***

 Soarta bijuteriilor Reginei Maria. Un proces la Berlin 

Din august 1916, România şi Rusia erau aliate în cadrul Antantei, iar armatele lor participau împreunǎ la luptele împotriva Puterilor Centrale. Pe 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.

2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român.

Tezaurul României fusese încărcat în decembrie 1916 în 17 vagoane de tren, iar în cele 1738 casete care au fost trimise la Moscova se afla depozitat aurul României, deținut sub formă de lingouri și monede diverse, în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. Printre obiectele de patrimoniu, conform inventarului, se aflau: epitrafirul de la Mănăstirea Dobrovăț, tezaurul de la Pietroasele, tezaurul de la Turnu Măgurele, rhytonul de argint de la Poroina Mare, patru planșe cu bijuterii barbare de aur, epitaful de la Mănăstirea Cozia din 1396, epitaful de la Mănăstirea Dobrovăț din 1506, covorul de Genua de la Mănăstirea Bistrița din 1514, un epitrafir din epoca lui Constantin Brâncoveanu, rucavițe din epoca lui Ștefan cel Mare, cădelnița de argint de la Mănăstirea Tismana din secolul al XIV-lea, patru cruci de argint aurit din epoca lui Șerban Cantacuzino, o cruce mare din lemn de chiparos de la Mănăstirea Slatina, o evanghelie slavonă, un manuscris din anul 1405 de la Mănăstirea Tismana, o evanghelie slavonă, un manuscris din anul 1502, două evanghelii slavone, imprimate.

Soarta bijuteriilor reginei a fost subiectul multor investigaţii jurnalistice în perioada interbelică. Poslednyie Novosti, ziarul emigranţilor ruşi la Paris, face o relatare interesantă despre acest subiect în 1933.

Bijuteriile familiei regale au fost date în păstrare domnului Constantin Diamandy, pe atunci ministru plenipotenţiar la Sankt Petersburg. În primăvara anului 1918, după plecarea ambasadorilor şi miniştrilor străini din Rusia sovietică, Diamandy a dat obiectele preţioase în păstrare consulului american la Moscova. Acesta, la rândul său, înainte de a părăsi Rusia, le-a predat consulului norvegian.

Consulatul norvegian ocupa, pe vremea aceea, o vilă pe strada Charitonov nr. 15. La sfârşitul anului 1918, şi personalul consulatului norvegian a fost nevoit să părăsească Rusia. Pentru a salva tezaurul ce i s-a încredinţat, consulul a ascuns casetele într-un zid al vilei, în cea mai mare taină şi în speranţa că, mai târziu, casetele cu bijuteriile reginei Maria vor putea sa fie scoase din ascunzişul secret şi, evident, din Rusia sovietică.

Un singur om din Moscova ştia despre comoara din zidul vilei, un fost servitor al Consulatului, supus rus, care n-a putut să plece cu restul personalului în Norvegia. După ceva timp acest servitor a murit. Însă, înainte de a închide ochii, a povestit unui cetăţean german, un anume K., despre existenţa comorii, indicându-i exact locul din perete unde au fost zidite casetele.

În 1923, K., refugiat în Germania, a luat legătura cu Ambasada Sovietică din Berlin. Acest individ, K., secretarul Ambasadei Sovietice Iakubovici şi al doilea secretar, Mirov, au încheiat un contract verbal în baza căruia i se garanta lui K., drept răsplată pentru denunţul lui, un anumit procent din valoarea tezaurului. Înţelegerea a fost confirmată în prezenţa reprezentantului Băncii de Stat sovietice, Sergheev-Romm, trimis special în acest scop la Berlin. Se pare că germanul K., născut şi crescut la Moscova, a recunoscut în persoana lui Sergheev-Romm pe un vechi coleg de liceu. Între prieteni, afacerea s-a aranjat fără dificultăţi. Formalităţile au fost rezolvate rapid, iar K. a plecat la Moscova. Aici a fost îndreptat spre un oarecare Stein care s-a dat drept reprezentantul Ministerului de Finanţe sovietic.

Stein i-a confirmat înţelegerea intervenită între K. şi Ambasada Sovietică din Berlin prin reprezentanţii Iakubovici şi Mirov pe de-o parte şi bancă, prin mandatarul ei, Sergheev-Romm.

Vila din strada Charitonov era, la acel moment, ocupată de Misiunea Cehoslovacă. Pentru acest motiv i s-a comunicat lui K., venit din Germania, că nu poate începe căutarea comorii, deoarece chestiunea e prea delicată şi trebuie, pentru moment, să renunţe.

Întâmplător sau nu, peste trei luni, funcţionarii Sovietelor au găsit tezaurul. În imobilul Misiunii Cehoslovace şi-au făcut apariţia cekiștii, sub pretext că sunt muncitori de la conductele de apă. Au arătat un ordin al Sovietelor din Moscova care dispunea repararea imediată a ţevilor de la etaj, altfel imobilul ar fi fost ameninţat să se prăbuşească.

Tezaurul era zidit într-un perete la primul etaj. În timpul reparaţiilor, Misiunea Cehoslovacă s-a mutat la etajul al doilea. Peste câteva zile, în septembrie 1923, bijuteriile au fost descoperite şi apoi transportate în depozitul Sovietelor.

În 1928, K. află, din întâmplare, că tezaurul a fost găsit şi că, practic, a fost tras pe sfoară. În consecinţă, se adresează unui avocat berlinez, Bruno Marwitz, rugându-l să intenteze un proces Uniunii Sovietice.

Marwitz, înainte de a incepe acţiunea în justiţie, se adresează Ambasadei Sovietice din Berlin, pentru a i se confirma dacă a existat o înţelegere în sensul declaraţiilor lui K. Iakubovici recunoaşte, într-o formă destul de imprudentă, că, într-adevar, a vorbit cu dl. K. despre tezaur şi că, după această convorbire, K. plecase la Moscova.

Iakubovici nu-şi mai putea aminti însă despre niciun fel de obligaţii formale faţă de K. Procesul ameninţa să devină complicat pentru guvernul sovietic, mai ales că era inevitabilă intervenţia guvernului român care, până atunci, nu ştia aproape nimic despre soarta bijuteriilor reginei Maria. Pentru a scăpa de această acţiune în instanţă, Ambasada Sovietică din Berlin a intervenit pe lângă ministerul de externe german care a făcut demersuri pentru a opri acest process pe lângă Ministerul de Justiţie. Intervenţiile au avut succes, căci procesul s-a terminat fără niciun rezultat: citaţiile n-au putut fi înmânate nici Băncii de Stat sovietice, nici agentului din Berlin al Ministerului de Finanţe rus, nici Ministerului de Finanţe din Moscova. Pretextând că nu poate îndeplini formalităţile, Ministerul de Externe german a refuzat să trimită citaţiile la Moscova.

În acelaşi timp, oficialii germani i-au atras atenţia lui Bruno Marwitz că unui avocat german nu-i este permis să apere interesele unui tăinuitor de obiecte furate (asta pentru că domnul K. începuse demersurile în justiţie fără asentimentul adevăraţilor proprietari, Guvernul roman şi Familia Regală). Avocatul Marwitz s-a văzut nevoit să renunţe la orice acţiune în instanţă, iar 6 ani mai târziu, în noiembrie 1939, a murit.

surse:

Un proces la Berlin privitor la bijuteriile MS Regina Maria

Tezaurul romanesc de la Moscova, Mihail Gr. Romascanu, Institutul Economic Romanesc, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1934.