***

 Floare-albastră -Mihai Eminescu

   - Iar te-ai cufundat în stele

   Şi în nori şi-n ceruri nalte?

   De nu m-ai uita încalte,

   Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

   Piramidele-nvechite

   Urcă-n cer vârful lor mare -

   Nu căta în depărtare

   Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

   - Hai în codrul cu verdeaţă,

   Und-izvoare plâng în vale,

   Stânca stă să se prăvale

   În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure.

   Şi mi-i spune-atunci poveşti

   Şi minciuni cu-a ta guriţă,

   Eu pe-un fir de romaniţă

   Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

   De mi-i da o sărutare,

   Nime-n lume n-a s-o ştie,

   Căci va fi sub pălărie -

   Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

   Pe cărare-n bolţi de frunze,

   Apucând spre sat în vale,

   Ne-om da sărutări pe cale,

   Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

   Înc-o gură - şi dispare...

   Ca un stâlp eu stam în lună!

   Ce frumoasă, ce nebună

   E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -

Floare-albastră! floare-albastră!...

Totuşi este trist în lume!