***

 CULTUL PERSONALITĂȚII

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, inspirat din practicile maoiste şi staliniste, este una dintre cele mai cunoscute variante ale ideologiei comuniste naţionaliste.

Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o inegalabilă amploare în spaţiul european. Au exista trei momente importante care au permis lui Nicolae Ceuşescu acapararea totală a puterii politice şi implicit declanşarea şi ulterior exacerbarea cultului personalităţii:

– Anul 1967, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce era o abatere de la Statutul P.C.R. – modificat special pentru Ceauşescu – care prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat.

– Anul 1968. Din mărturisirile consemnate de-a lungul anilor (cu precădere după 1989) ale foştilor lideri ai P.C.R. care s-au aflat în apropierea lui Ceauşescu (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu), reiese că evenimentul decisiv pentru instaurarea cultului personalităţii a fost reprezentat de momentul „august 1968”. Discursul public de la Bucureşti în care Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia – eveniment de care nu fusese anunţat decât după producerea lui deşi România era membră a Tratatului , i-au conferit un prestigiu pe plan internaţional.

– Anul 1974 a marcat alegerea sa ca preşedinte al României, cumulând şi funcţiile de secretar general al P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului de Apărare Naţională, deţinând în aceste condiţii toate pârghiile de comandă. Prin politica „paşilor mărunţi” s-a ajuns la situaţia în care Ceauşescu a devenit de neînlocuit. Dezlănţuirea a ceea ce numim astăzi cultul personalităţii lui N. Ceauşescu, realitate pregnantă a timpului, a început în anul 1974, la un an de la alegerea Elenei Ceauşescu ca membră a Comitetului Politic Executiv al partidului. Soţia dictatorului a devenit aşa-numitul cabinet numărul 2, adică al doilea om în conducerea ţării, care răspundea de domenii fundamentale: învăţământul, cultura, dar şi cadrele. Dirijarea pe plan naţional a politicii de cadre de către Elena Ceauşescu, a constat în înlocuirea principiului competenţei, cu amplificarea dosarului de cadre, în care criteriile politico – subiective au adus în planul întâi personaje cu un grad de instruire, cultură şi competenţă – în multe cazuri submediocre. Acumulând tot mai multă putere, soţia „celui mai brav fiu al poporului” a reuşit să se interpună între activiştii de partid de grad înalt şi soţul său. În aceste condiţii s-a creat acest cuplu de putere care şi-a pus amprenta asupra istoriei României sub această formulă.

Apetitul lui Ceauşescu de a se vedea şi auzi proslăvit a crescut simultan şi direct proporţional cu extinderea puterii sale, ajungând la paroxism în anii `80. De remarcat că, acest cult al personalităţii lui N. Ceauşescu nu a apărut pe un teren arid, ci a fost facilitat de activitatea din interiorul partidului, caracterizată de aplicarea unor metode dictatoriale, cazone, ce sfidau cele mai elementare norme ale democraţiei şi ale respectului pentru afirmarea personalităţii umane. O vastă acumulare de putere în mâinile lui N. Ceauşescu a deschis calea către arbitrariu, subiectivism şi excese de natură personală. El a fost descris, pe bună dreptate, ca un „Tiran modern”, într-un documentar TV austriac difuzat la Viena în ianuarie 1986, şi care a dezvăluit, printre altele, ridicola glorificare a lui Ceauşescu şi a soţiei sale, precum şi acuta criză economică, alimentară şi energetică prin care trecea România şi măsurile inumane de austeritate impuse de dictatorul de la Bucureşti.

Mai presus de orice, N. Ceauşescu savura pompa de tip bizantin şi simbolurile puterii, ca sceptrul prezidenţial, introdus la 28 martie 1974, atunci când a devenit primul preşedinte al R.S. România. Alegerea sa în această demnitate l-a determinat să-şi atribuie puteri depline, deciziile sale fiind – de regulă – transpuse în legi şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri. După această dată, cultul personalităţii a devenit tot mai accentuat, ajungând la manifestări delirante, asemănătoare celor din timpul lui I.V. Stalin. Una din cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv întitulat OMAGIU, publicat în anul 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani, în care se scria printre altele: „Privim cu preţuire şi respect la armonia vieţii sale de familie. Ataşăm o semnificaţie etică specială faptului că viaţa sa, alături de cea a tovarăşei sale de viaţă, fostă muncitoare textilistă şi militantă a U.T.C., membră a partidului din vremea ilegalităţii, astăzi Erou al Muncii Socialiste, om de ştiinţă, membră a C.C. al P.C.R., tovarăşa Elena Ceauşescu, oferă imaginea exemplară a destinelor a doi comunişti”.

Către mijlocul anilor `80, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu dezvoltă şi promovează forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor `70. Împlinirea, în anul 1985, a 20 de ani de la alegerea sa ca secretar general al P.C.R. a declanşat o avalanşă de ode şi imnuri, lucrări de artă plastică etc., menite să bucure nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Ca şi în cazul altor dictatori comunişti, personalitatea conducătorului a depăşit cadrul realităţii, pentru a adopta calităţi mitice; modestul sat natal a devenit loc de pelerinaj şi legendă, iar adjectivele care însoţeau numele „Conducătorului” erau numai la superlativ, biografia fiindu-i mereu rescrisă şi căpătând caracter hagiografic. Formulele cele mai delirante apar la fiecare dată de 26 ianuarie, când ţara întreagă sărbătorea aniversarea „fiului cel mai iubit”, bucuroasă, mândră şi recunoscătoare căci „el este România, noi suntem fiii lui”, după cum scria ziarul „Scânteia” la aniversarea vârstei de 65 de ani, în anul 1983. Cu ocazia acestei date, s-a anunţat că, dovadă a impactului gândirii preşedintelui asupra întregii lumi, stau cele 24 de cărţi scrise, ce au avut parte de 125 de ediţii, însumând un tiraj total de 750.000 de exemplare.

Gama de omagii pentru cuplul Ceauşescu a fost extrem de diversă, debutând cu simple scrisori şi ajungând până la cele mai elaborate şi chiar în unele cazuri sofisticate ca tehnică de realizare, finalizate cu costuri foarte mari, kitch-uri, evident fără nici o valoare artistică. Dintre acestea amintim: manifestaţiile grandioase organizate pe stadioane – cu participarea a zeci de mii de persoane, mesaje de recunoştinţă, tipărirea a numeroase lucrări – poezie, proză –, festivalul naţional „Cântarea României”, imnuri, ode, cântece şi dansuri închinate lor, realizarea de picturi şi sculpturi – unele reprezentându-l alături de marii voievozi, redarea cuplului alături de pionieri, muncitori şi ţărani, albume placate cu metal preţios,machete, etc. În pofida eforturilor aparatului propagandistic al partidului şi al apogeului cultului personalităţii, care după cum am văzut a îmbrăcat o gamă variată de forme şi metode, necunoscute până atunci pe meleagurile româneşti, afirmându-se că ţara traversează o „epocă de aur”, realitatea era cu totul alta.

România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violările drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură permanentă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale.