OAIA CU TALANCĂ (fabulă de Diana Sava Daranuța)
De la stâna cea din vale la fierar veni odată,
De cioban „nedreptățită”, o mioară supărată.
Și-i curgeau oiței lacrimi ca niște mărgăritare,
Tristă și nefericită behăia în gura mare.
– Ce-ai pățit, oiță dragă, de ce plângi, îmi spune mie
Cu ce mare trebuință ai venit la fierărie?
Oaia-i zise: – Măi, bădie, am necaz și supărare,
Fă-mi, te rog, din tablă bună, o talancă cât mai mare!
Bate-o bine cu ciocanul, trece-o repede prin foc,
Fă din ea bijuterie, purtătoare de noroc!
Că de când mă țin eu minte, viețuind în a mea turmă
Ciobănașul mă tot ține printre oile din urmă.
El pe altele dezmiardă, că-s bârsane și frumoase
Și le poartă cu talancă... iar pe mine – la codașe.
Iar de voi avea talancă mă va observa ciobanul –
Printre oile fruntașe mă va pune... ăsta-i planul!
Și fierarul îi răspunse: – Eu talancă pot să-ți fac,
Însă lucrul ăsta costă, eu cu cine să mă-mpac?
Pân’ acum venea ciobanul și cu el mă-nțelegeam
Dar acuma, cine oare să plătească, ai vreun ban?
Și mioara îi răspunse: – Tocmai ăsta mi-e necazul,
Că nu am vreun ban la suflet și nu va veni ciobanul...
Cu această nedreptate, sincer, nu pot să mă-mpac,
Dacă vrei, plătesc cu lâna, tunde-mă, dar, fă-mi pe plac!
Când voi trece cu talanca, toți se vor uita la mine
Și voi fi și eu fruntașă, nu în coada cea de câine!
– Fie, vei plăti cu lână, dar degrabă iarna vine,
Și să umbli dezbrăcată, pe-așa timp, nu se cuvine...
– Nu-ți fă griji, îi zise oaia, eu rezist pe orice timp,
Fă-mi mai repede talanca, vezi, mă prinde noaptea-n câmp!
– De-i așa, să n-avem vorbe, i-a răspuns grăbit fierarul,
Chiar acum mă pun pe treabă, cât nu se răcește jarul...
După nu prea multă vreme, tălăncuța a fost gata
Și pentru a sa lucrare cel fierar ceru răsplata.
Cu o foarfecă tăioasă, începu a tunde oaia,
Și fără cojoc de iarnă a rămas atunci țigaia.
Și fierarul, om de treabă, ce se ține de cuvânt,
I-a prins oii tălăncuța pe o funie, la gât.
Și plecă de-acolo oaia fericită, bucuroasă,
Că purta la gât acuma o podoabă valoroasă.
Dar era toamnă târzie și pe-alocuri era brumă,
Pân’ la stâna cea din vale, se-arăta albit tot drumul.
Și simți deodată oaia, cum îi intră frigu-n vână
Și îi degeră spinarea, fără de cojoc din lână.
Își grăbi mioara pasul, alergând așa răcită,
Și ieșea lumea să vadă, ce-i cu oaia rătăcită.
Căci talanca ei cea nouă tare-tare dăngănea,
Și de oaia dezbrăcată toată lumea-n jur râdea.
Uite-așa ajunse oaia, chiu cu vai, la stâna ei,
Tremurând precum o vargă dintr-o ramură de tei.
Și când o văzu ciobanul pe mioară-n fundul gol,
Repede la cald o duse și o înveli c-un țol...
A răcit pe urmă oaia, și a plâns, și a tușit –
Așteptând să-i crească lâna, într-o seară... a murit.
I-a rămas talanca numai, ca dovadă într-un cui:
Unde nu ajunge minte, nici noroc acolo nu-i...
A jelit-o mult ciobanul pe oiță, c-o iubea
Și-o lăsa în urma turmei, căci de rele o păzea.
Doar în spate totdeauna stau de pază bravii câini,
Ca să apere mioare de dușmani și lupi haini...
Morala:
Cel, care mereu gândește, că a fost nedreptățit,
E cuprins de gelozie și-i mereu nefericit.
Nu e mulțumit de soartă și cârtește, dă din fleancă,
Și-o pățește precum oaia, care și-a dorit talancă...
Autor: Diana Sava Daranuța
ilustrație de Diana Sava Daranuța
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu