***

 FREUD ȘI COCAINA

Sigmund Freud nu are nevoie de prea multă prezentare. E la fel de faimos ca Alfred Nobel ori ca William Shakespeare. Este un deschizător de drum, un inovator, un vizionar, ceea ce-i conferă automat un loc în galeria marilor personalități din toate timpurile. La locul ocupat de fondatorul psihanalizei aspiră mulți, de aici și numărul mare de detractori de tot felul, pornind de la naziștii care negau importanța acestei științe evreiești, a se citi psihanaliza și terminând cu liota de sfertodocți ai secolului XXI, care formulează opinii și judecăți după ureche fără să fi apucat măcar să răsfoiască vreo lucrare de-a lui Freud. Una dintre cele mai populare teme vehiculate de contestatarii lui Freud este legătura directă dintre marele savant și consumul de cocaină. Cum să te iei după spusele unui toxicoman?

Care este însă adevărul?

Cocaina are o istorie care se pierde în vechime. Plantele de coca sau Erythroxylum coca (latină) erau cultivate de indienii sud-americani cu mult înainte de venirea conquistadorilor. Imaginile sculptate lăsate de populațiile incașe, dovedesc că aceștia cunoșteau proprietățile plantei pe care nu se fereau deloc să o folosească. În ciuda a ceea a ce am fost învățați să credem, cocaina în forma primitivă în care o preparau “fiii Soarelui” cum se autodenumeau incașii, era un excelent remediu pentru oboseală, epuizare, un energizant. Când spaniolii au văzut în secolul al XVI-lea că randamentul muncii sclavilor crește dacă acestora le sunt administrate doze de cocaină, planta a început să fie cultivată pe scară largă. În Europa, cocaina ajunge cunoscută, totuși, destul de târziu, abia în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, începe să fie utilizată rapid în medicină unde, la vremea aceea, existau destul de puține remedii împotriva durerilor atroce.

În 1885, Freud avea 29 de ani și lucra ca asistent la clinica psihiatrică a profesorului Theodor Meynert din Viena. Va sesiza și el proprietățile anestezice ale cocainei pe care o folosea el însuși, de altfel, pentru a face față stărilor de oboseală. În acel an el publică una dintre cele mai controversate lucrări ale sale: “Uber Coca”. În “Uber Coca”, Freud își manifestă entuziasmul față de această substanță cu multiple proprietăți. Să nu uităm însă că la acea data cocaina nu era considerată mai periculoasă decât cafeaua, cacaua sau tutunul. Mai mult, în lumea medicală, coca era la acea data considerată, de pildă, ca un remediu inovator contra stărilor de depresie.

Primul contact al lui Freud cu cocaina pare să fi fost prin anul 1884, când acesta a cumpărat de la firmă E. Merck din Viena un gram din această substanță. Ajuns acasă, a dizolvat substanța în apă și a băut-o. Două luni mai târziu o recomanda și altora drept leac contra depresiei. Cocaina era caracterizată de Freud în “Uber Coca” ca având calitatea de a asigura o plăcută și de durată stare de euforie aidoma aceleia care poate apărea în cazul oamenilor perfect santosi. Consumatorilor urma să le crească capacitatea de muncă, vitalitatea și auto-controlul. Cu alte cuvinte, scria Freud, cocaina îți dă un comportament normal fără a da impresia că te afli sub influența vreunui medicament. Munca fizică intensă putea fi prestată fără a exista semne de oboseală. Acest rezultat se obținea în opinia lui Freud fără efectele secundare și negative pe care le dădea consumul de alcool. Mai mult, cocaina nu cauza dependența, chiar dacă era consumată în mod repetat.

“Cocaina, sper eu – îi scria Freud viitoarei sale soții Martha, în mai 1886 – se va plasa alături și deasupra morfinei. Ea face să se nască în mine mereu alte speranțe și alte proiecte”. Că Freud s-a înșelat s-a demonstrat destul de repede, în 1887, lumea medicală vieneză convingându-se că nu era ferit de pericole nici un consumator de cocaină. De aici însă și până la a afirma că tânărul medic ar fi fost responsabil de apariția primilor cocainomani din Viena, e cale lungă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea era practică obișnuită în vestul Europei să se folosească cocaină ca anestezic local sau pentru a combate dependența de morfină. La vremea respectivă neurologia nu era atât de avansată pentru a demonstra efectele devastatoare pe care cocaina le poate avea asupra creierului. Freud a fost în acest caz, victima unui curent, unei mode. La momentul când scria “Uber Coca”, Sigmund Freud era doar un ilustru anonim în căutarea afirmării, nimic din ceea ce avea să-l facă celebru nu fusese încă așternut pe hârtie. Spre finalul vieții, măcinat de cancer, Freud va recurge din nou la droguri însă, doar pentru a-și ușura suferința.

"***

 GRETA GARBO, FASCINANTUL CHIP AL SECOLULUI XX

“Eram uluit de versatilitatea Gretei Garbo. Explozii neaşteptate de veselie, aproape naive şi copilăroase, alternau imprevizibil cu momente de autocontrol şi circumspecţie, totul sub aura frumuseţii ei ameţitoare. Când prietenul său a sugerat să ne continuăm seara la un night-club din Greenwich Village, “unde o româncă focoasă cânta de inimă albastră”, spre mirarea noastră, Garbo a refuzat sec.

“Vrei să mergem acolo ca să-ţi cânte la ureche ţie, ţie şi numai ţie”, l-a ironizat ea agasată. „Când o să afle că prietenul nostru, aici de față, este român, n-o să-mi mai cânte numai mie. Probabil că o să-i cânnte şi lui. De altfel merită să o audă, are o voce grozavă…”

“Da, parcă nechează”, a izbucnit Garbo. Am pufnit cu toții în râs și am comandat încă o plăcintă. Va să zică, era geloasă. Garbo era geloasă. Pur și simplu nu-mi venea să-mi cred ochilor. Când ea a adăugat că prefera să mergem acasă la el — locuia chiar pe malul râului — el a acceptat, afabil și curtenitor, deși nu din cale afară de entuziasmat. Presupun că regreta să nu-și poată asculta dizeuza preferată. Eu comandasem plăcintă cu mere, iar el cu brânză. Le-am împărţit frăţeşte. Părea un om de o mare disponibilitate spirituală; când dezbatea un subiect, îşi expunea argumentele pe un ton ponderat şi prevenitor. Temperament jovial, era un nesecat izvor de anecdote picante. În timp ce îşi achita partea ce-i revenea din nota de plată, am spus că mi-ar fi plăcut şi mie să o văd şi să o aud pe româncă. Dar el n-a marşat, spre încântarea evidentă a celor două doamne – Garbo şi Dusty.

Casa lui, cu o faţadă îngustă şi elegantă, se afla în Sutton Place. Începând chiar de la intrare, de o parte şi de alta a scării ce urca spre living-room, pe pereţi se afla expusă o extraordinară colecţie de tablouri semnate de El Greco, Gauguin, Van Gogh, Rembrandt… În tot restul casei aveam să descopăr alte şi alte nepreţuite capodopere, alese cu pricepere şi cu gust. Intrigat, am întrebat-o în şoaptă pe Garbo: „Cum ai spus că îl cheamă pe prietenul tău?“

„Onassis — Aristoteles Onassis. Spune-i Ari, lui aşa îi place.” Va să zică mă târguisem pentru bucata de plăcintă — „Nu-ţi dau să guşti dintr-a mea decât dacă mă laşi să iau şi eu dintr-a ta” — cu unul din giganţii finanţei mondiale. Din fericire, spre deosebire de alţii, mă alesesem cu o prietenie şi nu cu un “faliment”. Ulterior aveam să-l întâlnesc deseori pe Onassis la etajul al doilea al Clubului 21 din New York, unde venea să prânzească de unul singur. Am vorbit bineînţeles despre cântăreaţa româncă din Greenwich Village, pe care între timp o ascultasem şi eu. “Îmi aminteşte, i-am spus eu, de o franţuzoaică formidabilă: Damia”. Onassis, care o auzise şi el în tinereţe pe Damia, mi-a dat dreptate.

Ari era îndrăgostit de yacht-ul lui, Christina, botezat astfel în onoarea fiicei sale şi prevăzut cu nouă dormitoare, fiecare purtând numele unei insule greceşti. Oaspeţii erau rugaţi să-şi aleagă singuri insula. Garbo optase pentru Lesbos. Am să mi-l amintesc întotdeauna aşa cum era în seara aceea, când mi-a oferit o frântură din filosofia lui: „Dacă eşti ruinat şi nu ai unde locui, închiriază o cameră în aripa rezervată servitorilor, dar ai grijă ca ea să se afle în cel mai bun şi mai elegant hotel din oraş. Numai cine riscă câştigă.”

Pe Greta Garbo o cunoscusem acasă la familia Feyder, Jacques Feyder, cineastul francez, şi soţia acestuia, Frangoise Rosay, una din marile actriţe ale Franţei acelor vremuri. În locuinţa lor californiană din apropiere de Santa Monica, Franqoise reunea un încântător grup de prieteni: scriitorii Jacques Déval, Maurice Dekobra, Yves Mirande şi Salka Viertel, regizorii Ernst Lubitsch, Willy Wyler şi Robert Florey, actorii Arlette Marchal, Michele Morgan, Garbo şi Charles Boyer deveniseră „obişnuiţii casei”.

Auzisem atâtea despre comportamentul solitar al Gretei Garbo, despre izolarea ei voită, despre felul ei de a fi, ciudat şi imprevizibil, încât, aflând că voi avea în sfârşit ocazia să o cunosc, mă aşteptam la cine ştie ce apariţie bizară. Când colo, am descoperit o Garbo simplă, directă, bine-dispusă, agreabilă, înzestrată cu un plăcut simţ al umorului. Pe atunci nu păşisem încă în lumea cinematografului. Îmi câştigam pâinea ca pictor şi tocmai mi se comandase portretul lui Jacques Feyder. Lui Garbo i-a plăcut cum lucram şi a acceptat cu dragă inimă să-mi pozeze pentru câteva schiţe şi pentru câteva instantanee fotografice în care am imortalizat-o alături de Jacques.

Foarte curând aveam să înțeleg că, pentru a-i fi prieten, era de ajuns să te porţi simplu, să nu-i ceri nimic, să nu o judeci niciodată și să păstrezi o discreție totală asupra toanelor ei. Într-o seară ploioasă, ne aflam acasă la Feyder. Veselă și relaxată, Garbo râdea în hohote ascultându-i pe ceilalţi şi turuia la rându-i ca o morişcă. Pe neaşteptate însă, în grupul nostru şi-a făcut apariţia un străin, un actor englez pe care ea nu-1 cunoştea. A reacţionat brusc, ca un animal sălbatic prins în cuşcă. S-a refugiat pe terasă şi de acolo a ieşit în grădină, de unde a fugit de una singură, prin întuneric şi prin ploaie, până acasă.

Garbo era timidă şi foarte nesigură de sine. Considera că, de fapt, persoana ei nu avea nimic special de natură să îi îndreptăţească pe ceilalţi să facă atâta caz de ea. Hotărâse să rămână singură, să aibă o viaţă a ei şi numai a ei. Textual afirmase: „Vreau să fiu lăsată in pace” şi nu „vreau să fiu singură”.

Solitudinea şi-o crease ea însăşi, cu bună ştiinţă, ca o pavăză a vieţii sale particulare. Vedetele intrate în legendă au contat întotdeauna pe o însuşire anume, mai presus de toate celelalte: vocea (Lauren Bacall), chipul (Liz Taylor), mersul (Brigitte Bardot), atmosfera creată în jurul propriei persoane (Kate Hepburn), miraculoasa dibăcie în crearea caracterelor (Bette Davis), arta de a-l asculta pe interlocutor (Spencer Tracy), perfecţiunea sculpturală a trupului (Marilyn Monroe).

Despre Garbo nu se putea spune că ar fi avut o calitate anume. Natura o înzestrase cu toate la un joc. Când i-am făcut portretul, am înţeles că frumuseţea ei rezulta din suma unor superbe, dar evidente asimetrii: o frunte din cale afară de înaltă, o sprânceană mai ridicată decât cealaltă, o gură generoasă cu buza de jos puţin prea răsfrântă, un nas perfect care însă, privit din faţă, fugea niţel într-o parte. Şi totuşi, aceste asimetrii, plus timbrul cu totul aparte al glasului, trupul de tânar războinic, ritmul mersului, lungile pauze pe care le făcea înainte de a vorbi — creau laolaltă un univers Garbo, generat de simpla ei prezenţă. Aşa îmi apărea ea mie, atunci. Aveau să treacă mulţi ani până să o reîntâlnesc.

Între timp, în existenta mea interveniseră sumedenie de schimbări şi complicaţii. Principala mea obsesie devenise filmul. Divorţasem şi mă recăsătorisem, de astă dată într-o formulă fericită. M-am numărat şi eu printre milioanele de oameni care au plâns, au râs şi s-au lăsat vrăjiţi de cel mai fascinant chip al acestui secol. În întunericul sălilor de cinematograf, pe ecranul televizoarelor, în culori sau în alb-negru, Greta Lovisa Gustaffson, numele ei adevărat sub care profesase ca manechin pe vremea când prezenta pălării la un mare magazin universal din Suedia, se preschimba în Leonora din Femeia vampir (The Temptress), în Felicitas din Carnea diabolică (Flesh and the Devil), în Anna Karenina (Love), în Lillie Sterling din Orhideea sălbatică (Wild Orchids), în Susan din Curtezana (Susan Lenox, her Rise and Fall), în Grushinskaia din Grand Hotel, în Cristina din Regina Cristina (Queen Cristina), în Marguerite din Dama cu camelii (Camille), în Ninotchka din Ninotchka, în Karina din Femeia cu două feţe (The Two-Faced Woman).

În 1942, după ce pe ecrane ieșise primul din filmele în care ea urma să apară în acel an, Studiourile Metro Goldwyn Mayer au anunţat cu surle şi tobe că „Femeia cu două feţe” va înfăţişa lumii o nouă Garbo. O actriţă diferită cu forţă dramatică şi calităţi artistice cu totul aparte. Garbo, însă, nu era de aceeaşi părere. Ei nu-i plăcuse filmul. Calm şi simplu, a anunţat că „se retrage, renunţând să mai joace în filme”. Bineînţeles, lumea şi-a făcut cu ochiul, iată o şmecherie publicitară clasa întâi. Ca mâine ziarele din lumea întreagă vor vesti triumfător, pe prima pagină, cu titluri de-o şchioapă: GARBO SE ÎNTOARCE.

Cei ce au crezut aşa cunoşteau, se vede, regulile publicităţii, dar nu o cunoșteau pe Garbo. Nu știau cu ce fel de femeie au de-a face. În recluziunea ei voită, vedeta păstra tăcerea, ferm hotărâtă să-şi menţină decizia. Aşa s-a încheiat una din carierele cu adevărat cele mai formidabile din istoria filmului. Omenirea a pierdut pentru totdeauna o părticică din frumuseţea şi strălucirea sa.

În viaţa Gretei Garbo au existat mulţi bărbaţi, dar nu pentru multă vreme. Toţi au vrut să o aibă de soţie. Dar Garbo era şi a rămas „Singură”. Despre ea s-au scris sute de cărţi în toate limbile pământului. Pentru ea s-au făcut filme peste filme. Coperţile şi paginile revistelor au publicat mii şi mii de fotografii, studii şi portrete de-ale ei. A cumpărat şi a vândut o duzină de case. A făcut avere şi pe seama ei au circulat fel şi fel de zvonuri şi poveşti, unele întemeiate, altele mincinoase. A devenit un mit adulat şi imitat.

De ce s-a retras Garbo? Răspunsul la această întrebare l-au căutat toţi. S-au scris articole, explicaţiile şi speculaţiile au umplut tomuri întregi, tăcerea şi obstinaţia ei fiind de natură să sporească misterul, aţâţând şi mai mult curiozitatea opiniei publice.”

*** Amintirile lui Jean Negulesco, traducere de Manuela Cernat, România literară, 1986

Greta Garbo s-a născut pe 18 septembrie 1905 la Stockholm și a încetat din viață pe 15 aprilie 1990 la New York. Actrița avea 84 de ani.

***

 ISTORIA CĂMĂȘII ALBE

Proaspată, fără mari pretenţii, aristocratică prin ea însăşi, e totodată uşor de purtat. Clasica white shirt, alt passé-partout de netăgăduit al garderobei noastre, respiră stil şi nu cunoaşte restricţii temporale. E fantastică în combinaţie cu jeans şi perfectă alături de fusta neagră, lungă. În ceea ce priveşte cromatica, albul e culoarea care întruchipează puritatea, rasele druizilor (preoţii celţilor), rochia de nuntă (dar după 1920, căci înainte femeile se căsătoreau în rochie de seară).

Multe figuri literare feminine îşi fac prima apariţie în alb, la vârsta inocenţei. Dar, de cum cad pradă păcatului, reputaţia şi veşmintele le sunt iremediabil pângărite. Doar două exemple edificatoare: Tess, personajul lui Thomas Hardy, şi Daisy Miller, creaţia lui Henry James.

Tocmai tendinţa către intinare face ca albul să simbolizeze apartenenţa la o clasă privilegiată, posibilitatea de a investi în săpun de bună calitate şi în personal însărcinat cu întreţinerea garderobei. Nu întâmplător, sporturi de origine elitistă, cum ar fi tenisul sau golful, cer un echipament imaculat.

Puternica legatură cu copilaria şi cu desăvârşita curăţenie din spitale a făcut ca albul să fie asociat cu boala şi slăbiciunea. În filmul “Moarte la Veneţia” (1971) adaptat de Luchino Visconti după nuvela lui Thomas Mann, oraşul cade pradă unei epidemii pe care autorităţile o ţin secretă. Iar albul orbitor al hainelor nu face decât să ascundă ipocrit descompunerea progresivă a trupurilor.

Tizian – Portret de femeie

Strămoşul cel mai îndepărtat al cămăşii ne readuce în Imperiul Roman din primii ani ai secolului al III-lea d. Hr. E o tunică din in, care se îmbrăca pe cap, lungă până la genunchi, strânsă în talie cu o curea. Folosită atât de bărbaţi, cât şi de femei, sub drapajele togilor şi peplurilor, e în realitate precursoarea lenjeriei intime.

În secolul al XI-lea, la curtea Bizanţului, cămaşa purtată sub îmbrăcămintea grea, plină de perle şi pietre preţioase, e mult mai strâmtă decât cea romană, dar tot fără nasturi; aceştia apar abia două secole mai târziu.

În timpul Renasterii, inului i se alătură bumbacul. Şi, cu ajutorul unor urzeli tot mai fine, cămaşa etalează nenumarate creţuri şi cute plate. Manşetele şi decolteul sunt adeseori ornate cu broderii şi se închid cu un şnur. Femeile, mai ales, poartă cămăşi din in sau mătase foarte fină, cu mâneci ample şi decolteuri adânci, peste care pun corsete mai degrabă rigide, aşa cum se poate vedea în “ Portret de femeie în oglindă” a lui Tizian (1570) sau în desenul lui Henri de Toulouse-Lautrec, “ Femeie legându-şi corsetul” (1879).

Tandemul cămaşă-corset va fi invincibil până la sfârşitul epocii victoriene. Ceea ce variază însă, în funcţie de fluctuaţiile modei, e gradul de comprimare a cutiei toracice cu ajutorul acestui instrument de tortură legal.

Revenind în Renaştere, obiceiul de a schimba o dată pe săptămână lenjeria intimă, consemnat de cronicarii vremii, denotă în realitate o înclinaţie cam vagă către curăţenie. Pe atunci, cămaşa avea misiunea de a absorbi secreţiile corpului, de cele mai multe ori spălat doar la câteva luni odată. Astfel, îmbrăcămintea, extrem de elaborată, şi prin urmare foarte greu de spălat, era protejată de secreţiile corporale. În ciuda funcţiei degradante de stăvilar între pielea murdară şi haine, cămaşa e tot mai importantă. Lucrezia Borgia (1480-1519) care, respectând voinţa tatălui său, Papa Alexandru al VI-lea, colecţionează mai mulţi soţi decât Elizabeth Taylor, se mărită în 1501 cu Alfonso d’Este, primul născut al ducelui de Ferrara. Primită triumfal la curte, etalează un trusou de 200 de cămăşi, unele în valoare de 100 de ducaţi.

Un look mai spartan au cele îmbrăcate direct pe sub platoşă la turniruri, un dar aducător de noroc pe care doamna îl făcea cavalerului. La sfârşitul concursului, învingătorul restituia obiectul de îmbrăcăminte iubitei, ca probă de devotament, sau ca simbol al morţii, dacă era pătată de sângele învinsului.

Noutăţile celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea privesc gulerul. Încreţit şi ondulat în diferite moduri, acesta îşi ia numele de “jabou”. Şi, pentru a-şi menţine forma încreţită, e apretat la cald. Foarte curând se transformă în gulerul de dantelă cu rulouri rigide care, la curtea spaniolă a regelui Carol Quintul (1500-1558), atinge dimensiunile unei roţi de moară, provocând inevitabila alungire a mânerelor tacâmurilor.

Ludovic al XIV-lea

În perioada barocă, mânecile cămăşii sunt atât de bogate încât ies abundent din manşetele hainei. Şi cu gulerul cum rămâne? Se prăbuşeşte ca o cascadă spumegândă pe piept, într-un potop de dantele.

Veneţia, care în secolul al XVI-lea îşi câştigase faima de a avea cele mai bune dantelărese, trebuie să cedeze sceptrul Franţei. La curtea regelui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), îmbrăcatul regelui devine o adevărată ceremonie de tipul celei de schimbare a gărzii. Unui nobil, în fiecare zi altul, îi revine onoarea de a înmâna suveranului camaşa pe care acesta o va îmbrăca odată trezit din somn. E o formă de împărtăşire stranie şi privilegiată a intimităţii, destinată măgulirii unei clase cu periculoase înclinaţii către trădare.

Odată cu reapariţia cravatei – apărută pe fugă la începutul secolului al XVII-lea la gâtul soldaţilor şi gentilomilor, pentru a cădea apoi în uitare, în perioada barocă – reverul cămăşii devine un simplu guler, în jurul căruia se înfăşoară cravata.

În sfârşit, la începutul secolului al XVIII-lea, codul bunelor maniere dictează: cămăşile trebuie să fie albe, proaspete şi parfumate. Cei care îşi pot permite le trimit la scrobit în Olanda, specializată în această operaţiune.

În 1789, Revoluţia Franceză înlătură pudrele şi perucile şi trimite aristocraţii la ghilotină doar în cămaşă. Între timp, pe străzile Parisului mărşăluiesc revoluţionarii care scandează “liberte, egalite, fraternite”. Pe sub jiletcă sau pe sub haina scurtă poartă o simplă cămaşă din bumbac al cărei rever e numit “a la Robespierre” chiar în onoarea Incoruptibilului, şi tradiţia cere ca, înainte de a zbura capul condamnatului, călăul să îi smulgă gulerul de la gât.

De la rolul de protagonistă absolută a ţinutei, cămaşa trece, în secolul al XIX-lea, la statutul de fantomă ascunsă sub jiletcă (acum închisă până la gât), vestonul fracului şi o imensă cravată legată cu funda. Şi asta chiar când inventarea maşinii de cusut, în 1846, îi multiplică exponenţial gradul de răspândire.

Fapt demn de amintit, cămaşa albă a fost uniforma obligatorie în duelurile cu spada. De preferinţă din mătase, uneori se renunţa la o mânecă spre a lasa liber braţul luptătorului. În duelurile cu pistolul, în schimb, cămaşa e bine ascunsă sub reverul ridicat al hainei, spre a evita ca strălucirea ei să-l ajute pe adversar să ţintească.

După cum am vazut, aproape tot secolul al XIX-lea, cămaşa feminină rămâne ascunsă sub haine, alături de corset, şi poate fi folosită, dacă e cazul, drept cămaşă de noapte. A o purta fără nimic deasupra echivala cu a fi dezbrăcată, ceea ce era permis doar în faţa soţului sau a medicului în vizită la domiciliu. Abia în 1880, odată cu naşterea îmbrăcăminţii din două bucăţi, adică o haină şi o fustă lungă evazată, cămăşile ies iar la lumină. Sunt plisate, brodate şi cu gulerul înalt până la bărbie.

În jurul anului 1860, femeile încep să fie pasionate de tenis. Dar albul se va impune pe zgura roşie abia 20 de ani mai târziu, graţie remarcabilei lui calităţi de a ascunde petele de transpiraţie. În 1905, May Sutton câştigă la Wimbledon, etalând o cămaşă a tatălui său şi având astfel garantată o mai mare libertate de mişcare. Şi provoacă un adevărat scandal când îşi suflecă mânecile din cauza căldurii.

Trecând acum în revistă rapid primii ani ai secolului XX, trebuie semnalat faptul că, odată cu întărirea aparatului statal şi bancar, aşa-zisele “gulere albe” se înmulţesc ca ciupercile după o furtunoasă ploaie de vară. Numele generic se referă la funcţionarii din birouri, pentru care cămaşa albă se impune ca semn al statutului şi al curăţeniei, în opoziţie cu salopeta albastră folosită de cei nevoiţi să desfăşoare o muncă manuală. Deja din anii’50, când era încă la modă ca femeile să fie casnice, fiecare soţie devotată avea datoria să umple dulapul soţului, mai să dea pe dinafară, de cămăşi albe, perfect călcate, simbol al respectabilităţii burgheze. Cămaşa purtată pe sub taiorul feminin în forma sa cea mai şic poartă, asemeni rochiei negre, semnătura Coco Chanel. Dar dacă vorbim de cantitate, Imelda Marcos a acestei categorii e cu siguranţă Greta Garbo, care pare să fi avut aproape şase sute.

***

 „POVESTEA TÎRFELOR MELE TRISTE”

Gabriel Garcia Marquez

Un respectabil și apreciat publicist împlinește vârsta de 90 ani și tânjeste după un anumit cadou. Atât de arzătoare este dorința lui, încât sună la patroana unei case de toleranță cu care nu mai vorbise de zeci de ani. Ce doleanță are domnul?

Scriitorul se trezise în zorii celei de-a noăzecea aniversari cu o dorință arzătoare. Voia sa petreacă o noapte de amor cu o prostituată virgină. Făcând o retrospectivă a relațiilor cu femeile din viața lui, a realizat că toate se culcaseră cu el pentru bani. Chiar cele pe care nu le plătea pentru partidele de sex, aveau un interes material. Aflat la apusul vieții, dorea să-și demonstreze că vigoarea încă nu-l părasise. Formează un număr pe care nu-l mai formase de ani buni, dar pe care îl apelase de multe ori în tinerețe.

Numărul unui bordel cu a cărui matroană încheiase cândva cele mai satisfăcătoare afaceri. Femeia îl recunoaște, ii ascultă solicitarea și de dragul vremurilor trecute îi promite că va căuta.

Așa ajunge din nou scriitorul în casa pe care o frecventa cândva.

O găsește pe copilă dormind goală. E fermecat imediat de tânăra din pat. Nu o trezește. Se așează lângă ea și o contemplă toată noaptea.

Când te îndrăgostești la 90 de ani

Istoria se repetă și în lunile ce urmează. Scriitorul merge în camera tinerei, plăcerea lui cea mai mare fiind sa ii analizeze trăsăturile feciorelnice în timp ce ea doarme. Privind cu nesaț și respirând parfumul tinereții ei, era modul lui de a sfida bătrânețea.

„Nu mi-aș fi închipuit niciodată că o copilă adormită ar putea provoca asemenea ravagii în viața unui bărbat”.

Iubea! Asa cum nu iubise în cei 90 de ani care se scurseseră. Amorul carnal nu mai conta deloc pentru el. Nu știa cum o cheamă pe fata și nici nu voia să afle. O botezase Delgadina și era mereu prezentă în gândurile lui, în muzica pe care o asculta și în articolele pe care le scria.

Iubirea poate lovi oricând. Chiar și când ești la sfârșitul vietii.

Mi-a plăcut?

Da! Chiar dacă, recunosc, inițial m-a dus cu gândul la Lolita lui Nabokov și la iubirea perversă a unui pedofil. Pe parcursul lecturii am descoperit că mă înșelasem. Aici e vorba despre cu totul altceva. Despre iubirea pură, a unui bătrân aflat la sfârșit de drum, o iubire descoperită poate prea târziu. Dar chiar și așa e mai bine decât niciodată. La cei 90 de ani a aflat în sfârșit fiorii iubirii adevărate. Fiori care dau sens și culoare vieții.

Știați că…?

Povestea târfelor mele triste este ultima povestire/roman scurt al autorului.

Iată ce declama Gabriel Garcia Mrquez în „Ultima scrisoare către oameni”, un testament lăsat prietenilor săi, după ce a fost diagnosticat cu cancer:

Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc.

***

 ISTORIA GENȚII

Pentru majoritatea femeilor, geanta reprezintă un birou mobil, o măsuţă de toaletă portabilă, un vestiar, un recipient pentru masa de prânz, o bibliotecă, un cărucior pentru cumpărături, un sac de voiaj sau toate la un loc.

Ruda preistorică a genţii era formată din câteva fâşii de piele de animal şi utilizată ca recipient pentru păstrarea hranei ori a unor bucăţi de cremene.

Pe timpul Imperiului Roman şi mai târziu, în Evul Mediu, acest săculeţ devine şic, câştigându-şi dreptul de a fi atârnat în talie.

În timpul Renaşterii, fustele cresc în dimensiuni ca nişte plăcinte din foi. Tot pendulând agitate de cordon, mini-trăistuţele sunt învăluite în straturi geologice de ţesături, gata să se deschidă, la nevoie, când mâna le atinge pe furiş. Gentuţele ascund câţiva bănuţi, o oglinjoară, sticluţele cu săruri şi pe cele cu parfum. Dar doamnele acelor timpuri îşi mai vâră micile comori şi în mânecile de la haine sau în interiorul manşonului de blană.

În secolul al XVII-lea, bărbaţii şi femeile, care până atunci folosiseră în comun acest accesoriu, aleg căi diferite. Primii descoperă comoditatea buzunarelor cusute la pantaloni. Doamnele transformă tradiţionalul săculeţ într-un şorţ oval legat în talie, mărindu-i considerabil dimensiunile.

La începutul secolului al XIX-lea, vede lumina zilei geanta, care are iniţial forma unui fileu moale care se ţine în mână, strâns sus cu un şiret, unde se strecoară cărţile de vizită, scrisorile de dragoste, o batistuţă, evantaiul. Ceea ce rămânea pe dinafară, mai ales dacă avea anumite dimensiuni, era transportat de eventualul soţ, valet, ori de un hamal. În general, în secolul al XIX-lea nu era nevoie să ai cu tine cheile casei (poarta o deschidea personalul de serviciu). Şi nici fardurile, considerate încă imorale, şi care se limitau, oricum, la puful pentru pudră sau flaconul cu parfum. Cât despre bani, mare parte din cumpărături erau trecute în contul personal, deschis în diverse magazine şi lichidat periodic. Foarte curând, însă, oamenii încep să călătorească mai mult. Băierile genţii dispar, transformându-se în mânere. Alături de valize, apare prima veritabilă hand bag, dotată cu lăcăţel pentru descurajarea hoţilor, mai numeroşi decât ţânţarii vara.

Louis Vuitton îşi inaugurează prestigioasa gamă de articole de voiaj în 1854, după ce se specializase în ambalarea elegantelor obiecte de toaletă ale aristocraţiei pariziene, inclusiv cele ale împărătesei Eugenia de Montijo, soţia lui Napoleon al III-lea. Marele lui merit constă în sesizarea caracterului inadecvat al vechilor cufere folosite în călătoriile cu diligenţa, acum evident nepotrivite cu vaporul sau trenul. El produce unele foarte uşoare, din lemn de plop, de formă dreptunghiulară, pentru a putea fi aşezate mai uşor în vagonul de tren.

Începând cu anii’20 machiajul e în sfârşit reabilitat, iar geanta e dotată cu oghinjoară şi port farduri. Versiunea de seară e tot din plasă, ca în secolul precedent, sau, mai nou, din material plastic (primul material plastic, inventat în America de fraţii Hyatt în 1869, e introdus în Europa în 1876). Susţinută de obicei de un lanţ lung sau un şnur de mătase, este preferat uneori şi un mâner în formă de cerc, care se poartă atârnat la încheietura mâinii.

Pentru a admira prima pochette trebuie să aşteptăm anul 1916. Având forma rectangulară, ea combină caracterul practic, dar rece al plicului cu eleganţa accesoriului preţios. Poate fi din piele, dar şi din tricot, plasă sau stofă, are o baghetă rigidă în partea superioară, se deschide cu un “clic” şi, eventual, are ataşat un lănţişor de metal.

Genţile Hermes, ca şi cele semnate Vuitton, se bucură de un pedigri ilustru. Firma franceză e fondată în 1837. În anii de după 1880, magazinul, situat în Paris, e deja în top. În 1918, Hermes se întoarce dintr-o călătorie în Canada, aducând şi 40 de metri de fermoar, mai bine cunoscut ca “închizătoarea americană”. În 1923, el creează pentru soţia sa modelul Bolide: prima geantă cu fermoar din istorie. În 1935, pune la punct o nouă formă trapezoidală, închisă cu un mic lacăt în faţă. În 1955, este botezată Kelly, în cinstea căsătoriei actriţei Grace Kelly – care nu s-a despărţit de ea pe toată durata logodnei – cu principele Rainier de Monaco. Geanta Kelly, cu ale sale 2600 de puncte cusute de mână, e lucrată în 18 ore. În ciuda preţului prohibitiv (în 2005, costa peste 4000 de euro) şi a obligaţiei de a te înscrie pe lista de aşteptare (cel puţin un an), este unul dintre cele mai bine vândute accesorii.

Dar să mai dăm odată timpul înapoi, revenind în anii ’30, când debutează experimente în ceea ce priveşte forma. Extravaganta şi nonconformista Elsa Schiaparelli, capabilă să transforme un pantof într-o pălărie şi o colivie într- o geantă, este unul din stiliştii pionieri, responsabili pentru crearea genţii purtate de-a curmezişul. Aceasta cunoaşte apogeul în timpul celui de-al doilea război mondial, când bicicleta devine principalul mijloc de transport folosit în micile deplasări, şi mâinile trebuie să fie lăsate libere, pentru a se putea sprijini pe ghidon.

Anii ’50 cunosc triumful genţii în formă de găletuşă, care, deschizându-se în partea de sus, necesita mai puţină materie primă şi răspunde mai bine cerinţelor de austeritate postbelică. Anul 1955 se află sub semnul primei genţi matlasate. Aceasta e susţinută de un lănţişor auriu şi dotată cu o închizătoare dreptunghiulară, înlocuită cu dublul “C” abia la sfârşitul anilor ’60.

În ceea ce priveşte geanta de seară, anii ’50 manifestă o predilecţie pentru satinul sau catifeaua neagră, cărora le dau strălucire pietrele semipreţioase sau imitaţiile de briliante. Acestea au evoluat în zilele noastre în cristalele Swarovski, de provenienţă austriacă, cele atât de dorite de împătimiţii modei. Dar adevărata lor valoare rezidă în dimensiunile reduse. Atât de mici încât sunt aproape inutile, gentuţele arată că snoaba lor proprietară nu trebuie să-şi facă nici o grijă, deoarece există cineva care plateşte pentru ea şi are grijă de tot.

În anii ’60, partea feminină a universului e concentrată asupra propriei emanicipări sau asupra carierei, de aceea întreaga atenţie e îndreptată mai mult către practic decât către estetic. Genţile rigide ale deceniului precedent, purtate de Jackie Kennedy şi Grace Kelly, lasă loc formelor moi şi foarte lungi, din pânză sau lac, care ajung comod până la şold.

Margaret Thatcher îşi va numi geanta “companionul meu de încredere”. Mică, pătrată şi rigidă, ea nu-i prea feminină; seamană întru totul cu cele ale reginei Elisabeta. Nou-născuta working woman, preocupată doar de casă şi birou, apreciază servietele profesionale pentru serviciu şi genţile de firmă care îi oglindesc noul statut.

În anii ’80, genţile de firmă sunt chintesenţa şicului. Mărcile Hermes, Chanel, Cartier sau Louis Vuitton reprezintă apartenenţa la aceeaşi comunitate. Pentru a deveni un obiect indispensabil al dorinţei, o marcă trebuie să poată conta pe o reputaţie consolidată şi recunoscută, o bună campanie publicitară şi pe exponenţi cu autoritate, gata să etaleze produsele mărcii în viaţa lor de zi cu zi.

***

 JENI ACTERIAN, IUBIRI MĂRTURISITE

Când a început să-şi scrie jurnalul, în anul 1932, adolescenta Jeni Acterian nu s-a gândit vreo clipă că acesta va vedea lumina tiparului. Ba chiar s-a împotrivit puternic numai şi acestui gând.

Marcată de timpurile pe care le traversa şi de propriile trăiri, autoarea a intenţionat nu o dată să-şi distrugă însemnările. Dar acestea au supravieţuit, în ciuda vremurilor tulburi care au schimbat evoluţia unei naţiuni.

Jeni Acterian s-a născut la 22 iunie 1916, într-o familie de armeni din Constanţa. La 16 ani începe să scrie ceea ce avea să devină „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“, pe care îl ţine până în anul 1947, când se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia Regie.

Cu o pasiune extraordinară pentru lectură, Jeni absolvise anterior Facultatea de Litere şi Filozofie, cu o teză de licenţă pe o temă de logică matematică: „Raţionamentul prin coerenţă“. Este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă pentru doctorat la Sorbona. Izbucnirea războiului o ţine însă pe Jeni în România.

Sub numele de scenă Jeny Arnota, tânăra traduce piese din franceză şi engleză şi este asistentă de regie pentru Marietta Sadova (soţia fratelui său Haig Acterian, considerat de Emil Cioran „omul cel mai bun“ pe care l-a cunoscut vreodată şi mort în război) şi pentru Liviu Ciulei, la Teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului.

„Se căsătoreşte cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, şi moare la 29 aprilie 1958, în vârstă de numai 42 de ani“, notează biografii ei.

Jurnalul ei este considerat de Doina Uricariu „o revelaţie a memorialisticii româneşti“, comparabil doar cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. În însemnările lui Jeni se regăsesc personalităţi uriaşe ca: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Clody Berthola, Liviu Ciulei etc.

Fratele care a rămas în viaţă, Arşavir Acterian, a ezitat îndelung să publice jurnalul lui Jeni. „Jurnalul era destinat focului, autoarea neînchipuindu-şi, neacceptând să fie citit de ochi străini. Vina dării în vileag a acestui jurnal îmi aparţine întru tot, eu neştiind dacă fac bine sau rău“, scria Arşavir Acterian în deschiderea ediţiei tipărite.

Să aruncăm o privire în gândurile lui Jeni Acterian

14 decembrie 1937

Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie genetică, simte atât de identic cu mine. Are aceeaşi „structură“, aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu mine îmi displace teribil. Ăsta e orgoliu, probabil.

16 decembrie 1937

Mă întreb dacă-l iubesc. El mi se pare atât de departe… E totuna cu a iubi luna.

2 ianuarie 1939

În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Şi cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele „respect“ şi „admiraţie“ ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea.

11 ianuarie 1946

Îl aştept pe Liviu Ciulei să lucrăm la „Golden Boy“. De câteva zile sunt cam nebună. Este cert că mă munceşte în surdină gândul la Sandu Eliad (n.r. bizantinologul Alexandru Eliad). Este cert că e o bestie. Este cert că mă gândesc la el mai mult de necaz pentru atitudinea lui decât pentru dragostea propriu-zisă.

2 mai 1946

Despre filozoful Alexandru Dragomir, primul ei iubit

„Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis… Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură… Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant. Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc… Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Decă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească.

21 octombrie 1946

Asta-i viaţa cu S. (n.r. Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât.

2 noiembrie 1946

În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi „pretinde“ de la oameni nimic. Dacă te încăpăţânezi s-o faci, s-o faci tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot.

16 noiembrie 1946

Ce să fac?! E o incapacitate în mine de compromisuri, de lucru pe jumătate de măsură. Îmi trebuie maximum, îmi trebuie infinitul mării, orizontul; îmi trebuie claritatea cristalină, curăţie, lumina peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic. (…) Am să dau tot în această mare dragoste, pentru că aşa e frumos, să dai tot. Şi aştept să văd cum vor râde zeii de data asta.

„Deşi opera ei cuprinde doar un excepţional jurnal şi un volum de corespondenţă, ambele apărute postum, Jeni Acterian face parte cu siguranţă din familia marilor intelectuali interbelici“, consemnează editura Humanitas, sub a cărei egidă a fost publicat „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“.

***

 JURNALUL MARTHEI BIBESCU

„Jurnalul politic (1939 – 1941)” scris de prințesa Martha Bibescu a apărut în România în anul 1979, la Editura Politică.

Era aproape o minune tipărirea acestui volum extraodinar ce aparținea unei aristocrate veritabile, cu descendență nobilă și legături extrem de apropiate cu familia regală a României, al cărei nume se pronunțase în șoaptă în primii ani ai instaurării comunismului în România. Meritul le-a aparținut lui Cristian Popișteanu și Nicolae Minei, care au tradus volumul și au scris studiul introductiv și notele explicative.

„Din proprie experienţă, scria în ianuarie 1974 Clarence Calhoun, în suplimentul literar al ziarului Times, m-am convins că, cel puţin în Anglia şi Franţa, nu a mai existat cineva din afara ierarhiei oficiale cu atâta influenţă asupra factorilor de decizie în materie de relaţii internaţionale ca aristocratica bucureşteană… Mereu Martha Bibescu avea de cerut ceva pentru ţara ei şi, incredibil de frecvent, obţinea ceva din ceea ce cerea. Dar mai ales izbutea să nu lase pe nimeni să uite de România şi de problemele acesteia”, iar această ultimă afirmaţie a Clarencei Calhoun este atestată cu prisosinţă în paginile Jurnalului.

Povestea apariției cărții este ea însăși impresionantă, pentru că destinul a vrut ca istoricul Cristian Popișteanu, care urma să aibă o întrevedere cu prințesa Bibescu la reședința ei din Paris, să ajungă la ușa Marthei Bibescu la foarte scurt timp după ce aceasta încetase din viață.

„Întâmplare demnă să intre postum în finalul jurnalului apărut, şi care este o întâlnire ratată… Redactorul-şef al revistei „Magazin istoric“, Cristian Popişteanu, în drum spre Londra, în toamna lui 1973, îi telefonează la Paris autoarei (se aflau în corespondenţă din primăvara aceluiaşi an). Scriitoarea fixează întâlnirea pentru 6 – 8 decembrie. Întors din Anglia, Popişteanu urcă plin de speranţă şi cu traducerea românească în geantă spre apartamentul de pe Quai de Bourbon,nr. 45, sună la uşă, nu răspunde nimeni, şi, în cele din urmă, află că autoarea murise cu zece zile în urmă…

Ea mai avu şansa, abstractă, de a mai trăi zece zile, numărate, în mintea febrilă a mesagerului… Acesta, aşadar, nu va mai avea să cunoască înfăţişarea bătrânei de peste 80 de ani, care stătu în centrul atâtor evenimente ale Europei…

În amintirea lui, va rămâne silueta tainică a tinerei de la 1908, puţin „a la recherche du temps perdu”, cu faţa fermecător de atentă, plină de o melancolică şăgălnicie sub toca de castor şi de catifea…

Martha Bibescu, stăpâna Mogoşoaiei, a fost prinţesă de sânge. Ea alcătuieşte, cu Elena Văcărescu şi cu Ana de Noailles, trinitatea unei luminate obârşii. Dar chiar să nu fi fost astfel, …o aristocraţie nesprijinită de nici o calitate poate fi nulă, şi oricând îngâmfată, şi detestabilă chiar…, însuşirile ei de intelectuală cu panaş, ele singure, i-ar fi conferit în mod firesc ce este mai durabil şi mai justificat: privilegiul unui caracter deschis spre lumea în prefacere şi al unui destin efervescent asumat în numele profundei iubiri de ţară.

Alături de George Bibescu, aviatorul frenetic, soţul ei, Martha Bibescu a fost şi o îndrăzneaţă zburătoare. O „tehniciană“ dăruită spaţiului, vitezei, riscului înţeles şi unei riguroase orientări. Pe bordul biplanelor de altădată zgâlţâite de curenţi, giroscopul hotăra logica zborului. acel aparat care îţi indică, în orice poziţie te-ai afla, ascensiune, cădere, viraj ori spectaculoase răsturnări, necesara, vitala linie a orizontului.

În ochii umbroşi, levantini ai prinţesei Bibescu (ironia ei când citeşte în „Times“ „minarete bizantine“!), această linie a orizontului sau existenţei, atât de inteligent şi de ferm ţinută, a ştiut să desluşească totdeauna, oricât de haotice ar fi fost evenimentele, direcţia bună de cea greşită… Paginile de jurnal tipărite de curând în limba română (prima lucrare a prinţesei ce apare întâi în româneşte) dovedesc din plin acest lucru. Nu voi intra în amănunte de metodologie critică…

Poate cuvântul politic, adăugat după Jurnal, şi îndreptăţind selecţia făcută asupra perioadei 1939 – 1941, era de prisos, neaflându-se, oricum, în intenţia autoarei. Jurnalul Marthei Bibescu ar fi sunat mai simplu şi mai degajat. Obiecţie în cele din urmă lipsită de importanţă, dacă ne gândim la substanţa grea a acestor note „de dincolo de mormânt“, îngrijite şi traduse de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei. Mari figuri ale vremii de pe întreg continentul european se înghesuie în paginile acestor mărturii, gesticulează, rostesc replici şi dispar, încremenind în a doua istorie a lumii, care este literatura. Avem în faţă o scriitoare de o mare acuitate. O inteligenţă caustică. Un dar de a portretiza, de a surprinde în mişcare eroii şi gestica istoriei. De exemplu, această apariţie a lui Churchill…

Londra 22 martie 1939. Seara, spectacol de gală la Covent Garden… Foarte palid, cu gâtul său gros de buldog strâns în gulerul uniformei… Winston zăboveşte îndelung lângă noi. Ştiam cu toţii (deşi nimeni nu vorbeşte despre asta) că festivităţile de aici au loc după ocuparea Pragăi, după anexarea Memelului, după înrobirea economică a României și în ajunul căderii Madridului. Întorcându-se brusc spre mine, Winston Churchill îmi spune scandând cuvintele:

— Vom avea război! Praf și pulbere se va alege de imperiul britanic!

Iar eu simt că am întinerit cu douăzeci de ani. Un fior de plăcere îi străbate trupul când rosteşte aceste cuvinte; se desfată ca un cotoi dolofan, mângâiat de o mână nevăzută. Îl simt cât e de încărcat cu electricitate. Când pleacă, am senzaţia că sala recade într-un fel de apatie generală. Nimic, nici scânteierea diamantelor, nici umerii goi ai femeilor, nici minunatele flori, nici loja de saten alb, unde străluceşte ducesa de Kent, nu reuşesc să destrame atmosfera apăsătoare…

Cheia victoriei

Mount-Stewart, Irlanda, 2 august 1939

De 25, de 30 de ani, germanii nu ştiu, nu reuşesc să înţeleagă, nu a priceput nici împăratul, aşa cum nu pricepe nici zugravul în ce constă taina celorlalţi, a celor pe care ei vor să-i doboare: curajul şi superioritatea morală… Vizitele neobositei doamne Fabricius, soţia ambasadorului nazist:

Mogoşoaia, 19 octombrie 1939

…Dacă aţi vedea ce palizi sunt copiii noştri! Îmi spuneea tremurând de emoţie (mă gândesc că şi Ribbentrop este palid, deşi nu-i copil). Führerul vrea pacea. Ar încheia-o chiar mâine, numai dacă englezii ar accepta să spună ce doresc! Aş putea să-i explic eu ce vor englezii, dar zadarnic, doamna Fabricius n-ar înţelege nici în ruptul capului. Aşa că, la ce bun?

Numai un smintit poate justifica subjugarea câtorva popoare, botezând o operă de binefacere şi atribuindu-i ca scop să dea de mâncare palizilor copilaşi ai unui alt popor. Femeia care stă de vorbă cu mine este cumnată cu sora lui Ribbentrop, aproape cum l-aş avea pe ministrul tre Externe al Germaniei la celălalt capăt al firului. Dar nimeni nu e mai orb decât cel ce nu vrea să vadă sau nu este în stare să vadă. Aşa că vor izbi ca chiorii, vor face totul praf şi pulbere şi, în cele din urmă, tot ei vor trebui să achite nota de plată… Fină cunoaştere a legilor diplomaţiei:

Mogoşoaia, 2 noiembrie 1939…

Bătrâne parc al meu de la Mogoşoaia, multe ţi-a fost dat să mai vezi! Îi spun lui Fabricius:

— Garantaţi-ne frontierele!

— Dar vi le-a garantat Anglia.

— Cu atât mai mult!

Fabricius obiectează:

— Dar Rusia?

Aici voiam să-l aduc.

— Vasăzică, îi spun eu, aţi revenit la politica lui Bismarck. Dacă nu reuşeşte să atragă de partea sa Anglia, Germania trebuie să recurgă la Rusia!

Mogoşoaia, 19 noiembrie 1939…

Stranie confidenţă a băieţaşului (Mihai) către Lloyd, înainte de plecare: „Vreau să plec de aici. Vă rog, ajutaţi-mă să plec de aici!“.

Condiţia scriitorului:

Mogoşoaia, 23 noiembrie 1939. Mă gândesc în legătură cu mine însămi: de ce nu-l evit, de ce prefer chiar să-mi văd adversarul? Pe cei care se deosebesc de mine. Pe cei cu păreri opuse alor mele. De ce îmi place să stau de vorbă… cu doamna Fabricius? Pentru că în mine trăieşte interpretul, marele interpret. Trebuie să aflu care e starea de spirit a bolnavului.

O scenă „tare“:

Mogoşoaia, 25 noiembrie 1939.

Merg la deschiderea Senatului… La ieşire, pe scară, îmi răsare pe neaşteptate în faţă, Ionică, coaforul meu şi al Curţii regale. Carol alII-lea l-a numit senator, după exemplul lui Caligula, care a făcut acelaşi lucru cu calul său.

Portretul lui Şeicaru

Posada, 30 august 1940. Chipul lui, buzele lui, ochii lui joacă fără încetare, un fel de pantomimă. Când vrea să sublinieze o frază, închide un ochi şi-l deschide larg pe celălalt. Pamfilică exercită asupra mea fascinaţia unui scamator de bilet…

Regina Maria e sfătuită, ca fiică a Marei Ducese a Rusiei, să se arate în faţa trupelor ruseşti răzvrătite pentru a „stăvili bolşevismul“. Această pornire paranoică autoarea o consemnează cu haz la 26 august 1940, Posada:

…Fără să-mi dau seama, am fost mesagera reginei, purtătoarea scrisorii prin care Regina Maria a României înfăţişa frumoasele ei proiecte mamei sale, Marea Ducesă a Rusiei… Eu am dus scrisoarea, fără să-i cunosc conţinutul. Am ajuns la Zürich… M-am informat, cu toată politeţea, când va putea să mă primească Alteţa Sa Regală Ducesa de Coburg… Şi m-am dus. Şi i-am înmânat scrisoarea cu planul cel mai grandios… După citirea scrisorii, tot ce am obţinut de la bătrâna autocrată, unsă cu toate alifiile, a fost această magnifică replică:

— Spuneţi-i fiicei mele că mă duc la biserică să mă rog lui Dumnezeu s-o ierte pentru năzbâtiile care-i trec prin cap!…

Ducesa de Coburg mi-a dat un ultim sfat, cât se poate de util:

— Spuneţi-i, de asemenea, că ar face mai bine să se ocupe de educaţia fiului ei, Carol, care este îngrozitor de prost crescut.

Doamna Fabricius se înfăţişează de astă dată cu o veste care o intrigă la culme

Posada, 11 septembrie 1940:

Pe o bancă din parc… îmi povesteşte cum s-a desfăşurat călătoria lui Carol al doilea (după detronare, n.n.). După spusele ei, atunci când au năvălit în vagon înarmaţi cu revolvere, indivizii l-au găsit pe rege în compartimentul doamnei L.(upescu), care se culcase. Carol o acoperea cu trupul lui, ținând în mână un revolver… Trebuie spus, adăugă doamna Fabricius, că această pasiune a lui Carol e ceva extraordinar. Parcă ar fi băut un elixir al dragostei, ca în Tristan şi Isolda.

23 noiembrie 1940:

…Treaba a durat de la 9 dimineaţa până la 6 seara. În tot acest timp, am ţinut la subţioară carneţelul în care scriu acum (ale cărui rânduri le citim, n.n.)

…A fost ceva dezgustător, o lungă silnicie, nişte indivizi siniştri… îmi fură toate hârtiile mele dragi. Toate manuscrisele care alcătuiesc Opus Magnum al meu – Nimfa Europa, Phoenix-ul sortit focului, scrisorile …ale soacrei mele către socrul meu, corespondența domnitorului Bibescu, cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Cancelaria imperială de la Viena, cu împăratul Carol al VI-lea, tatăl Mariei Terezia, cu împăratul Leopold al III-lea… Până şi poemele manuscrise pe care mi le-a dăruit Claudel, până şi fotocopiile manuscrisului lui Anatole France, până şi scrisorile autografe ale lui Bismarck către soacra mea, până şi scrisorile lui Alfons al XII-lea…

Au venit cu un camion să încarce totul. Să facă ce? Munca mea, Opus Magnum, resortul profund al existenţei mele… Au jefuit spiritul acestei case, fără nici un folos pentru nimeni! Cu un fel de bucurie lăuntrică, simt că nu am nimic comun cu aceşti oameni…

Din nou disciplinata, omniprezenta doamnă Fabricius, abia întoarsă de la o paradă, şi a cărei stare de spirit autoarea o studiază cu mare interes:

4 decembrie 1940:

După părerea ei, băiatul de 19 ani (Mihai) este amorf. I-a urmărit reacţiile în timpul defilării: nimic! Când au trecut tancurile care rupseseră linia Maginot, avea un aer cu desăvârşire indiferent.

Apariția, selectivă, a notelor de jurnal ale Marthei Bibescu este un strălucit succes literar, o breşă, încă una, în necunoscut. Editura politică a avut o iniţiativă de zile mari, care stârneşte admiraţia cititorilor, foarte avizi, foarte atrași de astfel de lucrări…”