***

 JURNALUL MARTHEI BIBESCU

„Jurnalul politic (1939 – 1941)” scris de prințesa Martha Bibescu a apărut în România în anul 1979, la Editura Politică.

Era aproape o minune tipărirea acestui volum extraodinar ce aparținea unei aristocrate veritabile, cu descendență nobilă și legături extrem de apropiate cu familia regală a României, al cărei nume se pronunțase în șoaptă în primii ani ai instaurării comunismului în România. Meritul le-a aparținut lui Cristian Popișteanu și Nicolae Minei, care au tradus volumul și au scris studiul introductiv și notele explicative.

„Din proprie experienţă, scria în ianuarie 1974 Clarence Calhoun, în suplimentul literar al ziarului Times, m-am convins că, cel puţin în Anglia şi Franţa, nu a mai existat cineva din afara ierarhiei oficiale cu atâta influenţă asupra factorilor de decizie în materie de relaţii internaţionale ca aristocratica bucureşteană… Mereu Martha Bibescu avea de cerut ceva pentru ţara ei şi, incredibil de frecvent, obţinea ceva din ceea ce cerea. Dar mai ales izbutea să nu lase pe nimeni să uite de România şi de problemele acesteia”, iar această ultimă afirmaţie a Clarencei Calhoun este atestată cu prisosinţă în paginile Jurnalului.

Povestea apariției cărții este ea însăși impresionantă, pentru că destinul a vrut ca istoricul Cristian Popișteanu, care urma să aibă o întrevedere cu prințesa Bibescu la reședința ei din Paris, să ajungă la ușa Marthei Bibescu la foarte scurt timp după ce aceasta încetase din viață.

„Întâmplare demnă să intre postum în finalul jurnalului apărut, şi care este o întâlnire ratată… Redactorul-şef al revistei „Magazin istoric“, Cristian Popişteanu, în drum spre Londra, în toamna lui 1973, îi telefonează la Paris autoarei (se aflau în corespondenţă din primăvara aceluiaşi an). Scriitoarea fixează întâlnirea pentru 6 – 8 decembrie. Întors din Anglia, Popişteanu urcă plin de speranţă şi cu traducerea românească în geantă spre apartamentul de pe Quai de Bourbon,nr. 45, sună la uşă, nu răspunde nimeni, şi, în cele din urmă, află că autoarea murise cu zece zile în urmă…

Ea mai avu şansa, abstractă, de a mai trăi zece zile, numărate, în mintea febrilă a mesagerului… Acesta, aşadar, nu va mai avea să cunoască înfăţişarea bătrânei de peste 80 de ani, care stătu în centrul atâtor evenimente ale Europei…

În amintirea lui, va rămâne silueta tainică a tinerei de la 1908, puţin „a la recherche du temps perdu”, cu faţa fermecător de atentă, plină de o melancolică şăgălnicie sub toca de castor şi de catifea…

Martha Bibescu, stăpâna Mogoşoaiei, a fost prinţesă de sânge. Ea alcătuieşte, cu Elena Văcărescu şi cu Ana de Noailles, trinitatea unei luminate obârşii. Dar chiar să nu fi fost astfel, …o aristocraţie nesprijinită de nici o calitate poate fi nulă, şi oricând îngâmfată, şi detestabilă chiar…, însuşirile ei de intelectuală cu panaş, ele singure, i-ar fi conferit în mod firesc ce este mai durabil şi mai justificat: privilegiul unui caracter deschis spre lumea în prefacere şi al unui destin efervescent asumat în numele profundei iubiri de ţară.

Alături de George Bibescu, aviatorul frenetic, soţul ei, Martha Bibescu a fost şi o îndrăzneaţă zburătoare. O „tehniciană“ dăruită spaţiului, vitezei, riscului înţeles şi unei riguroase orientări. Pe bordul biplanelor de altădată zgâlţâite de curenţi, giroscopul hotăra logica zborului. acel aparat care îţi indică, în orice poziţie te-ai afla, ascensiune, cădere, viraj ori spectaculoase răsturnări, necesara, vitala linie a orizontului.

În ochii umbroşi, levantini ai prinţesei Bibescu (ironia ei când citeşte în „Times“ „minarete bizantine“!), această linie a orizontului sau existenţei, atât de inteligent şi de ferm ţinută, a ştiut să desluşească totdeauna, oricât de haotice ar fi fost evenimentele, direcţia bună de cea greşită… Paginile de jurnal tipărite de curând în limba română (prima lucrare a prinţesei ce apare întâi în româneşte) dovedesc din plin acest lucru. Nu voi intra în amănunte de metodologie critică…

Poate cuvântul politic, adăugat după Jurnal, şi îndreptăţind selecţia făcută asupra perioadei 1939 – 1941, era de prisos, neaflându-se, oricum, în intenţia autoarei. Jurnalul Marthei Bibescu ar fi sunat mai simplu şi mai degajat. Obiecţie în cele din urmă lipsită de importanţă, dacă ne gândim la substanţa grea a acestor note „de dincolo de mormânt“, îngrijite şi traduse de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei. Mari figuri ale vremii de pe întreg continentul european se înghesuie în paginile acestor mărturii, gesticulează, rostesc replici şi dispar, încremenind în a doua istorie a lumii, care este literatura. Avem în faţă o scriitoare de o mare acuitate. O inteligenţă caustică. Un dar de a portretiza, de a surprinde în mişcare eroii şi gestica istoriei. De exemplu, această apariţie a lui Churchill…

Londra 22 martie 1939. Seara, spectacol de gală la Covent Garden… Foarte palid, cu gâtul său gros de buldog strâns în gulerul uniformei… Winston zăboveşte îndelung lângă noi. Ştiam cu toţii (deşi nimeni nu vorbeşte despre asta) că festivităţile de aici au loc după ocuparea Pragăi, după anexarea Memelului, după înrobirea economică a României și în ajunul căderii Madridului. Întorcându-se brusc spre mine, Winston Churchill îmi spune scandând cuvintele:

— Vom avea război! Praf și pulbere se va alege de imperiul britanic!

Iar eu simt că am întinerit cu douăzeci de ani. Un fior de plăcere îi străbate trupul când rosteşte aceste cuvinte; se desfată ca un cotoi dolofan, mângâiat de o mână nevăzută. Îl simt cât e de încărcat cu electricitate. Când pleacă, am senzaţia că sala recade într-un fel de apatie generală. Nimic, nici scânteierea diamantelor, nici umerii goi ai femeilor, nici minunatele flori, nici loja de saten alb, unde străluceşte ducesa de Kent, nu reuşesc să destrame atmosfera apăsătoare…

Cheia victoriei

Mount-Stewart, Irlanda, 2 august 1939

De 25, de 30 de ani, germanii nu ştiu, nu reuşesc să înţeleagă, nu a priceput nici împăratul, aşa cum nu pricepe nici zugravul în ce constă taina celorlalţi, a celor pe care ei vor să-i doboare: curajul şi superioritatea morală… Vizitele neobositei doamne Fabricius, soţia ambasadorului nazist:

Mogoşoaia, 19 octombrie 1939

…Dacă aţi vedea ce palizi sunt copiii noştri! Îmi spuneea tremurând de emoţie (mă gândesc că şi Ribbentrop este palid, deşi nu-i copil). Führerul vrea pacea. Ar încheia-o chiar mâine, numai dacă englezii ar accepta să spună ce doresc! Aş putea să-i explic eu ce vor englezii, dar zadarnic, doamna Fabricius n-ar înţelege nici în ruptul capului. Aşa că, la ce bun?

Numai un smintit poate justifica subjugarea câtorva popoare, botezând o operă de binefacere şi atribuindu-i ca scop să dea de mâncare palizilor copilaşi ai unui alt popor. Femeia care stă de vorbă cu mine este cumnată cu sora lui Ribbentrop, aproape cum l-aş avea pe ministrul tre Externe al Germaniei la celălalt capăt al firului. Dar nimeni nu e mai orb decât cel ce nu vrea să vadă sau nu este în stare să vadă. Aşa că vor izbi ca chiorii, vor face totul praf şi pulbere şi, în cele din urmă, tot ei vor trebui să achite nota de plată… Fină cunoaştere a legilor diplomaţiei:

Mogoşoaia, 2 noiembrie 1939…

Bătrâne parc al meu de la Mogoşoaia, multe ţi-a fost dat să mai vezi! Îi spun lui Fabricius:

— Garantaţi-ne frontierele!

— Dar vi le-a garantat Anglia.

— Cu atât mai mult!

Fabricius obiectează:

— Dar Rusia?

Aici voiam să-l aduc.

— Vasăzică, îi spun eu, aţi revenit la politica lui Bismarck. Dacă nu reuşeşte să atragă de partea sa Anglia, Germania trebuie să recurgă la Rusia!

Mogoşoaia, 19 noiembrie 1939…

Stranie confidenţă a băieţaşului (Mihai) către Lloyd, înainte de plecare: „Vreau să plec de aici. Vă rog, ajutaţi-mă să plec de aici!“.

Condiţia scriitorului:

Mogoşoaia, 23 noiembrie 1939. Mă gândesc în legătură cu mine însămi: de ce nu-l evit, de ce prefer chiar să-mi văd adversarul? Pe cei care se deosebesc de mine. Pe cei cu păreri opuse alor mele. De ce îmi place să stau de vorbă… cu doamna Fabricius? Pentru că în mine trăieşte interpretul, marele interpret. Trebuie să aflu care e starea de spirit a bolnavului.

O scenă „tare“:

Mogoşoaia, 25 noiembrie 1939.

Merg la deschiderea Senatului… La ieşire, pe scară, îmi răsare pe neaşteptate în faţă, Ionică, coaforul meu şi al Curţii regale. Carol alII-lea l-a numit senator, după exemplul lui Caligula, care a făcut acelaşi lucru cu calul său.

Portretul lui Şeicaru

Posada, 30 august 1940. Chipul lui, buzele lui, ochii lui joacă fără încetare, un fel de pantomimă. Când vrea să sublinieze o frază, închide un ochi şi-l deschide larg pe celălalt. Pamfilică exercită asupra mea fascinaţia unui scamator de bilet…

Regina Maria e sfătuită, ca fiică a Marei Ducese a Rusiei, să se arate în faţa trupelor ruseşti răzvrătite pentru a „stăvili bolşevismul“. Această pornire paranoică autoarea o consemnează cu haz la 26 august 1940, Posada:

…Fără să-mi dau seama, am fost mesagera reginei, purtătoarea scrisorii prin care Regina Maria a României înfăţişa frumoasele ei proiecte mamei sale, Marea Ducesă a Rusiei… Eu am dus scrisoarea, fără să-i cunosc conţinutul. Am ajuns la Zürich… M-am informat, cu toată politeţea, când va putea să mă primească Alteţa Sa Regală Ducesa de Coburg… Şi m-am dus. Şi i-am înmânat scrisoarea cu planul cel mai grandios… După citirea scrisorii, tot ce am obţinut de la bătrâna autocrată, unsă cu toate alifiile, a fost această magnifică replică:

— Spuneţi-i fiicei mele că mă duc la biserică să mă rog lui Dumnezeu s-o ierte pentru năzbâtiile care-i trec prin cap!…

Ducesa de Coburg mi-a dat un ultim sfat, cât se poate de util:

— Spuneţi-i, de asemenea, că ar face mai bine să se ocupe de educaţia fiului ei, Carol, care este îngrozitor de prost crescut.

Doamna Fabricius se înfăţişează de astă dată cu o veste care o intrigă la culme

Posada, 11 septembrie 1940:

Pe o bancă din parc… îmi povesteşte cum s-a desfăşurat călătoria lui Carol al doilea (după detronare, n.n.). După spusele ei, atunci când au năvălit în vagon înarmaţi cu revolvere, indivizii l-au găsit pe rege în compartimentul doamnei L.(upescu), care se culcase. Carol o acoperea cu trupul lui, ținând în mână un revolver… Trebuie spus, adăugă doamna Fabricius, că această pasiune a lui Carol e ceva extraordinar. Parcă ar fi băut un elixir al dragostei, ca în Tristan şi Isolda.

23 noiembrie 1940:

…Treaba a durat de la 9 dimineaţa până la 6 seara. În tot acest timp, am ţinut la subţioară carneţelul în care scriu acum (ale cărui rânduri le citim, n.n.)

…A fost ceva dezgustător, o lungă silnicie, nişte indivizi siniştri… îmi fură toate hârtiile mele dragi. Toate manuscrisele care alcătuiesc Opus Magnum al meu – Nimfa Europa, Phoenix-ul sortit focului, scrisorile …ale soacrei mele către socrul meu, corespondența domnitorului Bibescu, cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Cancelaria imperială de la Viena, cu împăratul Carol al VI-lea, tatăl Mariei Terezia, cu împăratul Leopold al III-lea… Până şi poemele manuscrise pe care mi le-a dăruit Claudel, până şi fotocopiile manuscrisului lui Anatole France, până şi scrisorile autografe ale lui Bismarck către soacra mea, până şi scrisorile lui Alfons al XII-lea…

Au venit cu un camion să încarce totul. Să facă ce? Munca mea, Opus Magnum, resortul profund al existenţei mele… Au jefuit spiritul acestei case, fără nici un folos pentru nimeni! Cu un fel de bucurie lăuntrică, simt că nu am nimic comun cu aceşti oameni…

Din nou disciplinata, omniprezenta doamnă Fabricius, abia întoarsă de la o paradă, şi a cărei stare de spirit autoarea o studiază cu mare interes:

4 decembrie 1940:

După părerea ei, băiatul de 19 ani (Mihai) este amorf. I-a urmărit reacţiile în timpul defilării: nimic! Când au trecut tancurile care rupseseră linia Maginot, avea un aer cu desăvârşire indiferent.

Apariția, selectivă, a notelor de jurnal ale Marthei Bibescu este un strălucit succes literar, o breşă, încă una, în necunoscut. Editura politică a avut o iniţiativă de zile mari, care stârneşte admiraţia cititorilor, foarte avizi, foarte atrași de astfel de lucrări…”