duminică, 11 august 2024

***

 A XI-a Poruncă - Ion Minulescu


Ascultă, privește și taci!…

Ascultă, să-nveţi să vorbești,

Privește, să-nveţi să clădești.

Și taci, să-nţelegi ce să faci…

Ascultă, privește şi taci!


Când simți că păcatul te paște

Și glasul Sirenei te fură,

Tu pune-ţi lacăt la gură

Şi-mploră doar sfintele moaște –

Când simți că păcatul te paște!…


Când simți că dușmanul te-nvinge,

Smulgându-ți din suflet credința,

Aşteaptă-ţi tăcut biruința

Și candela minții nu-ţi stinge –

Când simți că dușmanul te-nvinge!


Când braţele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrâneşti,

Rămâi tot cel care ești –

Aceeași piatră de moară –

Când braţele-ncep să te doară!…


Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,

Ascultă, privește şi taci!…

Din brațe fă-ţi aripi de fier

Și zboară cu ele spre cer!…


„Revista Fundațiilor Regale”, IV, nr. 9, 1 septembrie 1937

​Texte culese din Ion Minulescu, „Poezii”, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1967, Colecția Biblioteca pentru toți


Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.


„A XI-a poruncă” este o poezie scrisă de Ion Minulescu și publicată pentru întâia oară în „Revista Fundațiilor Regale”, IV, nr. 9, din 1 septembrie 1937, iar apoi a fost inclusă în volumul „Texte culese din Ion Minulescu, Poezii, apărut la Editura pentru Literatură, în București, în anul 1967.


Poezia scrisă de Ion Minulescu i-a fost dedicată lui Radu Cioculescu și reprezintă un îndemn personal și chiar o completare a Decalogului dictat, conform Bibliei, de către Dumnezeu lui Moise. În text întâlnim o serie de sugestii pe care eul liric le adresează unei alt e instanțe sau chiar propriei persoane.

***

 Amintirea Paradisului - Cezar Ivănescu


Când eram mai tânar și la trup curat,

Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat.

Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat

Când eram mai tânăr și la trup curat.


Nu știam că ești femeie, eu bărbat

Lângă tine cu sfială m-am culcat

Și dormind eu am visat; tu, visând, ai lacrimat

Când eram mai tânăr și la trup curat.


E pierdută noaptea aceea de acum!

Carnea noastră, de-i mai știi al ei parfum

Poamele ce-n poame stau, gustul cărnii tale-l au

Și cad mâine toate, putrede, pe drum.


Fă-l sa fie, Doamne Sfinte, numai om

Pe acel care ne-a ispitit sub pom

Și când pomul flori va da, fă sa-i cada carnea grea,

Cum cădea-va, după cântec, mâna mea....


Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad, județul Vaslui — d. 24 aprilie 2008, București) a fost un poet, dramaturg, scriitor și director de editură român.

„În epoca nouă, Cezar Ivănescu a trecut fără să-şi fi curbat coloana vertebrală în cea zisă de Aur şi fără să regrete avantajele care ar fi decurs din adaptare. Şi pentru că Istoria, pe intervale mai mari, reglează perfect atât imposturile, cât şi nedreptăţile, e tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este şi va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generaţie, nu. Este tot mai limpede că succesul vedetelor din socialismul real nu se prelungeşte în epoca democratică, întrucât era unul circumstanţial şi contextual; şi că, în schimb, cota lui Cezar Ivănescu rămâne neatinsă de ruptura revoluţionară de sistem şi de fluctuaţiile inerente, pentru că ea s-a datorat strict poeziei şi valorii acesteia.”


Daniel Cristea-Enache, Portret de poet (fragment), Român ia literară, nr. 46, 2014

***

 Dan, căpitan de plai - Vasile Alecsandri

(XV secol)


Frunză verde de mălai;

Cine merge sus la rai?

Merge Dan, șoiman de plai,

C-a ucis el mulți dușmani,

Un vizir și patru hani.

Frunză verde lemn de brad,

Cine merge jos în iad?

Merg tătarii lui Murad,

C-au ucis în zi de mai

Pe Dan, căpitan de plai!

(Fragm. de cântec poporal)


I


Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic

În peștera de stâncă, pe-un munte păduratic,

Privind cu veselie cum soarele răsare,

Dând viață luminoasă cu-o caldă sărutare,

Privind cu jale lungă cum soarele apune...

Așa și el apus-a din zile mari și bune!

Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,

Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,

Dincolo din morminte el trist acum privește

O tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește,

Fantasma drăgălașă a verdei tinereți

Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneți,

Și zice: "Timpul rece apasă-umărul meu

Și cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!

O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!

Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!"

Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,

Iar munții, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare.

Ai timpilor eroici imagine augustă,

Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă

Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău!

El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.

Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie

Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,

Și mult iubea când țara stiga: "La luptă, Dane!"

Să vânture ca pleava oștirile dușmane.

Atunci a lui mânie ca trăsnetul era,

În patru mari hotare tuna și fulgera,

Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi

Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.

Ades el pleca singur prin codri fioroși,

În care luceau noaptea oțeluri și ochi roși,

Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,

Viteazul cu blândețe îl dezmierda grăind:

"N-aibi grijă, măi șoimane! eu am și duc cu mine

O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine".

Și murgu-și lua calea în liniște deplină

Prin codri fără drumuri și fără de lumină.

Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț

Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.


Încrederea-nflorește în inimile mari!


II


Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari

Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte

Ș-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte.

"O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte

Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste șoapte!...

E sabie în țară! au năvălit tătarii!

Ș-acum în bălți de sânge își joacă armăsarii!"

"Așa! răspunde altul, colo în depărtare

Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!

Ard satele române! ard holdele-n câmpii!

Ard codrii!... Sub robie cad fete și copii.

Și-n fumul ce se nalță cu larme zgomotoase

Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!"

Bătrânul Dan aude, suspină și nu crede!

Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede

Trecând un stol de vulturi urmați de uli gramadă,

Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.


Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.

"La luptă, Dane! țara-i în jar, țara-i în foc!"

Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui,

Și paloșul lucește voios în mâna lui.

Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână

Și simte că tot bate o inimă română.

El zice cu mândrie, nălțând privirea-n sus:

'Pe inimă și paloș rugina nu s-a pus.

O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai

Pân' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai!

Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,

Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,

Ș-atunci inima numai de-a bate să încete

Când voi culca sub tărnă a dușmanilor cete!"

Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i șale,

Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.


III


În scurtele răstimpuri când soarele declină

Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,

E un moment de pace în care, neoprit,

Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.

Atunci zărește ochiul minunile din basme,

Acele legioane de tainice fantasme

Care-ntre zi și noapte apar în loc oprite

Cu mantii lungi și albe de-a lungul învelite.

Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,

Călcând cu pași gigantici pe urme mai mărunte!

Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,

Dar râul îl cunoaște și scade-a sale valuri,

Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.

Și astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă

Pân' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.


Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,

Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat,

Cu bratul de bărbat, cu pumnul apăsat,

E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.

El e de peste Milcov pribeag misterios.

Toți care știu de dânsul spun multe, dar șoptind,

Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,

Deși-i place să crească sirepe herghelii,

Răzlete pe întinsul câmpiilor pustii.

Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,

Intrând în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,

A prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul;

Iar Ștefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,

I-a zis: "Ursane frate! să-ți faci ochirea roată,

Și cât îi vedea zare, a ta să fie toată!"*

De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei

Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.


Drumețul intră, zice: "Bine-am găsit, Ursane!..."

Un aspru glas răspunde: "Bine-ai venit, moș Dane!

Ce vânt te-aduse-aice?"

"Vânt rău și de jelire!

Ne calc' păgânii, frate, și țara-i la pieire!"

Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său.

Dan zice: "De pe munte venit-am să te ieu,

Să mergem".

"Dar! să mergem!" adaugă Ursan

Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.

Apoi un corn apucă și buciumă în vânt.


IV


Deodată se aude un tropot pe pământ,

Un tropot de copite, potop rotopitor!


Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,

Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,

Zburând o herghelie de armăsari zmeioși,

Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioși,

Și-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare.

Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare,

Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocnește

Și ca un șarpe negru prin aer se-nvârtește.

Ursan le-aține calea și caii stau în loc.

Apoi către voinicul ce poartă busuioc

El zice: "Fulgo! prinde-mi pe murgul cel țintat,

Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat!"

"Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?"

"Tu să rămâi aice ca să-mi păzești averea."


Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura!

Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,

Și părul său de aur în creți lungi se lasă

Ca pe strujanul verde un caier de mătase.

El are glas puternic în gură rumeoară

Și mers cu legănare de gingașă fecioară.

Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui albă,

Purtând la brâu un paloș și pe grumaji o salbă,

Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?

Iar când pe sub altița cămășii înfirată

Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,

Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă,

Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!...


Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.

Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț

Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,

Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povătuiele:

"Moș Dane! tu cu-a tale și eu cu ale mele!"

Sirepul o zărește, ridică narea-n vânt,

Încruntă ochiul, bate copita de pământ,

Zburlește coama, saltă, în lături se izbește;

Dar Fulga zvârle lațul, de gât îl arcănește

Și repede ca gândul, s-aruncă ușurel,

Îi pune mâna-n coamă și-ncalecă pe el.

Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,

Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare

Și-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul

S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...

Dar când steluța lunii apare viu la lume,

Copila se întoarce cu murgul alb de spume

Și zice: "Iată calul! El știe-acum de frâu

Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brâu."

Ursan cu drag răspunde: "Aibi parte de noroc!"

Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc,

Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...

Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.


V


E noaptea înstelată, e caldă, liniștită!

Se pare că din ceruri pe lumea adormită

Plutește-o lină, dulce, divină îndurare,

Dar ea nu poate stinge avântul de turbare

Ce duce călăreții pe-ntinderea pustie,

Precum doi spectri gemeni mânați de-o vijelie.

Ei zbor tăcuți sub ochii stelutelor trezite

În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.

S-afund mereu în taina nopții; dar gândul lor

De mult e cu tătarii în luptă de omor.

Oțintă de lumină prin umbră viu înoată.

Ea crește, se înaltă pe zare ca o roată

Și umple de văpaie cereștile abisuri.

Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri,

Dar leul de la munte și vierul de pe vale

Nu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale.

"E roșie luna!" zice din doi cel mai bătrân.

"E luna însetată de sânge de păgân!"

Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei

Se duc trăgând doi spectri de umbră după ei.

Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,

Se duc pân' ce-a lor umbră întinsă pe câmpie

Le trece înainte și pân' ce se lovesc

În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc.


Și iată-i pe o culme nocturnii călători,

Lucind sub cerul palid în mantie de zori!

Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii

Și stau privind în vale cum fac pârjol tătarii.

Cinci sate ard în flăcări pe câmp, și fumul lor

Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor

De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,

Ducând cu el un vuiet de larmă și de vaier.

Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,

Copii mărunți, și mame, și fete despletite,

Și cai scăpați în fugă, și câini, și boi în turme,

Goniți de tătărimea ce calcă pe-a lor urme.

Ici, colo, se văd cete în luptă încleștate,

Mișcări de brațe goale în aer ridicate,

Luciri de arme crunte pătate roș cu sânge

Pe care-o rază vie din soare se răsfrânge.

Apoi din vreme-n vreme o ceață luptătoare

Se-mprăștie cu grabă, lăsând cadavre-n soare!

Iar lângă Nistru, multa urdie tătărească

Năprasnic se ucide cu gloata românească.


Dan zice: "Măi Ursane! acolo e de noi!

Acolo râde moartea în crâncenul război.

Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,

Tu dinspre faptul zilei, și eu dinspre apus,

Și cale să deschidem prin aprigul dușman...

La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!"

"Amin și Doamne-ajută!" Ursan voios răspunde,

Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.


VI


Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,

Croind o pârte largă prin deasa ei mulțime.

Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire,

Ca un balaur face în juru-i o rotire,

Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins

Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-a stins!


În lături, înainte, în urmă-i totul moare!

Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,

Și-n urmă, și-mprejuru-i, și-n lături semănate

Zac sute de cadavre cu capete sfărmate.

Și astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează,

Și spre apus prin sânge mereu înaintează.

Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit,

Tot vine după paloș spre mândrul răsărit.

El intră și se-ndeasă în gloata tremurândă

Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă,

Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie

Tot cade-n dreapta,-n stânga și taie-n carne vie...

Fug toți și pier din cale-i!... El strigă: "Steie față

Cui place vitejia, cui s-a urât de viață!"

Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,

Căci el se-naintează precum un stâlp de pară,

Și cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,

Îi pare că alt soare se-nalță din apus.

Și astfel ambii oaspeți ai morții ne-mpăcate

Cosesc la vieți în floare pe straturi sângerate

Ș-ajung ei față-n față prin apriga furtună,

Și armele lor ude cruciș le împreună.

"Noroc pe, Ursane!"

"Și pe, tot noroc!"

Dar n-a sfârșit cuvântul Ursan și cade-n loc,

Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc.

El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc

Și greu se prăbușește c-un geamăt de pe cal.


Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval'!

"În lături, litfe!" strigă la ei viteazul Dan,

Punându-se de pază la capul lui Ursan.

Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă,

Amenințând cu ochii tătarii, mi-i așteaptă

Precum așteaptă zimbrul de lupi înconjurat

Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat.

Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el,

Căci paloșu-i năprasnic e vultur de oțel.

Retrași în jur deoparte, nemernici, sperieți,

Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,

Și Dan, lovit în coaste, șoptește cu oftare:

"Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!"

Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână

Și paloșul lui ține în loc ceața păgână.


O! Dane căpitane! puterile-ți slăbesc

Și norii pe deasupră-ți trecând se învârtesc.

Tu mori! și tătărimea s-apropie de tine!


Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine

Și trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.

E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu,

Voinic, în brâu cu paloș și pe grumaz cu salbă.

E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă

Și grabnic pe-al ei tată răpește din grămadă,

Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.


"Alah!" răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă...

Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?

Ei văd curgând pe dealuri arcașii din Orhei

Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei!

Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă

Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,

Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,

Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi.

Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămâne!

Și cade, mic sau mare, pe mâinile române!

În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,

Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare.

O știu de mult tătarii, o știu de la bătrâni

Și fug, nevrând s-asculte de șefi, de-ai lor stăpâni

Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimântat.

Cel viu uită și lasă pe mortul ne-ngropat

Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân,

Că-n umbra fiecărui s-avântă un român!


Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde

Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.

Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte

Apar grămezi de leșuri, grămezi de arme rupte,

De cai uciși, de care, de corturi risipite,

Și tuiurile oastei de oaste părăsite!


O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,

Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme,

Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,

A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme!


VII


Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,

Luând pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.

El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,

Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.

Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.

Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,

Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,

În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.

El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul.


Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul!

"Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,

Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?"

"Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,

Căci are să renască mai fragedă la anul!"


Ghirai cade pe gânduri, lăsându-și capu-n piept,

Și, îmblânzindu-și glasul: "O! Dan, om înțelept!

Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume

Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.

Pe mulți tătari cuprins-ai de-ai morții reci fiori!

Acum îți veni rândul și ție ca să mori.

Privește! lângă ușă călăul te pândește

Cu ștreangul și cu pala ce-n mână-i zângănește.

Un semn, și capu-ți zboară la câini și la vulturi,

Și suiletu-ți se pierde în lumea de ghiauri.

Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,

Gândind la bătrânețea ce-apasă-al meu părinte,

Și vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta

De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!"


Creștinul Dan, bătrânul cu suflet luminos,

Înalță-a lui statură și zice maiestos:

"Ceahlăul sub furtună nu scade mușuroi!

Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.

Deci, nu-mi convine viața mișelnic câștigată,

Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.

Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,

Un vierme ce mănâncă albeața din obraz.

Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu

Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.

Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșesc

Și vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc,

Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,

Mormântul meu să fie curat și alb ca mine!

Așa m-a deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!

La trai fără mustrare și fără prihănie.

Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.

Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,

Departe ea de mine!... mai drept e ca să mor!...

Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,

Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele

Să mai sărut o dată pământul țării mele!"


Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface

Unealta de robie sub care leul zace,

Cumplitul lanț ce-l leagă cu strânse noduri sute,

Și zice grabnic: "Tată, ia calul meu și du-te!"


Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,

Și-n aerul Moldovei se umilă pieptu-i rece,

Și inima lui crește, și ochii-i plini de jale

Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.

Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,

Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce

Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște

Pământul ce tresare și care-1 recunoaște...

Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,

Suspină, șovăiește și, palid, cade mort!


Iar hanul, lung privindu-1, rostește cu durere:

"O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,

Având o viață verde în timpul tinereții

Și albă ca zapada în iarna bătrâneții!..."


Vasile Alecsandri (n. 21 iulie/2 august 1821, Bacău, Moldova – d. 22 august/3 septembrie 1890, Mircești, Iași, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Poemul "Dan, capitan de plai" este un poem de inspiratie folclorica menit sa reinvie chipuri legendare de viteji, aparatori ai pamantului strabun, si face parte din volumul "Legende".

Acest poem evoca un episod din istoria Moldovei din vremea lui Stefan cel Mare, sursa de inspiratie fiind o poezie populara transcrisa drept motto in fruntea poemului.

Titlul este alcatuit din substantivul propriu "Dan" caruia i se adauga o apozitie dezvoltata ("capitan de plai") care semnifica ocupatia si conditia sociala a personajului: ostean care sta de straja la hotarele patriei.

Fiind un poem, si anume un poem eroic, creatia literara "Dan, capitan de plai" este o naratiune, o opera epica in versuri, cu o actiune mai complicata decat a baladei si cuprinzand mai multe episoade in care se povestesc fapte marete savarsite de personaje insufletite de sentimente nobile. Ca si in balada populara sau culta, actiunea are la baza o antiteza puternica, cea dintre cotropi torii tatari si aparatorii plaiurilor romanesti, simbolizati prin Dan si Ursan, personaje aflate la granita dintre real si legendar, intrupari ale eroismului si ale patriotismului intregului popor. Ei sunt animati de o puternica dragoste de tara, pe care o apara cu pretul vietii lor.

Eroii acestui poem sunt doi razboinici viteji: Dan si Ursan care reusesc prin curajul lor sa tina piept navalitorilor tatari pana la sosirea orheienilor.

***

 Acelei care a plecat – Ion Pribeagu


Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,

Din odăiţa plină de senin,

În grabă, ai uitat o floare-n glastră

Şi pijamaua ta de crèpe de chine.


Sărmana pijama cu flori bizare,

În care-ai râs atât, nici nu credea

Că va veni o zi amară-n care

Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.


De-atunci, şedem în fiecare seară

În faţa sobei pline de cărbuni

Şi depănăm povestea iar şi iară,

Ca doi prieteni buni.


Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,

O-mbrăţişez sub vraja din amurg,

Prin falduri îmi adorm privirea vagă

Şi-i mângâi fiecare brandenburg.


Şi noaptea, prin apusuri cristaline,

Când dorul sparge-al lacrimilor dig,

O culc în pat alăturea de mine

Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.


Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani – d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist român și israelian de limba română.

În 1939, Ion Pribeagu era deja o legendă vie. Vremurile erau aspre, însă, pentru evreii din România. Influenţa „Gărzii de Fier“ în România aproape îi pereclita cariera. Cu toate acestea, istoricii spun că, pentru Ion Pribeagu, a fost anul în care Constantin Tănase a venit, l-a invitat la o masă într-o cafenea bucureşteană şi i-a cerut cu multe rugăminţi să-i devină textier. „Umorul sănătos degajat de poeziile lui Ion Pribeagu a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin Tănase, care i-a solicitat colaborarea în 1939. Pentru acesta, între anii 1939-1944,  înzestratul umorist a scris nenumărate scheciuri, care au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei de Revistă «C ărăbuş»“, precizează Median.

***

 Ce frumoasă ești - Adrian Păunescu


Ce frumoasă ești în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Țurțurii în plete vor suna.


Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicați de brațe de copii,

Care-n frig și ger mai știu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.


Ce frumoasă ești în prag de vară,

Când miroși a mere ce se coc,

Cerul în ființa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.


Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nțeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.


Ce frumoasă ești în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopți,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copți.


Să înveți, iubito, să te bucuri

Că ți-am dat din jertfă un destin,

Și că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.


Ce frumoasă ești în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta ușoară,

Tu, cu muguri, bluza ți-o închei.


Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri și de frunze

De la cine să învăț să-l gust?


Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Republica Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și politician român.

Un fapt interesant despre poezia „Ce frumoasă ești” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în timpul anilor ’70, în perioada de aur a poeziei românești. Poezia este reprezentativă pentru stilul romantic și senzual al poeților din acea perioadă, care se concentrau pe subiecte precum iubirea, natura și frumusețea.

Poezia „Ce frumoasă ești” de Adrian Păunescu este o poezie de dragoste care exprimă admirația și iubirea autorului față de persoana iubită. Poezia este scrisă cu un ton romantic și senzual, iar imagini artistice vivid descrise de autor reprezintă un elogiu la adresa fr umuseții și atractivității persoanei iubite.

***

 Avram Iancu - Ana Blandiana


Dormind înaintează cântând din fluier stins

Învinsul crai al adormirii noastre,

În urma lui cresc codri mari de plâns

Și hohotesc nemuritor dezastre.


În urma lui se ară singur de cutremur

Pământul nostru pustiit de somn

Și singur, sub al zilei roșu tremur,

Se seamănă cu oase vechi de domn.


Ar fi destul îndemnul din fluier să-și suspine

Și-ar încolți pământul scârbit războinici grei,

Dar el e încoifat c-un roi somnos de-albine

Și-armate are-n turme picotitorii miei;


Dar struguri dulci se-mbată și ațipesc în vie,

Dar norii-adorm pe ceruri și undele pe lac,

Dar grânele se culcă și se sfârșesc în glie,

Sub greutatea florilor de mac;


Dar dorm în albii râuri și frunzele-n păduri,

O țară-ntreagă transhumată-n vis,

Pe când măritu-i rege cu ochi deschiși și suri,

Dormind înaintează cântând din fluier stins.


Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan, născută Coman; n. 25 martie 1942, Timișoara, România) este o scriitoare (autoare a 27 de cărți publicate în română și a 60 de vol ume apărute în 26 de limbi)

***

 La vânătoare - George Topîrceanu


I. Decorul


Sus, pe dealuri, Toamna pune

Miriști galbene-n lumină,

Arături ca de cărbune

Și mohoare de rugină.


Rânduri-rânduri, spre câmpie

Se perindă nori de plumb

Peste larga simetrie

De coline cu porumb.


Iar când soarele străbate,

Luminând peisajul vast

De dreptunghiuri colorate

Într-un limpede contrast,


Saltă-n valuri jucăușe

Și foșnește lung sub soare,

Cu mătasă la pănușe,

Mămăliga viitoare...


II. Un iepure


Scurt, mohorul a foșnit...

Și spre neagra arătură

Într-o clipă s-a ivit

Un măgar-miniatură!


Din căpiță sare pleavă,

Sar gunoaie dintr-un snop.

Pușca scoate fum pe țeavă

Și pornește ca un dop...


A căzut... ba nu! Din goană,

Mic, elastic și urgent,

Lâng-o tufă de simziană

A făcut un compliment.


Spre porumb acum s-abate...

Un scaiete zăpăcit

Îl întreabă: - Ce e, frate?

- Sunt teribil de grăbit!...


Alungat ca de furtună,

Cu picioare de lăcustă,

Se destinde și s-adună

Peste-o miriște îngustă.


Ca o minge se prăvale,

Se coboară și se suie

Prin hârtoapele din vale:

Uite-l - nu e, uite-l - nu e!...


Liniștea coboară iarăși

Peste țarinile moarte...

- L-ai scăpat! zice-un tovarăș.

- Mi-a sărit cam de departe...


III. Masa


Din văzduh abia s-aude

Țipăt jalnic de prigorii...

Cu ciubote mari și ude

Stau la masă vânătorii.


Toți cu pușca lângă geantă,

Guralivi și orășeni,

Pun o pată discordantă

Pe căpița de strujeni.


Și e frig, și toți îngheață...

Și din când în când nu strică,

Începând de dimineață,

Câte-un strop de săcărică...


- Într-o toamnă, zice unul,

La un capăt de răzor

M-am oprit să scot tutunul...

Când, de jos, de la picior,


Fără veste văd că-mi sare

Un șoldan cât un vițel,

Și stârnește-n goana mare

Alți vreo șapte după el!


Trag cu ploaie în grămadă,

Fără să țintesc deloc...

Cine s-aștepta să-mi cadă

Patru iepuri dintr-un foc?...


- Astea sunt invenții pure...

Mie mi s-a întâmplat,

La o goană-ntr-o pădure,

Un mister adevărat.


Nici nu m-așezasem bine,

Stam cu pușca subsuoară...

Când deodată lângă mine

Se oprește-o căprioară.


Stă și-ascultă, imobilă...

Eu atunci - mă știți cum sunt -

M-a cuprins un fel de milă:

Am oftat... și-am tras în vânt.


Când văzu că "umplutura"

Trece fără s-o atingă,

Ea și-a-ntins la pușcă gura

Și-a-nceput... așa s-o lingă...


- I-auzi colo, ce curaj, mă!

Asta și-a-ntrecut perechea!

... Buruienile din preajmă

Trag și ele cu urechea.


Un măceș de două șchioape

Zice-n taină unui spin:

- Dumneata ești mai aproape,

Ia-l de mânecă puțin!


IV. La întoarcere


Vântul curge spre câmpie

Transparent și uniform.

Toate ierburile-nvie,

Toate țarinile dorm.


Ici și colo se ridică

Câte-un nour alb de praf...

Străjuind șoseaua mică

Stâlpii rari de telegraf


(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,

Suluri vinete de fum

Lungi ca gâturi de girafă),

Înșirați pe lângă drum,


Spre orașul plin de turle

Stau privind c-un aer tâmp...

Și deodată-ncep să urle

Că-i apucă noaptea-n câmp.


George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București, România – d. 7  mai 1937, Iași, România) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...