***

 TRAGEDIILE DIN VIAȚA LUI MARK TWAIN

Moartea fratelui mai mic, Henry

În primăvara anului 1858, Samuel Clemens (Mark Twain) îi găsise un loc pe vasul “Pennsylvania”şi fratelui său mai mic, Henry. Nu era o slujbă rentabilă, ci doar una promiţătoare: slujba de ajutor de împiegat. Samuel, ucenic-pilot, a făcut de câteva ori călătoria între New Orleans şi St. Louis împreună cu fratele său. La St. Louis cei doi fraţi locuiau în casa surorii lor, Pamela.

Într-o dimineaţă de mai, Samuel Clemens s-a trezit tulburat: îl văzuse în vis pe Henry, zăcând într-un sicriu de metal sprijinit pe două scaune, în salonul casei Pamelei.

La New Orleans, comandantul vasului îl însărcină pe Samuel Clemens să plece la St. Louis cu un alt vas. În cel dintâi port în care se opri vasul său, Samuel Clemens află vestea înspăimântătoare: “Pennsylvania” sărise în aer în urma unei explozii a cazanelor.

Se spunea că sunt o sută şi cincizeci de morţi şi zeci de răniţi. Supravieţuitorii fuseseră transportaţi la Memphis – unde sosi în curând şi Sam, copleşit de presimţiri rele. Îl găsi pe Henry întins pe o saltea într-o clădire publică, transformată la repezeală în spital: avea plămânii arşi de aburul fierbinte al exploziei, şi trupul plin de răni îngrozitoare. Totuşi, datorită îngrijirii primite din partea unui medic bătrân şi inimos, pe nume Peyton, începu să dea semne de viaţă.

Într-o noapte – a şasea de când Samuel Clemens veghea la căpătâiul fratelui său muribund – doctorul Peyton îi spuse, înainte de a pleca din spital, că sunt şanse ca Henry să scape, dar pentru asta avea nevoie de linişte şi de odihnă. Dacă, cumva, se trezea, trebuia să i se administreze o doză mică dintr-un medicament nou, numit morfină. Henry se trezi într-adevăr în timpul nopţii, însă din nefericire medicul de gardă, un tânăr fără experienţă, îi administră o doză prea mare, neavând la îndemână niciun cântar farmaceutic. Henry nu mai apucă să vadă zorii.

Din păcate, coşmarul visat de Sam cu câteva săptămâni înainte se adeverea. Moartea fratelui său îl cutremură pe ucenicul-pilot. Cu puţine zile în urmă, îi scrisese Pamelei:

„Până să-ţi parvină aceste rânduri, sărmanul meu Henry – mândria, dragostea, fala mea – el, care însemna totul pentru mine, îşi va fi încheiat calea neprihănită, şi astfel lumina vieţii mele se va fi stins, înghiţită de bezne. Eu, păcătosul înrăit, deznădăjduit şi pierdut – da, pierdut! pierdut! – am căzut în genunchi şi m-am rugat, cum nu cred să mai se fi rugat vreodată un om, – m-am rugat lui Dumnezeu să mă lovească şi să mă doboare pe mine, dar să-l cruţe pe fratele meu, să abată asupra capului meu vinovat întreaga-i mânie dreaptă, dar să aibă milă, milă, milă, de acest copil nevinovat.”

Gândul că era vinovat de moartea lui Henry (nu-l adusese, oare, pe vasul „Pennsylvania“, şi nu-l lăsase, apoi, singur?) avea să-l chinuie multă vreme.

Moartea fiicei mai mari, Susy

În ziua de 18 august 1896, aflat la Londra, Twain primeşte vestea morţii fiicei lui, în urma unei crize de meningită.

“Unul din misterele firii noastre este că un om poate să primească, pe neaşteptate, un asemenea trăsnet şi să continue totuşi să trăiască”, avea să scrie Twain cu câţiva ani mai târziu.

Susy era fiica lui preferată; inteligentă şi talentată (avea un glas deosebit de frumos şi promitea să ajungă o mare cântăreaţă), îi înseninase tatălui ei multe clipe grele. Îl legau de ea numeroase amintiri plăcute, încă de pe vremea când era o fetiţă de o şchioapă, poreclită “Megalopis” din pricina ochilor ei mari şi lacomi de privelişti.

Mark Twain căzu într-o stare de deprimare totală. În sinea lui se acuza că el a ucis-o pe fată, neîngrijindu-se îndeajuns de sănătatea ei şi lăsând-o singură în America.

Moartea soţiei

În seara zilei de 5 iunie 1904, tovarăşa lui de viaţă închise pentru totdeauna ochii. Noaptea târziu, Mark Twain avea să noteze în carnetul lui:

„La orele nouă şi un sfert aseară, cea care a fost viaţa vieţii mele a trecut în lumea paşnică a morţii, după 22 de luni de suferinţă nedreaptă şi nemeritată.”

O iubise nespus de mult, în ciuda nepotrivirilor dintre ei. Trăise alături de Olivia 34 de ani, împărţise cu ea atâtea bucurii şi necazuri – cum îi putea supravieţui?

În curând, moartea avea să-i răpească o altă fiinţă apropiată: Pamela Moffett, sora scriitorului. Clara, fiica lui cea mare, se îmbolnăvise în Italia, şi nici Jeana, mezina, nu era sănătoasă. Moartea dădea târcoale familiei Clemens cu o stăruinţă drăcească.

Ultima tragedie: Moartea altei fiice, Jeana

La sfârşitul anului 1909, fiica lui, Jeana, a fost găsită moartă: făcuse o baie rece şi inima încetase subit să-i bată. Tatăl ei rămase împietrit de durere. Se întreba pentru ce mai trăieşte. Avea să moară și el puţin mai târziu, pe 21 aprilie 1910.

sursa: 

Petre Solomon, Mark Twain sau Aventurile umorului