea moale chipurile peceţilor. Apoi s-a dus la Constantinopol, unde văzând acele frumoase biserici şi închinându-se sfintelor moaşte care erau puse acolo, a alergat la biserica Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, care se numea Odighitria, ca să vadă minunile cele mari ce se făceau acolo. Deci, văzându-le şi închinându-se lor, mult s-a minunat şi se gândea cât de mare slavă are în ceruri Născătoarea de Dumnezeu; apoi rămânând de tot uimit, a petrecut toată noaptea în biserică; şi era fără încălţăminte în picioare, fără acoperământ pe cap, purtând numai o rasă de păr. Si din vederea lui cea umilită, se părea tuturor a fi un nebun; căci se prefăcea şi el ca şi acel mare Andrei, cel nebun pentru Hristos. Deci, toţi se minunau de dânsul şi-l socoteau într-adevăr nebun pentru Hristos.